Pe teren, a fost un zeu. Zeul Fotbalului.
Nu avea un trident în mână, cu care să stăpânească mările și oceanele, ca Neptun, dar mingea de fotbal îl asculta fără crâcnire, precum un dog german pe antrenorul său. Nu arunca fulgerul asupra muritorilor de pe Pământ, precum Zeus, dar mingea pornită din gheata lui se înscria pe traiectorii inexplicabile către poarta adversă, desenate parcă din Olimp. Nu avea carul de luptă al lui Ares, însă echipa din spatele său mergea încrezătoare la război, pe terenul de fotbal, condusă de zeul său, Diego - a cărui armă temută era doar driblingul teribil, urmat de șutul necruțător și golul de poveste.
Când avea mingea la picior, mulțimea îl adula. Stadionul era templul său, și numai al său. Doar lui, și numai lui, i se închinau cei 120.000 de spectatori de pe Estadio Azteca, în sfertul de finală cu Anglia. Nu mai exista niciun colonel care să-i sperie prin teroarea regimului dictatorial impus argentinienilor, iar Regina era doar un conducător onorific al unei țări de departe, de dincolo de Ocean.
În afara terenului, nu era decât un om obișnuit. Poate că acest contrast l-a distrus și a fost prea greu de suportat pentru unul ca el, geniu al fotbalului. Pentru că, în momentul în care ieșea din templu, realiza că nu mai era un zeu, ci doar un muritor de rând. Dependent de adrenalina din meci, un ʺdrogʺ extrem de puternic pentru starul care devenise, nu a putut suporta lipsa unuia identic și în afara stadionului, drept pentru care a căutat înlocuitori. Iar cel mai la îndemână i-a fost un altul, mult mai periculos - cocaina, produs de sinteză, servit de ʺprieteniʺ binevoitori - italieni, apoi sud-americani. Drogul a dus, la căderea lui - psihică, mai întâi, urmată de cea fizică. În cele din urmă, zeul a coborât de pe piedestal, iar lumea i-a observat, din ce în ce mai acut și mai insistent, multiplele-i defecte, ceea ce i-a provocat crize de isterie, pierzând și mai mult.
Vârful carierei sale a fost atins în perioada gri a anilor '80 în țara noastră. Erau ani în care fotbalul era refugiul solitar al adulților de la mizeriile regimului. În tribunele terenului de fotbal, lumea uita de partid, uzină, plan cincinal sau pâine pe cartelă. În cele doua ore petrecute acolo, centrul de greutate al societății se muta la centrul terenului, unde 22 de inși echipați în culorile cluburilor, se dedicau unei activități ce bucura sufletul poporului microbist, fie ca juca Dinamo cu Inter Milano sau Petrolul cu Flacăra Moreni ! Aidoma românilor, argentinienii s-au refugiat și ei în fotbal, uitând de junta militară a lui Jorge Videla care a făcut să dispară, la propriu, peste 30.000 de dizidenți de stânga (majoritatea studenți) și drepturile omului să pară o glumă sumbră. Regim care a simțit nevoia de validare a poporului, aruncându-se într-un război absurd împotriva Regatului Unit pentru Insulele Malvine/Falkland (1982), mizând pe sentimentul patriotic al argentinienilor, crezând că astfel, vor suporta mai ușor criza economică. Pierderea războiului de trei luni a dat țara înapoi cu câțiva ani și a dus și la căderea juntei coloneilor.
Maradona i-a făcut fericiți pe argetinieni în '86. Le-a dat circul de care aveau nevoie, în condițiile în care pâinea le lipsea multora. Victoria contra Angliei a mai șters din frustrarea pierderii războiului Malvinelor.
Lumea avea nevoie de idoli, de simboluri, de un zeu pe care să-l venereze. Când a ridicat Cupa pe Azteca, în fața a peste 100.000 de spectatori, Diego a băut din nectarul zeilor și a intrat în legendă. Astfel, lumea de acasă i-a iertat și toate acele excese care au urmat. Dar presa nu l-a cruțat și, pe măsură ce el se afunda în tot felul de aventuri, care mai de care mai dubioase, i-a spart și dărâmat soclul pe care tot ea îl înălțase. Droguri, orgii sordide, petreceri cu baronii drogurilor, italieni sau columbieni, pe toate le-a bifat. Europa s-a săturat de scandalurile sale și l-a trimis acasă. În fotbal, nu a mai arătat verva din anii tinereții, așa că s-a retras. Ca antrenor, nu rețin vreo performanță deosebită, doar un 1-7 de coșmar în fața Boliviei, rezultat ce a ramas ca o rușine peste ani pentru fosta dublă campioană mondială.
Toate însă, i-au fost iertate mai ușor în Argentina. Unde lumea l-a iubit necondiționat, chiar și când s-a întors ca fiul risipitor, alungat din fotbalul mare de orgoliul său imens, pe măsura talentului ce a frizat geniul. După '98, când s-a retras, nu l-am mai urmărit atent. Am avut și noi idolii noștri, Hagi și ai lui, așa că Diego a mai apărut doar sporadic în presa de la noi. Cu precădere, pentru gesturile excentrice – vizitele în Cuba lui Fidel Castro sau Venezuela lui Hugo Chavez. Sau pentru un Balon de Aur, acordat cumva, în compensare (în 2004) pentru întreaga sa carieră, ca o recunoaștere târzie a geniului său fotbalistic, de către mai-marii federației internaționale de fotbal.
Acum, fără el, mă simt trist. Amintirile meciurilor jucate la CM din Mexic 86, pe care le-am urmărit strânși ciorchine în curtea unui vecin de lângă școală, la țară - în fața unui mini-televizor alb-negru, cu diagonala de vreo 36 de cm, cu antena conectată pe bulgari - îmi sunt încă proaspete în memorie. Acele meciuri cu frumoasa echipă a Braziliei (eliminată în sferturi) și cu Argentina lui Diego ce avea să devină campioană mondială, mi-au făcut vara mai frumoasă. Maradona a fost super-starul pe care l-am iubit atunci și noi, toți cei 15-20 de spectatori prezenți în tribuna improvizată în curtea lui nea Vasile - bunul nostru vecin care ne-a primit cu mult drag la el, în fiecare seară a acelei luni teribile de fotbal, din vara lui '86.
Rămas bun, Diego !..
Dan,
30.11.2020
