Derby-ul ultimei speranțe

Aseară am văzut Spania-Franța. 

Pot spune, fără teama de a greși, că m-am uitat la un meci de fotbal. Băieții ăia chiar știu cu ce se mănâncă sportul ăsta - așezare în teren, rigoare, idei tactice de actualitate (nu din anii ‘70), pressing, joc combinativ, reușite personale (chapeau bas, Karim !) - ce mai, chiar mi-am amintit de ce îmi plăcea atât de mult fotbalul, cândva. 

La final, comentacii de la protv mi-au tăiat abrupt reveria: “azi (era trecut de miezul nopții) avem și noi super-meciul calificării, în Ghencea, cu puternica echipă a Armeniei!..” 

Bun, ăsta e crudul adevăr, din păcate: lăsând la o parte faptul că nu jucăm pentru calificare, ci pentru a prinde locul 2 în grupă (gagiii de la tv deja căștigaseră barajul, în visele lor), mă gândeam ce dramatic ni s-a schimbat perspectiva în ultimii 25-30 de ani… pe-atunci Armenia era un sparring partner, acum e o echipă “extrem de puternică” !.. 

Cum spunea nea Emi Jenei: nu-mi fac iluzii, ca să nu am deziluzii ! 😄 

 

Și, totuși: hai, România !

 

Dan

11.10.2021

Marado, Marado !..

Pe teren, a fost un zeu. Zeul Fotbalului.

Nu avea un trident în mână, cu care să stăpânească mările și oceanele, ca Neptun, dar mingea de fotbal îl asculta fără crâcnire, precum un dog german pe antrenorul său. Nu arunca fulgerul asupra muritorilor de pe Pământ, precum Zeus, dar mingea pornită din gheata lui se înscria pe traiectorii inexplicabile către poarta adversă, desenate parcă din Olimp. Nu avea carul de luptă al lui Ares, însă echipa din spatele său mergea încrezătoare la război, pe terenul de fotbal, condusă de zeul său, Diego - a cărui armă temută era doar driblingul teribil, urmat de șutul necruțător și golul de poveste.
Când avea mingea la picior, mulțimea îl adula. Stadionul era templul său, și numai al său. Doar lui, și numai lui, i se închinau cei 120.000 de spectatori de pe Estadio Azteca, în sfertul de finală cu Anglia. Nu mai exista niciun colonel care să-i sperie prin teroarea regimului dictatorial impus argentinienilor, iar Regina era doar un conducător onorific al unei țări de departe, de dincolo de Ocean.

În afara terenului, nu era decât un om obișnuit. Poate că acest contrast l-a distrus și a fost prea greu de suportat pentru unul ca el, geniu al fotbalului. Pentru că, în momentul în care ieșea din templu, realiza că nu mai era un zeu, ci doar un muritor de rând. Dependent de adrenalina din meci, un ʺdrogʺ extrem de puternic pentru starul care devenise, nu a putut suporta lipsa unuia identic și în afara stadionului, drept pentru care a căutat înlocuitori. Iar cel mai la îndemână i-a fost un altul, mult mai periculos - cocaina, produs de sinteză, servit de ʺprieteniʺ binevoitori - italieni, apoi sud-americani. Drogul a dus, la căderea lui - psihică, mai întâi, urmată de cea fizică. În cele din urmă, zeul a coborât de pe piedestal, iar lumea i-a observat, din ce în ce mai acut și mai insistent, multiplele-i defecte, ceea ce i-a provocat crize de isterie, pierzând și mai mult.

Vârful carierei sale a fost atins în perioada gri a anilor '80 în țara noastră. Erau ani în care fotbalul era refugiul solitar al adulților de la mizeriile regimului. În tribunele terenului de fotbal, lumea uita de partid, uzină, plan cincinal sau pâine pe cartelă. În cele doua ore petrecute acolo, centrul de greutate al societății se muta la centrul terenului, unde 22 de inși echipați în culorile cluburilor, se dedicau unei activități ce bucura sufletul poporului microbist, fie ca juca Dinamo cu Inter Milano sau Petrolul cu Flacăra Moreni ! Aidoma românilor, argentinienii s-au refugiat și ei în fotbal, uitând de junta militară a lui Jorge Videla care a făcut să dispară, la propriu, peste 30.000 de dizidenți de stânga (majoritatea studenți) și drepturile omului să pară o glumă sumbră. Regim care a simțit nevoia de validare a poporului, aruncându-se într-un război absurd împotriva Regatului Unit pentru Insulele Malvine/Falkland (1982), mizând pe sentimentul patriotic al argentinienilor, crezând că astfel, vor suporta mai ușor criza economică. Pierderea războiului de trei luni a dat țara înapoi cu câțiva ani și a dus și la căderea juntei coloneilor.
Maradona i-a făcut fericiți pe argetinieni în '86. Le-a dat circul de care aveau nevoie, în condițiile în care pâinea le lipsea multora. Victoria contra Angliei a mai șters din frustrarea pierderii războiului Malvinelor. 

Lumea avea nevoie de idoli, de simboluri, de un zeu pe care să-l venereze. Când a ridicat Cupa pe Azteca, în fața a peste 100.000 de spectatori, Diego a băut din nectarul zeilor și a intrat în legendă. Astfel, lumea de acasă i-a iertat și toate acele excese care au urmat. Dar presa nu l-a cruțat și, pe măsură ce el se afunda în tot felul de aventuri, care mai de care mai dubioase, i-a spart și dărâmat soclul pe care tot ea îl înălțase. Droguri, orgii sordide, petreceri cu baronii drogurilor, italieni sau columbieni, pe toate le-a bifat. Europa s-a săturat de scandalurile sale și l-a trimis acasă. În fotbal, nu a mai arătat verva din anii tinereții, așa că s-a retras. Ca antrenor, nu rețin vreo performanță deosebită, doar un 1-7 de coșmar în fața Boliviei, rezultat ce a ramas ca o rușine peste ani pentru fosta dublă campioană mondială.

Toate însă, i-au fost iertate mai ușor în Argentina. Unde lumea l-a iubit necondiționat, chiar și când s-a întors ca fiul risipitor, alungat din fotbalul mare de orgoliul său imens, pe măsura talentului ce a frizat geniul. După '98, când s-a retras, nu l-am mai urmărit atent. Am avut și noi idolii noștri, Hagi și ai lui, așa că Diego a mai apărut doar sporadic în presa de la noi. Cu precădere, pentru gesturile excentrice – vizitele în Cuba lui Fidel Castro sau Venezuela lui Hugo Chavez. Sau pentru un Balon de Aur, acordat cumva, în compensare (în 2004) pentru întreaga sa carieră, ca o recunoaștere târzie a geniului său fotbalistic, de către mai-marii federației internaționale de fotbal.

Acum, fără el, mă simt trist. Amintirile meciurilor jucate la CM din Mexic 86, pe care le-am urmărit strânși ciorchine în curtea unui vecin de lângă școală, la țară - în fața unui mini-televizor alb-negru, cu diagonala de vreo 36 de cm, cu antena conectată pe bulgari - îmi sunt încă proaspete în memorie. Acele meciuri cu frumoasa echipă a Braziliei (eliminată în sferturi) și cu Argentina lui Diego ce avea să devină campioană mondială, mi-au făcut vara mai frumoasă. Maradona a fost super-starul pe care l-am iubit atunci și noi, toți cei 15-20 de spectatori prezenți în tribuna improvizată în curtea lui nea Vasile - bunul nostru vecin care ne-a primit cu mult drag la el, în fiecare seară a acelei luni teribile de fotbal, din vara lui '86.

Rămas bun, Diego !.. 

Dan,
30.11.2020

Astăzi iar, la Telejurnal

... am auzit iar, despre fotbal. Am mai spus-o, de neînțeles atenția pe care încă o acordă media (non)rezultatelor echipei naționale. Mi-a pierit de mult cheful de a vedea un meci oficial al României, pentru că se ridică nejustificat ștacheta așteptărilor la cote foarte înalte (de zici că i-am fi bătut pe italieni, pe nemți și pe argentinieni de când lumea, înainte de a lua micul dejun), iar realizările sunt de-a dreptul rizibile, pe-alocuri comice.

Mi-am păstrat obiceiul de a mă uita seara la știri. Pierdere de timp, vor zice unii, blamându-mă. Informare și implicare civică, vor spune alții, felicitându-mă. Evident, adevărul e pe la mijloc, cumva. Recunosc franc că nu-s, nici pe departe, vreunul din ăia extrem de inteligenți, ca să pot renunța brusc și definitiv la acest obicei. Mă uit la ProTv, în general. Am senzația că aici șitirile sunt făcute încă de oameni cu capul întreg și fără vreo doagă lipsă. Profesioniști, dacă termenul nu a fost încă demonetizat de folosirea excesivă și fără sens, în discursul cotidian. Opțiunea a doua ar fi Digi24, unde tinerii de-acolo se străduiesc, și pe alocuri chiar reușesc, să țină steagul sus (vezi seria ʺRomânia furatăʺ).

La Sport însă, a tunat și i-a adunat. Parcă hașeru’ lui Sârbu a selectat doar CV-urile celor care au făcut carieră la Oblio sau practică la Click (sau orice altă revistă de can-can). De cele mai multe ori (aș fi vrut să pot zice ʺde fiecare datăʺ!), după ce știrile s-au gătat, iau telecomanda și schimb canalul. Oriunde, numai la Sport, la ProTv, nu. Din păcate, în seara asta, nu am fost pe fază, drept pentru care am fost lovit dur, scurt și îndesat, drept la mir, de fluxul știrilor sportive proteviste, ’coapte’ de Mironică & co și servite din prompter de o fată care zâmbește frumos, ce-i drept.

Pe rând, prima lovitură: ʺanunț șoc: Tătărușanu s-a retras de la Națională!ʺ.. gata, totul s-a sfârșit, nu pot să-mi revin.. cum mai putem trăi de mâine-ncolo, ce sens mai are viața ?!.. Măi, oameni, șoc e ceea ce s-a întâmplat la Piatra-Neamț sau ce face Trump acum, nevrând să predea Biroul Oval - ditamai președintele american, comportându-se precum un șef de trib din Ouagadougou! A apărat cumva, Tătărușanu, la vreun Mondial? Fost-a el selecționat ca Peter Shilton, de 125 de ori? Titular la Barcelona sau Bayern?.. No, ducă-se liniștit.

A doua: ʺscenariu de coșmar: România ar putea pica în grupă la tragerea la sorți pentru mondiale, cu Franța și Ungariaʺ - asta e din ciclul: România ar putea fi campioană mondială, dacă ar câștiga 7 meciuri la un turneu final, ultimele 3 cu Spania, Germania, Brazilia. Uite un scenariu de coșmar la fel de (dacă nu mult mai) plauzibil: România ar putea pica în grupă la tragerea la sorți cu Gibraltar și Liechtenstein. Iar apoi ni se descrie contextul, cu explicații care mă lasă perplex, la gândul la cât de jos a fost coborâtă ștacheta la națională: am reușit să ajungem în urna a doua valorică (cred că din mila UEFA, mai degrabă, că rezultatele nu ne-ar duce decât în a 5-a, maxim a 4-a!), pentru că am făcut un egal chinuit cu Irlanda de Nord (o forță a foltbalului european, ce mai!), bucurându-ne mic și nedemn de eșecul Rusiei în Serbia (vecinii administrându-le un sec 5-0), uitând că și noi am pățit la fel, pe vremea lui Chivu, Mutu, și Rădoi, în preliminariile CM 2010.

A treia: un tânăr care face nu știu ce giumbușlucuri pe o pârtie din Alpii francezi, sărind pe schiuri și aruncând o minge de baschet care intră în coș doar printr-un noroc chior și-o perseverență admirabilă (peste 200 de încercări, de cred că i-a venit tot sângele în cap, iar ochii i-au ieșit ca la melc) - ʺa rupt internetu'-n două!ʺ Acum șocul e la mine.. sunt dependent de internet, fraților, și nu-mi pică deloc bine vestea. Mă duc și-l bat, dacă m-a lăsat fără net, nu glumesc. Sar la laptop, deschid Mozilla și... nop, nu-i adevărat - internetul e-acolo, nerupt și încă funcțional, așa că răsuflu ușurat.

Ultima, dar care mă face să nu regret pățania din seara asta: ʺgolul anului vine din România - un tânăr a marcat din Lovitura Scorpionuluiʺ (cea care l-a făcut celebru acum mai bine de 25 de ani pe Higuita, charismaticul portar al Columbiei, într-un amical pe Wembley, în '95). Pfuuui, frate, ce-am pierdut!.. Mă apostrofez ușor, în gând - vezi băi, Dănuț, dacă ai renunțat la meciurile din liga lu' Mitică? Aici e FOTBALUL (cu majuscule, da?), nu în campionatele searbede și lipsite de spectacol din Germania sau Anglia!.. Nici nu mai pot respira, vreau s-aud unde/cine/cum/când a marcat minunăția de gol. Să fie de la Dinamo?.. Ar fi prea frumos. Nu, să fim realiști – poate CFR, poate Craiova, care mai crește și ceva tineri de la juniori, nu doar importă. Poate super-echipa aia care îi mai ciufulește pe ex-steliștii alungați de Armată din Ghencea? Cum le spune... ah, da - Academica ! (Clinceni, pentru conformitate).
Ei bine, nu, dragii mei. Este vorba despre atacantul Robert Asăvoaei, de la Știința Miroslava. Liderul seriei I din Liga a III-a. Perplexitate și tăcere jenată, o simt, pentru că nu v-ați fi gândit nici într-o mie de ani.

Aici sunt meciurile adevărate, s-o recunoaștem. Departe de tentațiile pariurilor, cu echipament împrumutat de pe te-miri-unde, cu plasa găurită la porți, de nu vezi golul bine când mingea trece prin ea, cu arbitri alergați prin lanurile de porumb de-un public mic, dar uneori extrem de pătimaș. Unde VAR-ul e-un material împrăștiat cu lopata dintr-o găleată, pe la colțurile terenului, și nu un sistem fancy, ca-n liga mare.
Și unde prima echipei, în cel mai fericit caz, e-un carton de mici aruncați pe grătar după ultimul fluier, asezonați cu un tuci de cartofi pai și, dacă patronul e-n toane bune, bere la discreție.

Dan,
19.11.2020

Donald, BLM și-americanii

Urmăresc de dimineață manifestările de bucurie ale americanilor - de la Vestul cel frumos și hippie (San Francisco) la Estul cel calculat și-afacerist (New York) și parcă tot nu-mi vine a crede că Trump a fost măturat de votul de marți. Valul anti-popular creat în jurul său de politica habarnistă și fără niciun orizont clar, dusă în ultimii 4 ani, l-a lovit drept în moalele capului, scurt și decisiv. Ca să fim drepți, acest val și l-a cam creat și menținut singur, cu o îndârjire demnă de o cauză mai bună și de neînțeles, probabil, pentru cei care au crezut sincer în el.

După părerea mea - exagerat de mare importanța acordată acestor alegeri în media românească, obositoare chiar, după 3/11. De acord, e necesar să știm cine conduce America, noi și restul lumii - fie și numai prin prisma argumentului că președintele american e cel mai "puternic" om din lume, ca fiind cel care conduce cea mai "cea" armată din lume. Nu pot să pricep însă, de ce ne-ar interesa amănunte de genul cine/câte voturi a luat în Alaska sau în South Carolina, și de ce le sunt dedicate îndelungi dezbateri pe canalele de știri de la noi. Chiar este publicul interesat de nivelul ăsta de informare sau e doar un mod de a umple spațiul de emisie, abătându-ne atenția de la situația din ce în ce mai gravă datorată pandemiei ? Și de la criza generalizată ce stă să ne lovească, una care se anunță (mult) mai gravă, decât cea din 2009. Sau doar le place analiștilor să pară interesanți la tv, citind știrile publicate de site-urile americane de news ? Aș zice că erau suficiente doar 2 minute zilnic, Trump x%, Biden y%, până la finalul numărătorii voturilor. Pe mine, unul, mă interesează rezultatele din Montana atât de tare - cam tot atât cât l-a interesat pe Mr. Smith din Arizona cine a câștigat șefia CJ Gorj. Adică, deloc.

Oricum, urmărind azi bucuria cântată în stradă a americanilor (democrați, de acord 😄), mă încearcă și-un vag sentiment de satisfacție, dar nu neapărat pentru că a câștigat Biden, ci mai mult pentru că americanii au dovedit că se pot schimba, totuși. Acum patru ani, am anticipat clar și neechivoc, victoria lui Trump. Pe lângă alte motive economice, geo-politice sau de natură internă pe care nu le cunoșteam neapărat, am spus ca va ieși Trump președinte pentru că americanii sunt un popor misogin, în esență. Nepregătit să recepționeze șocul de a avea o femeie ca președinte, chiar dacă au dus "political corectness"-ul la un nivel de neimaginat/neatins pentru națiile ce-i urmăresc cu gura căscată, ca fiind deținători ai adevărului absolut despre democrație. Chiar dacă Hillary era net peste Trump ca inteligență, ca diplomație, ca discurs, ca experiență politică, ca... orice. De acord, nici Biden nu pare c-ar fi vreun candidat de soi, dar prin comparație, pare chiar foarte bun 😄 - și, oricum, trebuie să-i acordăm prezumția omului ce vine cu bune intenții, dacă ne uităm la promisiunile sale din campanie.

La fel ca și-atunci, mă gândeam că Trump va câștiga din nou, mai mult prin perspectiva vizibilității, decât prin cea a popularității sau realizărilor marcante din primul mandat - întotdeauna președintele în funcție e mult mai cunoscut publicului larg decât challenger-ul său, fiindcă a fost mai tot timpul în luminile rampei, pe durata mandatului precedent. Iar asta e valabil oriunde în lume, nu numai la americani. Doar o schimbare majoră în conștiința colectivă, greu de imaginat în doar patru ani, poate duce la răsturnarea preferințelor și la pierderea alegerilor din postura de favorit.

Și, totuși, Trump a reușit contraperformanța de a pierde alegerile. Mediatizarea, prim-planul - nu i-au adus niciun avantaj - ba, dimpotrivă. Aș zice că a decontat cu vârf și îndesat, politica ezitantă dusă de-a lungul celor patru ani. De fapt, cu greu poate fi numită politică, mai degrabă o însăilare penibilă de idei, puține și lipsite de valoare, axate pe un naționalism specific Balcanilor, nu unei democrații de top.
Aleg la întâmplare: ridicarea unui zid la granița cu Mexicul pentru stoparea imigrației și a traficului de droguri (idee împrumutată, probabil, de la Viktor Orban și-al său gard anti-imigranți de 170 km la granița cu Serbia 😄, numai că lungimea de 3.155 km nu cred că i-a fost prea la-ndemână; sper și că a aflat între timp că băieții ăia cu drogurile s-au mai modernizat - au trecut la avioane, nave rapide - așa încât li se rupe în paișpe de gardul respectiv), războiul comercial cu Canada (amenințarea sistării importurilor de cherestea, pentru că, vezi Doamne, canadienii au impus tarife exportului american de produse lactate), impunerea de taxe vamale țărilor din UE, din Asia de Sud-Est, Chinei etc. amintind de protecționismul anilor ’50, susținerea Brexit-ului, lipsa de clarviziune în relația cu ăla mic și negru de conduce Coreea de Nord (acum era Răul absolut, a doua zi era ‘prietenul meu’ cu care făcea și desfăcea politica mondială), ezitările continui în războiul civil sirian și cel anti-isis, gafele de protocol nedemne de un președinte (mitocănia, de-a dreptul) la întâlnirile la nivel înalt în Germania, Franța, UK, Canada etc.

Nu în ultimul rând, lipsa de tact diplomatic în aplanarea revoltelor ce au urmat acelei crime oribile a poliției în plină stradă la Minneapolis, a dus la amplificarea nemulțumirilor populației de culoare, degenerând într-o anarhie ce nu avea nimic în comun cu mișcarea nou-creată BLM - Black Lives Matter. Poate că adoptarea unei poziții moderate, de mediator, cum ar fi fost de așteptat din partea președintelui, ar fi reușit să mai stingă întrucâtva avântul distructiv al străzii. Sau poate că nu. Cert e că nu avem de unde ști, atâta timp cât Trump mai degrabă a incitat masa de nemulțumiți, decât a calmat-o, atunci când a amenințat cu scoaterea armatei în stradă pentru pacificarea revoltelor - acțiune demnă de-un Ceaușescu sau de vreunul din prietenii săi, dictatori africani.
Iar capac peste toate, politica de non-combat împotriva răspândirii Covid care a dus SUA pe un nedorit loc întâi în statistica mondială la numărul de victime (cu un trend puternic ascendent încă), a convins și-o bună parte a susținătorilor săi că nu mai este omul potrivit să ocupe Biroul Oval.

Mă bucur nespus că, prin nealegerea lui Trump, americanii au dat dovadă de acel bunsimț politic și echilibru moral, ce le permite încă să rămână un model demn de urmat pentru cei care tind spre o democrație ca a lor. Faptul că Donald nici măcar nu vrea să-și accepte fair înfrîngerea, contestând agresiv rezultatul alegerilor, îl face să pară un clovn ridicol, arătând încă o dată, dacă mai era nevoie, ce om mic este.

Dan
8.11.2020

Un baraj extrem de îndepărtat

Nu am mai stat de mult cu emoție la vreun meci de-al naționalei, cam de când s-a retras Mutu și generația lui. De fapt, dacă e să fiu sincer, nu am mai stat de mult la un meci al naționalei, punct.
M-am săturat până peste cap de reclamele astea bombastice, gen ‘luptă pe viață și pe moarte’, ‘meciul unei generații’, ‘România la un pas de Euro/World Cup’ etc. Iar apoi, după ratarea de rigoare, entuziasmul se topește ca o înghețată uitată în soare - ‘băieții și-au dorit foarte mult victoria’ (din păcate, și ăilalți la fel, ba chiar mai mult), ‘am fost echipa mai tehnică’ (dar astrele nu s-au aliniat), ‘terenul a fost ud/dificil/în pantă’ whatever. Dacă vrei calificare, ieși pe locul I în grupă și nu mai tremuri de frig în Reykjavik, la baraj! Cum făceau Hagi&co, prin anii ‘90.

Penibili și ăia din protv, care-l așteptau pe Moș Gerilă, cu penalty-ul nr. 2. Ca două babe puse pe bocit, au tot invocat penalty-ul neacordat de 114 ori până la final, incapabili să se mai gândească și la altceva, decât la pomana neacordată (și necuvenită, à mon avis). Anticipând motivația prestației jalnice a celor 11 băieți veniți să viziteze frumoasele meleaguri ale Islandei, cel mult.
La final, aceiași penibili comentatori ne-au anunțat că urmează ‘analiza’ partidei (unde, evident, urma să se reia jelania cu hențul din careul lor și arbitrajul veșnic părtinitor - în defavoarea noastră, desigur) și interviurile cu ‘eroii’ din teren.
Ok, retorica asta răsunătoare și inundată de clișee stupide gen ‘România nu are loc la masa bogaților’, are scopul ei bine țintit, respectiv - atragerea audienței și creșterea rating-ului. Dar de-aici și până la a-i considera ‘eroi’ pe cei 11 jucători din echipa României, care nu numai că nu au învins Islanda (departe de a fi Olanda sau Franța, s-o recunoaștem), dar nici măcar nu au avut un șut pe poartă, în afara unui penalty nesperat, acordat cu ajutorul VAR-ului - e-o cale atât de lungă, de-i duce de-a dreptul în ridicol pe Mironică și bufonii de la protv.

Dan
9.10.2020

TATOV - locale 2020

Am o stare un pic aiurea - nedefinită clar, de neliniște, amestecată cu îngrijorare. Mda, emoția momentului alegerilor m-a prins, deși am încercat să nu mă mai las afectat, de data asta.
Am renunțat la a mai urmări campania electorală în ultima săptămână, cu excepția unui film de 22 de minute făcut de cei de la Recorder (bun, de altfel). I-am văzut acolo pe cei mai cunoscuți candidați din oferta de 18 potențiali primari ai București-ului în 2020 - Anno Domini (mă rog, doar vreo 3-4 dintre ei cu șanse reale) și mi-am dat seama că e groasă... ne-așteaptă ani buni până la modernizarea țării, așa cum o clamează mai-marii momentului, nu importă partea spectrului politic de care aparțin.
Însă, orice s-ar întâmpla, sunt de părere că PSD-ul și-a dat deja măsura măiestriei în Administrația locală, din 2008 încoace: trafic pulbere, poluare necontrolată (de Cascadorii Râsului modul în care Primăria, APM-ul si Ministerul Mediului își pasează responsabilitatea când senzorii de măsurare a calității aerului o iau razna și se înroșesc alert, atingând praguri apropiate de cele letale în cazul unora dintre indicatori - asta dacă au reușit să identifice sursa poluării !..), infrastructură zob (vezi Podul Ciurel, care vine de niciunde și duce către nicăieri sau interminabila reabilitare a liniei tramvaiului 5). PSD conduce orașul de 12 ani, ajunge.

Sper din toată inima ca Nicușor Dan să câștige azi. Nu sunt naiv să-mi închipui că, dacă el va fi noul primar, toate problemele orașului își vor fi găsit rezolvarea. Nu, nici pe departe - sunt prea multe, prea complexe și necesită efort susținut. Dar alegerea lui e primul pas către schimbare și, de ce nu ?, către modernizare. Dar mi-e teamă, mi-e teamă întotdeauna când partenerul de întrecere e PSD-ul. Joacă murdar și nu știe să piardă. Pentru că, dacă va pierde, toate sinecurile oferite atât acoliților de partid, cât și celor din casta de sorginte voluntaro-moldoveană, vor dispărea definitiv.
Aceleași emoții le-am avut și-n 2012, și-n 2016, de câte două ori, în acei ani. Rezultatul ce părea anormal la locale, speram că va fi corectat la parlamentare. Nu s-a întâmplat așa, iar PSD a pus mâna pe putere de la nivel de sat, până la nivel de stat. Rețin însă, ca pe-un coșmar teribil - și în 2012, și în 2016 - așteptarea plină de speranță de la ora 9 fără 5 și teribila dezamăgire de la 9 și-un minut seara, când apăreau primele estimări pe tv.
Așa că, azi m-am hotărât să nu mă mai uit la sondajele de la 9. Citesc ceva ușor sau frunzăresc pe net (exclus fb), mă bag la somn și sper că, poate de-acum va începe schimbarea reală.
Ne-auzim dimineață, da ? Dați-mi vești bune, vă rog. 😄

Dan
27.09.2020

Drumul spre mare

De câțiva ani (buni) evit litoralul românesc. Motivele sunt cât se poate de simple: detest mitocănia afișata ostentativ și urăsc meltenii care folosesc autostrada către Constanța după cum îi taie capul lor pătrat, dar cu minte puțină. Și, de ce să nu recunosc, Marea Neagră se vede/simte superb și din Bulgaria ! 😄
Dorul de mare, neostoit de anul trecut (ohh, Creta!), nu putea fi stins tot pe țărmurile mirifice ale Greciei, din motive lesne de înteles - Covid ne-a făcut praf traiul liniștit și obișnuința unui concediu de vis la Egee. O încercare timidă de a găsi o cazare decentă prin Mamaia, Neptun, Olimp sau Costinești, a dus la inevitabilul eșec, desigur. Ori hotelurile erau fully booked (haida, deh! lăsați, dom’ne, bancurile!), ori prețul era similar cu vânzarea camerei, nu cu închirierea ei pe o durata limitată de timp (de exemplu, 1200 euro pentru 6 nopți la Panoramic Olimp). Așa că Bulgaria a fost câștigătoare detașată, pentru că experiențele anterioare o fac să plece de fiecare dată din pole position, la mare avans în fața litoralului autohton. Iar asta nu se va schimba, din păcate, în următorii 20-30 de ani, optimistic vorbind.
Cunoșteam Nisipurile de Aur dintr-un alt concediu, petrecut în urmă cu doi ani. Hotel Gradina ne-a întâmpinat voios, cu brațele deschise și cu respectarea tuturor măsurilor de precauție impuse de covid. De menționat și faptul că intrarea în Bulgaria se face fără impunerea prezentării unui test PCR (sau două, vezi Ungaria) negativ, la trecerea frontierei.

Impresii despre drum, acum. Am ales traseul pe A2, cu ieșire pe la Negru-Vodă, apoi General Toshevo, Balcic, Nisipurile de Aur. Am plecat marți, deci traficul a fost rezonabil, fără poveștile de groază din weekends. Primul șoc a fost reabilitarea autostrăzii, de la ieșire până la km 35. Le-a ieșit, de data asta. Nu știu dacă înainte de sezon sau în timpul acestuia, dar pentru mine nu mai contează. Am o singura îndoiala, de ce a rămas un km neîmbunătățit, de la 35 la 36. Poate a fost considerat într-o stare mult mai bună ca restul ? Ei bine, nu e. Sau poate a fost lăsat ca martor, știți de exemplu, clădirile păstrate ca ruine în orașe bombardate și distruse de război - Belgrad sau Hiroshima - ca generațiile viitoare să știe cum se circula pe autostradă în vremea guvernării roșii. Sau galbene, whatever. 😄
Al doilea șoc, coada de la Fetești, pentru plata cash la barieră, a celebrei taxe de pod. Really ? În epoca internetului și a smartphones, să nu fii în stare sa achiți elegant și să treci nestingherit printre barierele cu pricina ? Nostalgii de stat la coadă ? (cel puțin 30-40 min, după lungimea cozii respective - la o singură intrare, că restul de 4 erau pentru cei care folosesc e-tarif) Am râs, glumind amar că ăștia sunt fie din gașca lui Tudose care nu au vreun card, fie din ăia și mai și, care citesc cuvântul card de la coadă la cap și-apoi se sperie de drobul de sare...
Ultimul șoc, cel pozitiv: la Negru-Vodă doar 5 minute petrecute în vamă, pentru verificarea cărților de identitate. Vigneta cumpărată online a ușurat și intrarea pe DN-ul de Balcic, așa că, în numai 3 ore și 40 de minute de la plecarea de-acasă, am parcat în fața hotelului.

Despre Nisipuri, mai vorbim la întoarcere, da ? Acum, mă grăbesc spre plajă. Nu știu, dar fac o baie cum ajung !...😄

Dan
2.09.2020

Breaking news

Captura digi24 app

Speranța împlinită ?..

Cât de mult îmi doresc să șterg semnul acela de întrebare din titlu!.. Sper s-o fac în mai puțin de două ore, prieteni. 😄

Speranța

Când au trecut ultimii 5 ani ?.. Când au trecut ultimii 10 ?!.. Timpul zboară, parcă ieri-alaltăieri am ales un alt președinte.

45. Un număr și-un noian de gânduri

Se-ntâmpla demult, într-o maternitate din Ploiești. Am apărut. Un boț cu ochi, parafrazându-l pe Creangă. Nu, n-am amintiri de-atunci, doar înregistrarea scrisă pe-o bucată verde de hârtie, modelul ăla vechi, de la Starea civilă. 😃

2016

Tuturor prietenilor, fie ei din mediul real sau virtual (pe care, recunosc, l-am cam neglijat în anul ce tocmai se gată în seara asta) - le doresc să aibă (începând de la miezul nopții, desigur) un an 2016 grozav, în care toate să le meargă din plin - familie, serviciu, bani (cât mai mulți), vacanțe de poveste - numai amintiri plăcute să rămână din 2016 pentru viitor!
Așadar - vă doresc tuturor multă sănătate, noroc, bucurii nenumărate și-un An Nou fericit!

La Mulți Ani!..
Dan

City Break - Barcelona

Unul din orașele care mi-au intrat definitiv la suflet din lumea asta mare este Barcelona. L-am îndrăgit de-acum doi ani, de la prima vizită, de când am respirat prima dată aerul boem al străduțelor din Eixample (trasate parcă matematic, cu rigla), de la primii pași pe Rambla de Catalunya sau Passeig de Gracia, în drum spre Placa Catalunya, însoțit de-un soare luminos, neverosimil de cald pentru un sfârșit de ianuarie. Așa că, la început de an 2015, când dorul de ducă m-a cuprins subit și mi-a încolțit în minte ideea unui city-break, Barcelona a fost primul favorit.

ATGR, jurnal foto III

COB Berca

Focul Viu

ATGR, part III

Duminică, 04 Ianuarie.

A nins iar azi. Puțin, nu-i de speriat. Trebuie să ies, îmi place orașul liniștit pe care abia-l întrezăresc prin perdeaua densă de fulgi de zăpadă, parcă țesută de o mână măiastră. Natura, căci ea este meșterul iscusit care le potrivește pe toate – știe cum să mă atragă, chiar și-atunci când simt că aș vrea să mă înfund într-un colț al casei, din care să asist nepăsător la spectacolul de-afară; sau să plec departe de iureșul și zgomotul cotidian, să nu mai zăbovesc niciun minut aici, în capcana orașului. Oraș ce tinde să ne dilueze personalitățile, să ne țină încorsetați în aria unor cutume pe care nu le-am acceptat niciodată, ci doar ne-au fost impuse ca un dat. Să ne transforme în triști spectatori ai unei tranziții interminabile, de al cărei început nici nu ne mai amintim prea bine... De ce oare când suntem în natură, pe-un vârf de munte sau la malul mării, ne simțim mai liberi?

Ei, hai, că nu-i totul așa gri cum ți se năzare, pare a spune Natura, ia uite ce albă-i ninsoarea asta, îți place?... Sigur că da, culorile gri sunt estompate fără efort, neaua albă și deasă are un efect similar cu cel al unei zile însorite asupra mea. Zi de ianuarie, desigur. Mă scutur de imaginile critice și, pe alocuri, pesimiste și-mi iau avânt spre ușă. Refuz destinul de roboțel gri, vreau să fiu măcar unul alb. J S-a mai încălzit un pic azi, s-a dus gerul ce ne-a ținut închiși în case în prima zi a Anului Nou. Dar oamenilor încă nu le vine a crede, e pustiu pe străzi. Oare preferă să mai stea un pic la gura sobei, cu o carte bună și un ceai fierbinte în mână? Cu gândul la un astfel de ceai, ies timid în vântul tăricel de-afară ce ține isonul primei zăpezi a lui 2015.

2015

Tuturor prietenilor care-și mai aruncă, din când în când, un ochi pe-aici - le doresc multă sănătate, baftă cât cuprinde și-un An Nou fabulos, de povestit nepoților.
Fie ca 2015 să fie anul nostru!..

La Mulți Ani!

Dan

31.12.2014

ATGR, jurnal foto II

ATGR, jurnal foto I

ATGR, part II

Ca niciodată, anul ăsta am avut parte de ninsoare încă din octombrie, din ultimul week-end. A venit pe neașteptate, și nu puțină. Nu a durat, normal. Doar nu era să umblăm la bocanci și cojoace așa devreme. S-a topit repede, iar toamna și-a reintrat în drepturi, frunzele nici nu căzuseră toate din copaci...
De sâmbătă, norii au început să se scuture cu simț de răspundere, doar tocmai ce-a trecut Crăciunul. Unul neverosimil de cald, cu 20 de grade plus în ziua de Ajun. A nins frumos, 2-3 zile la rând. Zăpada e albă, pufoasă, pe alocuri neatinsă... nu a căpătat încă nuanțele acelea cenușii-murdare, cum se întâmplă în prag de desprimăvărare. A picat bine ninsoarea, trebuie să mai fac și ceva mișcare antrenantă, nu numai cea dintre bucătărie și fotoliul din fața ecranului televizorului. Încerc să mai ard din caloriile date de "porcăriile" pe care n-am fost capabil să le ocolesc la masa de Crăciun (să fiu sincer, nici nu m-am omorât încercând, vorba lui Bănică – "doar odată-i Crăciunul!") – mai lopătând prin jurul mașinii, mai făcându-i toaleta de don'șoară, periindu-i cu sârg toate geamurile și caroseria de cei 20-25 cm de zăpadă așezată cuminte, chiar și pe oglinzi. Mai ieșind cu sania, în ultimă instanță, care lunecă atât de ușor, după ce înghețul începe să muște puțin din tihna zilei de ieri. Repede, tati, vreau cât se poate de repede! Hai, mai repede!, se aude mogâldeața temeinic înfofolită din spatele meu...
Și uite-așa m-apucă dorul de mers iar pe cărări de munte, cum o făceam la începutul anului. An ce va să se gate peste-o zi, numai. Doamne, când a trecut și ăsta? Ei, las' că 2015 va trece mai încetișor, mai pe-ndelete, așa mi-a promis. J 

Despre prostie

Dimineață, în drum spre serviciu. Ca de obicei, baleiez radioul între cele 2 posturi pe care încă le mai ascult – Rock FM și Europa FM. O știre haioasă se insinuează ușor în habitaclu, înseninându-mi slalomul matinal prin agitatul trafic bucureștean: cică un cetățean din Iași a înregistrat la OSIM marca viitorului partid pe care și-ar dori să-l întemeieze – Partidul Proștilor.

Seara de teatru

Din când în când, simțim nevoia de evadare din cotidian. Nu neapărat din cauza stresului sau a încărcării atmosferei cu ioni negativi în exces. :) Nu, pur și simplu din dorința de a comuta direcția minții către altceva. Mintea trebuie antrenată, trebuie ținută trează, similar modului în care mișcarea (nu neapărat alergarea) ajută la menținerea tonusului muscular. Din păcate, mânați de grija traiului de zi cu zi, uităm de acest exercițiu, considerând că, nu-i așa, în timpul liber e mai firesc să ne relaxăm, fără a depune vreun alt efort, de orice natură. Ușor-ușor, relaxarea asta după care tânjim irațional câteodată, a ajuns să fie pe undeva, idealizată, omul supraevaluându-i beneficiile. În final, relaxarea devine sinonimă cu leneveala, dacă nu chiar cu lâncezeala. Iar televiziunea, o soluție mult prea la îndemână, ne acaparează puținul timp liber în care se presupune că ar trebui să antrenăm cele 90% procente inactive ale minții, devenind "roboțeii" de care unii sau alții profită o dată la 4 ani. Sau la 5, după caz.

ATGR

Mi-a plăcut să călătoresc de când mă știu. Cu școala (ONT-ul era soluția cea mai frecvent aleasă), cu familia (un Moskvich al unui unchi tare drag sau Taunus-ul nașului meu îmi stăruie și azi în amintiri) sau singur (către satul de munte al bunicii, cu nume atât de frumos – Cosmina), mă bucuram întotdeauna să văd și alte locuri. Dar atunci, în copilărie, traseele erau scurte, parcurse, în marea majoritate a cazurilor, cu trenul sau cu autobuzele acelea de navetiști de care lumea nu prea-și mai aduce aminte azi, IRTA. Aglomerația dată de subțirimea parcului auto, cu 2-3 curse pe zi într-o direcție, sau de mulțimea de oameni care se întorceau acasă de la uzină cu trenul, făcându-l să se urnească cu greu la plecarea din gară, alunga plăcerea drumului în sine. Dar vârsta fragedă a călătorului și convingerea că așa ne-a fost dat și toate astea n-au cum să se schimbe vreodată, aduceau din nou, zâmbetul uitat la burduful dintre vagoane...

Textieri and lyrics

Din când în când, serviciul îmi solicită lungi deplasări prin țărișoara noastră dragă. Partea bună e că acestea îmi alungă, întrucâtva, monotonia muncii de birou. Partea proastă e că, neducând niciodată lipsă de așa ceva de-a lungul timpului (ba chiar dimpotrivă), nu prea mă mai entuziasmează deloc aspectul. Șofatul îndelung, oboseala acumulată (multă), schimbarea patului pentru o noapte-două (care-mi alungă liniștea unui somn odihnitor), cafeaua ratată dimineața uneori (fără o cafea bună, pornirea mi-e cam dificilă, indiferent de meridianul pe care orbitez), parteneri pe care nu ți-i alegi etc. toate acestea mă fac să nu duc deloc dorul deplasărilor. Sau poate... explicația e mult mai simplă și încerc să o evit: îmbătrânesc și perspectiva se mai schimbă. :)

Teorema lui "24"

… sau matematică (simplă) aplicată la fotbal.

Știm cu toții că un postulat este o afirmație pe care n-o contești, o iei ca atare și mergi mai departe, încerci s-o folosești în alte demonstrații. De exemplu, afirmația lui Gary Lineker care, după un meci al Angliei pierdut în fața eternilor rivali saxoni (una din semifinalele de la Coppa del Mondo '90), afirma că “fotbalul e un joc simplu, în care 22 de bărbaţi aleargă timp de 90 de minute după o minge, iar la sfârşit câştigă mereu nemții”. :) Asta e deja celebră și are oareșce valoare de adevăr arătată de-a lungul timpului pe stadioane, așa că nu mai trebuie comentată. 

Teorema însă, trebuie demonstrată, nu are același statut ca axioma. Prin urmare, la teorema lui "24", care mi-a venit în minte după meciul Germaniei cu Algeria din optimi, avem următoarele ipoteze:
- Brazilia a câștigat Cupa Mondială în 1970 (Mexic), a recucerit-o 24 de ani mai târziu, în 1994 (SUA);
- Italia a câștigat-o în 1982 (Mundialul spaniol), a făcut-o din nou în 2006, în Germania, după fix 24 de ani; 
- Germania a câștigat ultima Cupă Mondială în 1990, în Italia, și au trecut, din nou, 24 de ani de atunci.
Concluzia: Germania este noua campioană mondială după finala din seara asta, de pe Maracana. :)))
Cum se demonstrează această teoremă? Simplu, cu ajutorul celor 11 jucători ai naționalei Germaniei, începând cu ora 22,00, împotriva Argentinei. :)

Dan
13.07.2014 

Schimb de generații

Vineri, săptămâna trecută. Sfârșit de gimnaziu, evenimentul trebuie marcat. Și nu oricum, ci printr-un banchet aniversar organizat la o sală de festivități a unui hotel cu ștaif din București. Unul la care a tras și Putin, când a vizitat Bucureștiul.

Eu vara nu dorm!...

Iunie 2013. Stam cu ochii pe calendar, încercând să hipnotizez timpul să alerge mai repede, nu mai aveam răbdare. Cum ar fi dacă, după duminică ar veni iar sâmbăta?... Îți imaginezi? Înseamnă că-ntr-o săptămână am începe să ne facem bagajele!...

Dialogul de sâmbătă

Sâmbătă, devreme. Singur în casă, cu băieții. Privesc în jur, prin aburii cafelei de dimineață – e neverosimil de liniște, chiar suspect, aș zice. Încerc să înfirip un dialog timid cu stăpânul absolut al telecomenzii, piticu'. :)

- Mircea, dă-mi, te rog, telecomanda, să mă uit puțin la știri.

Liniștea se sparge în mii de cioburi:

- NUUUUU!!!.....

Renunț. Mi-era bine acum un minut, ce-mi veni? Pot să-mi beau cafeaua la fel de bine și cu Doctorița Plușica. :)

După alte 10 minute, după ce termin cafeaua, apare și seniorul, abia trezit din somn. Se întinde larg și remarc din nou, ușor uimit, că m-a depășit în înățime. Când oare?..

Se așează frânt de efort :) pe-un scaun înalt, tip bar. Piciul vrea și el sus, pe scaunul vecin. Mihai face onorurile. Mă uit cu drag la ei, ușor melancolic. Încep să înțeleg când mi-au apărut atâtea fire de păr alb în barbă. O, tempora!..

Mă cuprinde un val de duioșie, când îi văd acolo agățați în vârful scaunelor, zâmbind pișicher unul către altul, apoi amândoi spre mine.

- Mihai, te iubesc!..

- Serios?!.. Șmecher tipul, nevoie mare. Se repliază rapid. Bine, și eu te iubesc!

- Mircea, te iubesc!..

- Și eu te iubesc, tati!... Da' tot nu-ți dau telecomanda!... :)))

Demonstrația de forță

Limba rusă nu a fost printre materiile mele preferate în școala generală. Mai târziu, în perioada liceului, aveam să-i invidiez pe colegii mei care au avut norocul să studieze engleza. Erau mai cool, versurile lui Freddy Mercury sau ale lui Michael Jackson nu le puneau atâtea probleme de înțelegere pe câte îmi suscitau mie. De aceea, când am depus dosarul de înscriere la facultate, am avut inspirația să declar engleza a doua limbă studiată (după franceză), scăpând definitiv de chinurile provocate de limba lui Pușkin. O fi fost bine sau nu, e greu de spus, cert e că acum mă descurc fără translator în Londra. :) Ok, engleza e veriga de legătură universală când interacționăm pentru prima dată cu reprezentanții unei noi culturi, indiferent de meridianul sau paralela pe care ne aflăm în călătoriile noastre, nu contează scopul – turism sau afaceri. Însă, privind momentul prezent, precum și contextul geopolitic în care ne aflăm, aș zice că și limba rusă rămâne o opțiune serioasă. :)

Eroii

Am admirat întotdeauna meseria de pilot. Pe când eram copil, livezile de meri dimprejurul nostru erau tratate din aer, folosind serviciile Aviației Utilitare. Mici avioane sau elicoptere zumzăind pe deasupra pomilor, erau o prezență constantă. O mai fi existând oare această instituție acum, Aviația Utilitară?... Habar n-am, probabil a fost "privatizată" și-asta, în favoarea vreunui potențat al zilei (al zilei când era la putere, desigur).

Chamonix, la plimbare prin oraș

continuare de-aici 
După ce vizita pe spectaculoasele creste ale Alpilor a luat sfârșit, ne-am întors la ale noastre. Ședința de lucru din acea zi avea să se desfășoare la o sală de conferințe a hotelului Mercure, la fel și dejunul, ceea ce mi-a convenit de minune. După ce am savurat, din nou, excelentele produse ale gastronomiei franceze și, bien sûr, un pahar de vin alb, la final ne-am strâns mâinile și ne-am luat la revedere, mulțumind gazdelor noastre pentru impecabila organizare și ospitalitatea lor desăvârșită. Urma să ne reîntâlnim peste 3 luni, în aceeași formulă, aproximativ. Unde? Veți afla curând. :)