Translate

miercuri, 28 septembrie 2011

Școala de ieri, școala de azi


Nu mi-a plăcut niciodată morala, nici cea ținută de vreun profesor la școală, nici cea de care are parte orice copil acasă, în familie, nu importă cu ce prilej. Nu cred că i-a plăcut cuiva, mai ales la vârsta adolescenței, când ochii prind a se deschide larg către lumea dimprejur.  Când ai 16 ani și te gândești că deja le știi pe toate nu prea stai s-asculți predici pe varii teme. Te uiți la cel din fața ta, părintele tău, îl asculți cu atenție, mai reală, mai disimulată, și totuși îți spui in sinea ta: ce pierdere inutilă de timp, oare tata nu are altceva mai bun de făcut la ora asta?

Anii au trecut, cam repejor dacă mă întrebați, și am ajuns și eu în aceeași postură ingrată, de a ține lecții de viață fiului meu. Sau măcar de a încerca. Poate că e totuși prea devreme, are doar 12 ani. Nici eu nu conștientizam foarte bine la vârsta asta ce înseamnă viitorul, așa că nu ar fi corect să-i cer lui asta, acum. Vom mai avea timp, sper eu. Îi mai subliniez însă, din când în când, că, totuși, viitorul vine foarte repede peste noi, nici nu ne dăm seama când (mie, de exemplu, mi se pare că timpul a luat o viteză nemaipomenită după ce am împlinit 18 ani), și că, dacă nu-l întâmpină corepunzător, "blindat" cu o solidă cultură generală construită acum, în anii de școală, nu va fi pregătit să-i facă față. Mă rog, sublinierea asta încerc s-o fac să sune mai puțin filozofic decât aici, că l-aș pierde iute din auditoriu.:)
Cunoaștem toți foarte bine dictonul "ai carte, ai parte". Atât de puține cuvinte, care spun atât de multe. Filozofii, veți spune. Chiar am avut recent o contră pe această temă cu cineva foarte apropiat, care-mi spunea că asta a fost odată, demult, acum nu mai contează... 
- Băiete, îmi spunea puțin superior, uită-te în jurul tău, să vezi câți "au parte", chiar dacă nu "au carte". 
- Perfect adevărat, nu pot contesta, am raspuns. Exemplele sunt multiple, cu siguranță aveți parte de ele în viața de zi cu zi. Și nu neapărat celebrități ce și-au făcut un scop în sine de a-și expune ignoranța/incultura/prostia cu o indecență ce ne scârbește, pe alocuri. Cu toate că se autodeclară descendenți de soi ai culturii populare, nu aplică o altă regulă simplă, poate nu atât de plină de substanță ca precedenta - "dacă ești prost, mai bine stai acasă". Dar așa ar scădea ratingul vertiginos, nu?, și nu se face.
Revin la dictonul despre carte. Da, în ziua de azi nu trebuie să ai facultate să fii mare afacerist. Să presupunem aici, de dragul discuției, că vorbim numai despre afacerile legale, nu de cele gri sau negre, ori mai știu eu ce culoare. E de ajuns ca tata sau mama să fi pus pe picioare un business cu profit și gata, beizadeaua are totul la dispoziție. Mașină de jde' mii de cai putere, un cont generos pe care-l ciuntește temeinic prin cluburi cu ștaif, bașca un titlu de director comercial sau de vânzări. Sau CEO, dacă papa are viziuni europene. Nu-l veți vedea niciodată pe cel de director tehnic în dreptul lor, acesta aparține unui tip cu experiență, care nu face parte din CA/AGA/top management, dar care îl ține în cârcă pe junior. În cazul acesta, păi, mă scuzați, școala chiar ar fi o pierdere de timp. Pentru ce să înveți, ce mai poți dobândi în plus față de ce ai deja? Nimic, iar dacă juniorul își vede de treabă fără derapaje majore (are grija seniorul și de-un NUP, dacă va fi nevoie), când tata sau mama se vor pensiona, el va prelua totul din mers. Și nimeni nu-i va contesta lipsa unei diplome, că doar el este angajatorul managerului de resurse umane, și nu invers. Filozofia asta simplă se aplica și prin anii '90, referitor la facultatea de Relații Internaționale din ASE – degeaba o terminai dacă nu aveai pile să lucrezi în comerțul exterior sau în diplomație... iar dacă le aveai, era păcat să-ți irosești timpul pe-acolo, puteai să optezi pentru altă secție, unde admiterea era mai ușoară; după facultate, oricum aveai locul asigurat.
Dar... și reciproca dictonului e valabilă: poți avea multă "carte", dar să nu ai deloc "parte". Și aici exemplele sunt nenumărate, plecând de la cei care scriu lucrările unor profesori celebri, lucrări pe care aceștia își pun, cu eleganță, doar semnătura la final, până la cei mulți, persoane care țin o firmă în spate, care fac multe la serviciu fără să le comenteze, fără să fie scrise în fișa postului. Oameni nu foarte bine plătiți, dar ale căror responsabilități cresc ca drojdia folosită pentru cozonacii de Crăciun. Oameni a căror prezență trece aproape neobservată, dar a căror lipsă este resimțită din plin atunci când decid să rupă pisica în două și pleacă. Fără a privi în urmă, numai să scape din "închisoarea" ce le-a fost hărăzită de ăi suspuși. Oamenii fără noroc, până la urmă, dacă ar fi să privim fatalist situația.  
Am fost de acord cu ambele fațete ale dictonului în discuția de care aminteam. Ce subliniam eu însă, e situația în care dacă nu ai "parte", ești fără speranță fără "carte". Adică, dacă nu ai nimic asigurat a priori (partea), e aproape imposibil să răzbești în viață dacă nu ai nici școală (cartea). Cartea îți oferă măcar posibilitatea de a face ceva mai târziu, după ce vei obține o diplomă, posibilitatea de a încerca să-ți croiești un drum al tău, fie el mai drept sau mai sinuos. Nu-ți garantează reușita, asta e clar. Dar reprezintă startul. Start pe care majoritatea absolvenților de liceu l-au ratat anul ăsta.
Poate ați observat, poate nu, dar toate reportajele pe tema bacalaureatului sunt făcute, an de an, la porțile liceelor din marile orașe. Nicio veste de la sat sau din orășelele de provincie. Mă rog, liceele de-aici s-au cam desființat, din lipsă de bani, de profesori sau de elevi, n-are importanță ordinea. Există o prăpastie uriașă între învățământul urban și cel rural/provincial. Era și înainte de 1989, dar ecartul s-a mărit considerabil în prezent. Mi-aduc aminte că și eu am avut vreo doi colegi de clasă care, la sfârșit de ciclu gimnazial, încă nu deprinseseră misterele tablei înmulțirii... și, totuși, au mai făcut și treapta întâi (10 clase erau obligatorii pe-atunci), la un agro-industrial. Azi, copiii de la sat nu au nicio șansă dacă nu urmează un liceu după cele 8 clase. Sunt sate unde temerarii pitici fac efortul de a merge și 15 km până la școala unde se țin orele - la Poienile de sub Munte, în munții Maramureșului, iarna pleacă în grup, 10-15 băietani și fetițe, de la ora 4.30 ca s-ajungă la 7.30 la școală, însoțiți de câte-un părinte, altul în fiecare zi (oamenii mai merg și la serviciu), care să-i vadă ajunși cu bine, nu mușcați de vreun lup, la marginea pădurii... impresionant.
Prin natura împrejurărilor am avut ocazia să vizitez și eu câteva școli oropsite, dacă nu vedeam cu proprii-mi ochi, nu credeam că mai există așa ceva în România începutului de secol XXI. Se întâmpla acum 5-6 ani, pe Valea Putnei (de Vrancea), niște locuri minunate dacă te duci doar în vacanță, să admiri natura și pacea care se așterne peste așezările de munte - Vrîncioaia, Năruja, Nereju, Andreiașu de Jos (aici puteți vedea "focul viu", o atracție turistică deosebită, gaze care ard cu flacără deschisă la ieșirea din scoarța terestră, în mod natural). Pentru copii, satele enumerate reprezintă locul unde se duc la școală, locul de unde, teoretic, ar trebui să-și ia zborul către lume. Cum arăta școala din Nereju, de exemplu? Deplorabil, trist încât mi-au dat lacrimile când ușa s-a deschis. O cocioabă unde pe jos era pământ bătătorit, cu pereți de chirpici, cu un acoperiș străveziu ce nu făcea față unei ploi sănătoase; avea un singur spațiu de 3m pe 4m unde învățau toate clasele laolaltă, cu același dascăl: patru pici de-a-ntâia, doi de-a doua, șase de a treia, unu de-a patra (nu rețin cifrele exact, subliniez doar programul de funcționare). O cortină de plastic (gen mușama) separa "clasa" de un sfert al încăperii, "cancelaria". Vă puteți imagina ce șanse au acești copii când/dacă vor ajunge la un liceu bun dintr-un mare oraș în competiție cu cei care provin din mediul urban? Prea puține, doar cu o voință de fier vor putea remonta handicapul. Puțini reușesc să izbândească, s-o recunoaștem. Am mai văzut astfel de situații și prin alte zone – Vaslui, Brăila, Buzău; sunt convins că mai sunt și altele, de existența cărora nu avem nici cea mai vagă idee. Dar ei, copiii, ce vină au?! Aceea de a nu se fi născut în locul potrivit. Și de a avea conducători de soi, pe care nu ei îi votează.
Săptămâna trecută am mai trecut printr-o experiență dureroasă. Participam la un scurt curs de instruire care urma să se finalizeze cu o testare rapidă, din materialul prelucrat. Test simplu, tip grilă, nu aveai cum să-l pici, dacă erai atent la ce spunea cel din fața ta. Aveam lângă mine trei persoane, oameni simpli, de la țară, muncitori cu diverse calificări ori fără. Colegul meu care îi cunoștea mai bine m-a avertizat că va trebui să-i ajut, că nu-s în stare să promoveze singuri. Toți aparținând grupei de vârstă 40-50 de ani, oameni care au trecut prin școală în anii când se făcea carte, domnule, nu-i așa? Nu ca acum, când populația juvenilă din gimnazii și licee vrea să fie ca Gigi Becali sau Nae Guță, când s-o face mare... I-am spus colegului meu râzând: 
- Ești haios, nu poate fi dracul chiar atât de negru, or ști și ei ceva. 
- Măi, nu prea le-a plăcut la școală, mi-a replicat el. 
La test, m-am lămurit, avea dreptate. Realitatea era chiar mai cruntă decât mi-am închipuit, oamenii de-abia își mâzgăleau numele, aveau probleme să pună data corect (unuia i-am spus anul în cuvinte și a scris 211), nicidecum să știe vreunul seria de la buletin (CNP-ul e ceva de domeniul ufologiei). De acord, sunt, totuși, și cazuri în care "de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere", așa că în situația de față nu fac o vină exclusivă învățământului. Am ajuns la birou și le-am spus colegilor doar atât: îi mulțumesc mamei (Dumnezeu s-o odihnească în pace) că mi-a deschis capul și mi-a dat un dar neprețuit: educația. Poate chiar și un dram de inteligență, fără a avea pretentia de a fi vreun geniu, desigur.:)
Mda... când recitesc acum, la final, povestea testului pare ușor amuzantă; după ce stau puțin și reflectez la tot ce înseamnă "cartea", atunci și acum, m-apucă o tristețe sinceră. Să mai stau încă puțin, să mă gîndesc și la ce va să vină în învățământ?! Nu, că voi avea coșmaruri. Și, oricum, cu greu îți poți imagina ceva despre acest domeniu, la haosul perpetuu din ultimii 20 de ani.

Dan
28.09.2011

8 comentarii:

  1. Bună dimineața, Dan!
    Greu să încep. Mă gândesc la experiența personală, mai întâi ca adolescent debusolat de atâtea chestii noi, pentru care nu eram pregătit și, mai apoi, ca tată de adolescent debusolat de atâtea chestii noi...
    Pe când copilul meu creștea iar eu simțeam că vorbele mele, sfaturile mele, alunecă pe lângă el ca apa pe gâscă, am cerut îndrumare de la o cunoștință, psiholog de meserie. Și nu unul de doi bani, crede-mă.
    Omul m-a sfătuit să-i zic „așa, și-așa, și-așa”...
    „I-am zis”, am răspuns. Toate astea i le-am zis în discuții lungi, până mijeau zorii.
    Mă lungesc. Vreau să spun că nu-i simplu să fii părinte și să știi unde trebuie să tragi linia între a fi preocupat de modul în care crește puiul și a deveni prea insistent și pisălog. N-o să-ți fie ușor, te asigur.
    Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunți, să nu te implici. Ești primul care are obligații într-o ecuație cu trei factori. Ceilalți doi fiind școala și beneficiarul final, copilul.
    Carte, învățătură, educație.
    Grele zile trăim, grele zile vin.
    Am primit cândva un mail cu o statistică mai mult decât sugestivă. Încep cu concluzia acesteia: nu-i de mirare că (se zice) evreii sunt cei care conduc lumea. Nu-i de mirare că o mână de oameni, nesemnificativi numeric în comparație cu întreaga lume arabă cu care sunt într-un conflict perpetuu, reușesc să-și impună superioritatea. Un procent impresionant dintre laureații premiului Nobel sunt evrei. Școala și educația în general sunt pilonul principal pe care evreii își clădesc dominația.
    La noi, mă bate gândul, cei care ne conduc nici nu vor un popor educat. E simplu: alegătorul educat gândește.

    RăspundețiȘtergere
  2. Trista poveste , Dan !
    Este normal sa fim ingrijorati vazand incontro se indreapta educatia in Romania . Daca vedem un nivel lamentabil la conducerea institutiilor statului , ce sa mai asteptam de la plebe ? Acolo unde ar trebui sa fie niste buni diplomati si negociatori , sunt niste politruci scapatati si corupti, acolo unde ar trebui sa fie niste buni manageri gasim niste specialisti in dezorganizare si faliment garantat ! Poate vine cineva cu supiera sa culeaga gunoaiele de deasupra !

    RăspundețiȘtergere
  3. Bună dimineața, Ștefan!
    Nu-i ușor să fii părinte, dar lucrul ăsta îl fac cu plăcere. Învăț mult din mers, alături de fiul meu. Mă străduiesc foarte mult să fiu un părinte modern, să fiu cât mai apropiat de el. Aș vrea să mă considere prietenul lui cel mai bun, asta m-ar face pe deplin fericit. Nu aprecierea vreunui profesor prin ședințele cu părinții, nicidecum notele. Nu lăsăm educația lui doar pe mâna școlii, nu-i normal. Într-adevăr, am observat părinți care fac o vină exclusivă școlii pentru notele mici ale copiilor, ei l-au trimis la școală, gata, și-au făcut datoria. Nu le verifică temele, nu-i ajută cu nimic (mă rog, unii chiar nu pot, cum spuneam și mai sus).
    Am lucrat cu persoane din spațiul de care vorbești. Sunt oameni cu o experiență profesională vastă, bine pregătiți, fără discuție. Tot la ei ar trebui să existe și soluția conflictelor interminabile din zona cu pricina, tocmai pentru că gândesc. Când i-am spus unuia dintre ei că e loc sub soare pentru toți și că războiul nu-i o soluție, mi-a dat dreptate.
    La noi, fiecare ministru al învățământului vine cu propria “viziune“ asupra problemei, negând tot ce-a făcut predecesorul său. De-aia am avut 17-18 miniștri în 21 de ani. Nu-i normal. Unul dintre cele mai performante sisteme de educație din prezent îl are Finlanda (un sfert din populația României, apropo). Dar acolo ministrul este nechimbat în funcție de 11 ani.

    RăspundețiȘtergere
  4. Tristă, dar adevărată, Radu!
    Parafrazând, învățământul românesc, e sublim, dar educația lipsește cu desăvârșire din peisaj. Macină în gol, dacă vrei. Avem și excepții, copii și profesori care-și urmează calea fără să țină seama de piedicile și dificultățile prezente la tot pasul, cinste lor!
    Supiera aia de care spuneai... ce-ar fi s-o numim, așa, într-o doară... Kalashnikov?!... Ce zici, sună mai poetic? :)

    RăspundețiȘtergere
  5. "Aceea de a nu se fi născut în locul potrivit."
    Ma citezi si nu mi-ai cerut dreptul:)
    Despre invatamant se poate scrie un roman. Si mi-e teama ca fara deznodamant.
    Am fost copil, sunt parinte. Concluzia? Daca as avea din nou 14 ani si as avea mintea de acum! As asculta-o mai mult pe mama care-mi zicea uite meseria aia e mai buna, are viitor, l-as asculta mai atent pe tata care-mi zicea sa citesc mai mult, sa invat mai mult, ca pot mai mult, ca am cu ce.
    Probabil ca e in firea lucrurilor sa te destepti abia dupa ce dai cu capul de pragul de sus. De aceea trebuie sa faci tot ce iti sta in putinta ca vorbele tale sa ajunga la urechile si apoi la sufletul copilului tau.
    Parintii sunt de toate felurile. La scoala copilului meu nu intalnesti doi parinti cu aceeasi idee: unul se plange ca profesoara de matematica le da prea multe teme, altul ca le da prea putine, altul e multumit ca din fericire copilul lui e prieten cu matematica; la fel se intampla la fiecare materie.
    Profesorii ce sa faca si ei? Unii au ce spune dar n-au chef ca sunt frustrati de salariile mici, altii n-au chemare dar sunt multumiti ca au un loc de munca. Si tot asa. Oricum pedagogia si psihologia lipsesc.
    Pana la urma cred ca totul tine de noroc, de conjunctura.
    Asa cum se spune ca celor de pe Titanic nu sanatatea le-a lipsit...

    RăspundețiȘtergere
  6. Guess who, scuze pentru întârzierea cu care-ți răspund, am avut o săptămână cumplită... foarte aglomerată, încât nu am putut ține pasul cu prietenii care m-au vizitat pe-aici. Și sper, desigur, că nu te vei supăra pentru citatul din hit-ul ce te-a făcut celebru pe toate meridianele României.
    Da, și eu pot spune acum, privind în urmă, că era mai bine dacă apucam să fac mai multe când eram tânăr june și timpul nu reprezenta o problemă. Să învăț engleza în liceu, să citesc mai mult din clasici, să fac școala de șoferi în studenție, să... aleg un alt drum în viața profesională, eventual; mă rog, aici e cu dus-întors, ce aș fi ales eu în locul a ce fac acum, e chiar mai prost privit, așa că nu-i bai. Deh, pragul de sus e câteodată atât de sus, încât nu ajungi să-l lovești deloc și chiar îi simți lipsa apoi.:)
    Știu și eu cum e cu părinții ăștia, îți dau dreptate, anul trecut am fost de serviciu la ședințele cu părinții. Vai, ce adunătură pestriță!... Niciunul nu vede mai mult de interesul propriului copil, așa că dă-ți seama ce babilonie acolo. Cu greu mă abțineam să nu le zic vreo două, măcar să tacă din gură, bietul diriginte era acoperit de verva unora... dar am fost instruit de doamna mama, să nu mă scap, că poate mă iau de vreuna/vreunul care-i este prieten/pritenă...:). Bine, și nici eu nu vroiam să-i fac vreun deserviciu copilului, că poate dirigintele nu uită și-l altoiește la materia lui.
    Referitor la profesori, am impresia că cei care vin din urmă nu se mai ridică la calitatea morală a celor pe care i-am avut noi. Sper să mă înșel, că atunci viitorul copiilor noștri, nu numai că nu sună bine, dar îmi apare destul de sumbru.

    RăspundețiȘtergere
  7. Tocmai pentru ca am trecut si eu prin asa ceva, am tinut cu disperare ca fiica mea sa studieze la o facultate in afara..multumec lui Dumnezeu ca exista studii gratuite in cateva tari europene.. ea imi spunea dor cateva :Suedia, Danemarca, Scotia.. In Olanda taxa e una relativ mica..1700 e pe an.
    In UK statul te imprumuta pt studii..ii rambursezi cand te angajezi, daca castigi peste 2100 lire pe an. Facultatile mari au o rata de angajare in primele 6 luni d peste 70%..e o sansa despre care ar trebui sa ii vorbesti fiului tau..e imposibil sa nu il tenteze, chiar daca e micut..
    Tot ce cer ei pentru a da aceste burse sunt note mari..nu fff mari, dar nu e cazul sa ii spui asta lui, caci o sa creada ca mrge si asa..
    Are o sansa..in lumea civilizata e f respectat cel ce invata.
    Livia

    RăspundețiȘtergere
  8. Și eu sunt de părere că afară studiile sunt respectate, nu ca la noi. Pe de altă parte, parcă sunt și mai solid ancorate in realitate, vesticii sunt mai aplecați către practică, ceea ce mi se pare un punct în plus față de ”mecanicismul” promovat în universitățile noastre. Sau față de dezinteresul major al profesorilor la adresa viitorului studenților pe care se presupune că ar trebui să-i ghideze la debutul în viața profesională.
    Mi-ar plăcea să studieze și fiul meu într-o instituție de învățământ superior din Vest, nu știu însă dacă mă țin puterile. Îmi place să cred că s-ar descurca, iar ca exercițiu pentru viața ce va să vină - ar fi o experiență extraordinară.
    P.S. Scuze pentru întârzierea cu care am răspuns, am un sfârșit de an cumplit de aglomerat, de aceea și locul ăsta pare un pic abandonat...

    RăspundețiȘtergere