Iunie 2013. Stam cu ochii pe calendar, încercând să hipnotizez
timpul să alerge mai repede, nu mai aveam răbdare. Cum ar fi dacă, după
duminică ar veni iar sâmbăta?... Îți imaginezi? Înseamnă că-ntr-o săptămână am începe
să ne facem bagajele!...
La serviciu,
probleme peste probleme, comme d'habitude, nimic care să mai slăbească
presiunea sub care fierbem zi de zi. Într-o seară, văd la televizor câțiva
tineri fericiți cum povestesc cu câtă plăcere se duc la serviciu... nu-mi vine
să cred... la vârsta lor, chiar să le placă viața asta încolonată după canoanele
inventate de societatea modernă, cea care nu ezită să-ți absoarbă și ultimul strop
de energie în folosul ei? O societate din ce în ce mai avidă și mai hrăpăreață, ai
cărei reprezentanți de seamă sunt fie un patron cupid al cărui unic răspuns la
orice cerere de-a ta e "nu", fie un oarecare directoraș la o
companie publică, numit politic, care se crede etern în funcție? Doamne,
unde-am ajuns, dacă tinerii gândesc așa la 22 de ani? :))) Dar care-o fi treaba
lor care-i face atât de încântați? Parcă totuși nu se încadrează în peisajul
corporatist de-acolo, îmbrăcați non-conformist (tricouri și bermude) într-un
sediu de birouri din sticlă și cu alți angajați ce roiesc la costum primpejurul
lor. Sunt testeri de jocuri online! Super – te joci 6 ore pe zi (efortul
deosebit impune un program mai scurt), stai într-un birou cu aer condiționat, nimeni
nu te deranjează că, deh, e treabă serioasă joaca asta la computer, și mai ești
și plătit pentru asta. Bine. Îi invidiez sincer. Mi-aș dori să pot să povestesc
și eu la fel, cândva, despre locul meu de muncă. Și nu neapărat din punct de
vedere financiar.
Iulie 2013. Încep să se întoarcă din concediu unii dintre colegii care au profitat de soarele mai puțin arzător al lunii precedente. Câțiva au avut rezervări prin Grecia, pe continent sau prin vreuna din insulele lor de poveste. Aud vorbindu-se de Thassos, ehehe, amintiri așa dragi îmi revin!.. Dar anul ăsta ne-am decis că vom schimba decorul – nu mai mergem la mare, vrem să ne și mișcăm, nu să stăm doar tolăniți la soare. Vom merge către munte, spre Vest. Slovenia și Austria sunt țintele noastre. Încep să mă destind privind ce rapid se scurg zilele din calendar până la data la care aveam să plecăm și noi la drum. De antrenament, ori mai curând din dor de munte, în ultimul week-end al lunii, mai tragem o tură în Ciucaș. Ajuns în vârful cel mai înalt al masivului, Vf. Ciucaș / 1954m – ce senzație unică te cuprinde! Uiți de toate problemele care-ți tulbură liniștea, realizezi că toate cele care ți se par atât de grave și importante sunt, de fapt, țânțar, doar tu ești cel care le face armăsar, și că, în fața măreției Muntelui, toate pălesc cu desăvârșire. Tare dragi mi-s munții noștri faini!...
August 2013. Stimați colegi, la revedere! A venit și rândul meu, două săptămâni vă descurcați și fără mine. Mi-i tare drag de voi, dar sigur n-o să vă simt lipsa. :) Dacă însă, voi simțiți cumva o nevoie teribilă să mă căutați pentru nu'ș ce chestiuni urgente, care nu pot fi amânate, de care depinde soarta firmei sau a întregii omeniri... please, don't! Sunt convins că o să reușiți s-o rezolvați și fără să-mi stricați mie plăcerea vreunei zile superbe de vară, în care mă delectez c-un radler la umbra vreunui brad răcoros sau pe malul vreunui superb lac de munte!.. Arivederci, București!
Jurnal de bord – vacanța 2013
Cum spuneam, ne deciseserăm încă din iarnă ca anul acesta să schimbăm nisipul fin al plajelor egeene cu stâncile spectaculoase ale Alpilor. După îndelungi și serioase analize, Austria părea destinația ideală care să ne satisfacă dorul nebun de munte. Unde? Ehehe, aici n-a fost ușoară deloc alegerea... pentru că Austria chiar are multe oferte la capitolul ăsta, una mai atractivă decât alta.
O dorință mai veche a jumătății mele era o vizită la Postojna, peștera care te vrăjește de la prima fotografie afișată pe ferestrele agențiilor de turism sau găsită pe internet. Distanța foarte mare însă (cca 1.200 km), m-a făcut să bat în retragere mereu – nu mă entuziasma deloc organizarea unui week-end doar pentru vizita la peșteră. Bun, acum într-un circuit mai de durată ținta putea fi atinsă. Având această temă în organizarea vacanței, a devenit clar că intrarea în Austria nu se va mai face dinspre vest (Ungaria), ci dinspre sud (Slovenia). Zona cea mai la îndemână pentru campare în Austria a devenit landul Carintia, o zonă montană fermăcătoare, presărată de lacuri glaciare de-un albastru ireal, mai mari sau mai mici, de care au profitat orașele și localitățile riverane, amenajând superbe sate de vacanță. Nu mai vorbesc că marina vreunui orășel de numai 10-20.000 de locuitori riveran lacului Wörther sau Millstätter e similară cu cea a Constanței, din portul Tomis. De altfel, motto-ul oficial al landului este "Carintia – bucuria de a trăi".
Și dacă tot urma să ajungem în Slovenia pentru peștera Postojna, aveam și eu o dorință nebună.. la fel, ascunsă într-un colț de suflet de foarte multă vreme – să văd lacul Bled și insula fermecată ce se înalță în mijlocul său. Plus tot ce mai oferă zona înconjurătoare, ținând cont că eram la o azvârlitură de băț de cel mai spectaculos munte al Sloveniei, Triglav, arie protejată în interiorul parcului național cu același nume.
18.08.2013 – ziua în care am pornit la drum era o duminică dogoritoare în București, de multe grade peste 30. La revedere oraș, cu betonul și asfaltul tău încins! Noi am plecat spre munte. Când ne-om întoarce, să pui dragonul ăla care scuipă foc înapoi, în catacombele secrete ale Bucureștiului. Și să-i dai voie să mai iasă o tură prin ianuarie-februarie, dacă 'a fi cazul, cumva. :)
Având în vedere lungimea traseului până la Postojna, am hotărât că se impune un popas intermediar pe traseu. Jumătatea drumului e pe la Belgrad, cam 650 km din București. Drumul a fost lejer, nu foarte aglomerat – cine să iasă din București, duminica, la ora 07,00? Cei care nu erau plecați din oraș, cu siguranță dormeau la acea oră, așa că traficul era ca și inexistent. Cât ai clipi, am ajuns în Drobeta. O masă lejeră și-o cafea la restaurant "11,5" pentru susținerea efortului unicului driver al familiei, apoi trecerea peste baraj la Porțile de Fier și gata, suntem pe malul sârbesc al Dunării. Pentru o zi în Serbia, nu m-am obosit să procur dinari, s-o fi inventat bancomatul și pe la ei, gândeam. Sau POS-ul, dacă avem nevoie să cumpărăm ceva.
Am văzut de-atâtea ori peisajul superb al Cazanelor mergând spre Moldova Nouă și l-am admirat și pe cel al vecinilor... Desigur, perspectiva mă făcea să-l invidiez în taină pe cel sârbesc, ce falnic și maiestuos îmi părea versantul lor!... Ei, dar acum m-am convins că nici peisajul malului românesc al Cazanelor nu-i de colea, privit de pe creasta sârbă a munților ce încleștează Dunărea în defileu. Totul depinde de unde privești, chestie de perspectivă. Ca-n viață. Sculptura lui Decebal în peretele stâncii ți se revelează în toată măreția ei când parcurgi șoseaua pe la sârbi, priveliștea îți taie răsuflarea. Iar vecinii noștri au știut să amplaseze numeroase puncte de belvedere pe traseu, așa fel încât foarte multe mașini cu număr de România sunt trase pe dreapta pentru binevenite ședințe foto ale muntelui în care este sculptat chipul marelui conducător dac.
După ultimii 80 de km ai drumului parcurși pe autostradă (preț modest – 2,1 euro, plătibili cash sau card, nu ca pe A1 în Grecia, unde te taxează aberant 1,8 euro pe vreo doi kilometri și-un pic), am intrat în Belgrad. Întortocheat orașul, m-am învârtit ceva până să găsesc stabilimentul unde am mas', în cele din urmă. Nici GPS-ul nu m-a ajutat, nici oamenii de prin zonă; greu cu engleza, sârbă nu prea aveam la mine. :) După stresul inerent, am ajuns la Belgrad Hills Residence, un hotel de 4 stele superb, situat într-o zonă verde a orașului (senzația mea a fost că era înconjurat de pădure), cu un domeniu vast în spate, dotat și cu piscină. Apartamentul de 2 camere rezervat (la un preț mai mult decât decent – 53 de euro) avea un aspect grandios, pe-alocuri luxos, cu un living generos, mobilat cu canapea și fotolii acoperite în catifea, un dormitor prietenos, o baie spațioasă și modernă, plus baie de serviciu. Mai mult decât suficient pentru o noapte. Dacă vom reveni vreodată în Belgrad, tot aici vom trage, fără discuție.
A doua zi, după un mic dejun subțirel (asta e, niciodată nu poate fi totul perfect!), am pornit la drum, cap-compas Postojna. Dar ieșirea din Belgrad către Zagreb avea să-mi suscite un nou război surd cu GPS-ul cel nefolositor și imposibil de setat pe direcția dorită. După ce i-am zis printre dinți câteva de dulce, i-am tăiat alimentarea de la brichetă.. na!.. să te înveți minte, aiuritule, nu țineam să văd podurile peste Sava și nici bulevardele cele mari din Belgradul nou! Dacă nu-i aparținea mio fratello, i-aș fi testat bucuros abilitățile de zburător/înotător cu ocazia încă unei traversări nedorite a Savei! Apropo, de-a stânga și de-a dreapta râului pomenit sunt parcă două orașe total diferite, nu părți ale aceluiași întreg. Stari Belgrad și Novi Belgrad au aluri total opuse – clasic, de burg medieval, în partea veche, ceaușist/nord-coreeană în zona nouă.
După ce-am intrat pe autostradă către Zagreb, povestea s-a scris fără alte pățanii nedorite sau neplăcute. La ieșire din Serbia, după 120 km, achităm în jur de 4 euro taxă, plus c-avem parte de control de pașapoarte, pe ambele margini ale graniței. Croația am străbatut-o de la Est la Vest doar pe autostradă, nici nu-ți dai seama când te-apropii de intrarea în Slovenia, dar noroc că băieții de la Hrvatska autocesta au grijă de buzunarul tău – cam 19 euro taxă. E drept, pentru aprox. 310 km de șosea ca-n palmă (mai bună ca la vecinii sârbi). La fel, în Slovenia, drum foarte bun, am trecut pe lângă capitală, Ljubljana, fără a avea plăcerea de a o tranzita, și-am ieșit de pe autostradă fix în Postojna, locul în care aveam să înnoptăm pentru ca, a doua zi, la prima oră, să fim la poarta peșterii pentru care sufletul nostru a rezonat de mult. La prima intersecție, am tras pe dreapta într-o parcare a unui supermarket ca să cer indicații despre cum se ajunge la pensiune, fără alte bătăi de cap. Engleza mi-a fost de folos de data asta, iar amabilitatea celui întrebat, de admirat. După ce mi-a descris traseul foarte exact, m-a oprit c-un gest scurt văzând că dau să plec (just a minute, please) s-a dus la mașina sa, a venit cu smartphone-ul personal și mi-a arătat traseul pe gmaps. În 10 minute eram la pensiune – Ivica Grmek Sobodajalka, Pod Jelovice, Postojna.
Am avut rezervat și-aici un apartament cu 2 camere, doar pentru o noapte, dar am mai fi stat 4-5 zile cel puțin, așa de bine ne-am simțit. Mobilat simplu, rustic, dar cu bun gust desăvârșit, apartamentul era compus dintr-un living spațios și complet utilat cu cele necesare dacă ești adeptul self-cateringului, plus un tv cu diagonala corespunzătoare la care puteai privi așezat comod pe-o canapea de zi confortabilă. Dormitorul era dotat cu un pat dublu, plus unul simplu, spațiu suficient pentru tot poporul călător. Totul alb, curat, plăcut mirositor. Baia, la fel, strălucitoare și dotată cu toate cele necesare, inclusiv cu o mașină de spălat. Pe măsuța din living erau pregătite numeroase broșuri de prezentare/promovare a zonei pe care gazdele ne-au invitat să le luăm cu noi la drum, auzind că urma să mai petrecem 3 zile în Slovenia, la Bled. Pentru mic dejun, stabilisem ora 08,00, așa că dimineață, deși nu intrasem bine în papuci, la 5 minute după ora convenită, gazda ne-a bătut la ușă. După ce-am deschis, Ivica și soțul său au început să vină cu brațele pline, decorând masa din living cu fel de fel de bunătățuri (naturale și cu gust) pe care le-am apreciat la justa lor valoare; pot spune, fără teama de a greși, că micul dejun a fost un festin. Iar despre ospitalitatea gazdelor, am numai cuvinte de laudă – de povestit prietenilor. :)
Dan
Iulie 2013. Încep să se întoarcă din concediu unii dintre colegii care au profitat de soarele mai puțin arzător al lunii precedente. Câțiva au avut rezervări prin Grecia, pe continent sau prin vreuna din insulele lor de poveste. Aud vorbindu-se de Thassos, ehehe, amintiri așa dragi îmi revin!.. Dar anul ăsta ne-am decis că vom schimba decorul – nu mai mergem la mare, vrem să ne și mișcăm, nu să stăm doar tolăniți la soare. Vom merge către munte, spre Vest. Slovenia și Austria sunt țintele noastre. Încep să mă destind privind ce rapid se scurg zilele din calendar până la data la care aveam să plecăm și noi la drum. De antrenament, ori mai curând din dor de munte, în ultimul week-end al lunii, mai tragem o tură în Ciucaș. Ajuns în vârful cel mai înalt al masivului, Vf. Ciucaș / 1954m – ce senzație unică te cuprinde! Uiți de toate problemele care-ți tulbură liniștea, realizezi că toate cele care ți se par atât de grave și importante sunt, de fapt, țânțar, doar tu ești cel care le face armăsar, și că, în fața măreției Muntelui, toate pălesc cu desăvârșire. Tare dragi mi-s munții noștri faini!...
August 2013. Stimați colegi, la revedere! A venit și rândul meu, două săptămâni vă descurcați și fără mine. Mi-i tare drag de voi, dar sigur n-o să vă simt lipsa. :) Dacă însă, voi simțiți cumva o nevoie teribilă să mă căutați pentru nu'ș ce chestiuni urgente, care nu pot fi amânate, de care depinde soarta firmei sau a întregii omeniri... please, don't! Sunt convins că o să reușiți s-o rezolvați și fără să-mi stricați mie plăcerea vreunei zile superbe de vară, în care mă delectez c-un radler la umbra vreunui brad răcoros sau pe malul vreunui superb lac de munte!.. Arivederci, București!
Jurnal de bord – vacanța 2013
Cum spuneam, ne deciseserăm încă din iarnă ca anul acesta să schimbăm nisipul fin al plajelor egeene cu stâncile spectaculoase ale Alpilor. După îndelungi și serioase analize, Austria părea destinația ideală care să ne satisfacă dorul nebun de munte. Unde? Ehehe, aici n-a fost ușoară deloc alegerea... pentru că Austria chiar are multe oferte la capitolul ăsta, una mai atractivă decât alta.
O dorință mai veche a jumătății mele era o vizită la Postojna, peștera care te vrăjește de la prima fotografie afișată pe ferestrele agențiilor de turism sau găsită pe internet. Distanța foarte mare însă (cca 1.200 km), m-a făcut să bat în retragere mereu – nu mă entuziasma deloc organizarea unui week-end doar pentru vizita la peșteră. Bun, acum într-un circuit mai de durată ținta putea fi atinsă. Având această temă în organizarea vacanței, a devenit clar că intrarea în Austria nu se va mai face dinspre vest (Ungaria), ci dinspre sud (Slovenia). Zona cea mai la îndemână pentru campare în Austria a devenit landul Carintia, o zonă montană fermăcătoare, presărată de lacuri glaciare de-un albastru ireal, mai mari sau mai mici, de care au profitat orașele și localitățile riverane, amenajând superbe sate de vacanță. Nu mai vorbesc că marina vreunui orășel de numai 10-20.000 de locuitori riveran lacului Wörther sau Millstätter e similară cu cea a Constanței, din portul Tomis. De altfel, motto-ul oficial al landului este "Carintia – bucuria de a trăi".
Și dacă tot urma să ajungem în Slovenia pentru peștera Postojna, aveam și eu o dorință nebună.. la fel, ascunsă într-un colț de suflet de foarte multă vreme – să văd lacul Bled și insula fermecată ce se înalță în mijlocul său. Plus tot ce mai oferă zona înconjurătoare, ținând cont că eram la o azvârlitură de băț de cel mai spectaculos munte al Sloveniei, Triglav, arie protejată în interiorul parcului național cu același nume.
18.08.2013 – ziua în care am pornit la drum era o duminică dogoritoare în București, de multe grade peste 30. La revedere oraș, cu betonul și asfaltul tău încins! Noi am plecat spre munte. Când ne-om întoarce, să pui dragonul ăla care scuipă foc înapoi, în catacombele secrete ale Bucureștiului. Și să-i dai voie să mai iasă o tură prin ianuarie-februarie, dacă 'a fi cazul, cumva. :)
Având în vedere lungimea traseului până la Postojna, am hotărât că se impune un popas intermediar pe traseu. Jumătatea drumului e pe la Belgrad, cam 650 km din București. Drumul a fost lejer, nu foarte aglomerat – cine să iasă din București, duminica, la ora 07,00? Cei care nu erau plecați din oraș, cu siguranță dormeau la acea oră, așa că traficul era ca și inexistent. Cât ai clipi, am ajuns în Drobeta. O masă lejeră și-o cafea la restaurant "11,5" pentru susținerea efortului unicului driver al familiei, apoi trecerea peste baraj la Porțile de Fier și gata, suntem pe malul sârbesc al Dunării. Pentru o zi în Serbia, nu m-am obosit să procur dinari, s-o fi inventat bancomatul și pe la ei, gândeam. Sau POS-ul, dacă avem nevoie să cumpărăm ceva.
Am văzut de-atâtea ori peisajul superb al Cazanelor mergând spre Moldova Nouă și l-am admirat și pe cel al vecinilor... Desigur, perspectiva mă făcea să-l invidiez în taină pe cel sârbesc, ce falnic și maiestuos îmi părea versantul lor!... Ei, dar acum m-am convins că nici peisajul malului românesc al Cazanelor nu-i de colea, privit de pe creasta sârbă a munților ce încleștează Dunărea în defileu. Totul depinde de unde privești, chestie de perspectivă. Ca-n viață. Sculptura lui Decebal în peretele stâncii ți se revelează în toată măreția ei când parcurgi șoseaua pe la sârbi, priveliștea îți taie răsuflarea. Iar vecinii noștri au știut să amplaseze numeroase puncte de belvedere pe traseu, așa fel încât foarte multe mașini cu număr de România sunt trase pe dreapta pentru binevenite ședințe foto ale muntelui în care este sculptat chipul marelui conducător dac.
După ultimii 80 de km ai drumului parcurși pe autostradă (preț modest – 2,1 euro, plătibili cash sau card, nu ca pe A1 în Grecia, unde te taxează aberant 1,8 euro pe vreo doi kilometri și-un pic), am intrat în Belgrad. Întortocheat orașul, m-am învârtit ceva până să găsesc stabilimentul unde am mas', în cele din urmă. Nici GPS-ul nu m-a ajutat, nici oamenii de prin zonă; greu cu engleza, sârbă nu prea aveam la mine. :) După stresul inerent, am ajuns la Belgrad Hills Residence, un hotel de 4 stele superb, situat într-o zonă verde a orașului (senzația mea a fost că era înconjurat de pădure), cu un domeniu vast în spate, dotat și cu piscină. Apartamentul de 2 camere rezervat (la un preț mai mult decât decent – 53 de euro) avea un aspect grandios, pe-alocuri luxos, cu un living generos, mobilat cu canapea și fotolii acoperite în catifea, un dormitor prietenos, o baie spațioasă și modernă, plus baie de serviciu. Mai mult decât suficient pentru o noapte. Dacă vom reveni vreodată în Belgrad, tot aici vom trage, fără discuție.
A doua zi, după un mic dejun subțirel (asta e, niciodată nu poate fi totul perfect!), am pornit la drum, cap-compas Postojna. Dar ieșirea din Belgrad către Zagreb avea să-mi suscite un nou război surd cu GPS-ul cel nefolositor și imposibil de setat pe direcția dorită. După ce i-am zis printre dinți câteva de dulce, i-am tăiat alimentarea de la brichetă.. na!.. să te înveți minte, aiuritule, nu țineam să văd podurile peste Sava și nici bulevardele cele mari din Belgradul nou! Dacă nu-i aparținea mio fratello, i-aș fi testat bucuros abilitățile de zburător/înotător cu ocazia încă unei traversări nedorite a Savei! Apropo, de-a stânga și de-a dreapta râului pomenit sunt parcă două orașe total diferite, nu părți ale aceluiași întreg. Stari Belgrad și Novi Belgrad au aluri total opuse – clasic, de burg medieval, în partea veche, ceaușist/nord-coreeană în zona nouă.
După ce-am intrat pe autostradă către Zagreb, povestea s-a scris fără alte pățanii nedorite sau neplăcute. La ieșire din Serbia, după 120 km, achităm în jur de 4 euro taxă, plus c-avem parte de control de pașapoarte, pe ambele margini ale graniței. Croația am străbatut-o de la Est la Vest doar pe autostradă, nici nu-ți dai seama când te-apropii de intrarea în Slovenia, dar noroc că băieții de la Hrvatska autocesta au grijă de buzunarul tău – cam 19 euro taxă. E drept, pentru aprox. 310 km de șosea ca-n palmă (mai bună ca la vecinii sârbi). La fel, în Slovenia, drum foarte bun, am trecut pe lângă capitală, Ljubljana, fără a avea plăcerea de a o tranzita, și-am ieșit de pe autostradă fix în Postojna, locul în care aveam să înnoptăm pentru ca, a doua zi, la prima oră, să fim la poarta peșterii pentru care sufletul nostru a rezonat de mult. La prima intersecție, am tras pe dreapta într-o parcare a unui supermarket ca să cer indicații despre cum se ajunge la pensiune, fără alte bătăi de cap. Engleza mi-a fost de folos de data asta, iar amabilitatea celui întrebat, de admirat. După ce mi-a descris traseul foarte exact, m-a oprit c-un gest scurt văzând că dau să plec (just a minute, please) s-a dus la mașina sa, a venit cu smartphone-ul personal și mi-a arătat traseul pe gmaps. În 10 minute eram la pensiune – Ivica Grmek Sobodajalka, Pod Jelovice, Postojna.
Am avut rezervat și-aici un apartament cu 2 camere, doar pentru o noapte, dar am mai fi stat 4-5 zile cel puțin, așa de bine ne-am simțit. Mobilat simplu, rustic, dar cu bun gust desăvârșit, apartamentul era compus dintr-un living spațios și complet utilat cu cele necesare dacă ești adeptul self-cateringului, plus un tv cu diagonala corespunzătoare la care puteai privi așezat comod pe-o canapea de zi confortabilă. Dormitorul era dotat cu un pat dublu, plus unul simplu, spațiu suficient pentru tot poporul călător. Totul alb, curat, plăcut mirositor. Baia, la fel, strălucitoare și dotată cu toate cele necesare, inclusiv cu o mașină de spălat. Pe măsuța din living erau pregătite numeroase broșuri de prezentare/promovare a zonei pe care gazdele ne-au invitat să le luăm cu noi la drum, auzind că urma să mai petrecem 3 zile în Slovenia, la Bled. Pentru mic dejun, stabilisem ora 08,00, așa că dimineață, deși nu intrasem bine în papuci, la 5 minute după ora convenită, gazda ne-a bătut la ușă. După ce-am deschis, Ivica și soțul său au început să vină cu brațele pline, decorând masa din living cu fel de fel de bunătățuri (naturale și cu gust) pe care le-am apreciat la justa lor valoare; pot spune, fără teama de a greși, că micul dejun a fost un festin. Iar despre ospitalitatea gazdelor, am numai cuvinte de laudă – de povestit prietenilor. :)
Dan
31.05.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu