2013

Știu că pentru mulți 2012 nu a fost un an prea reușit. Pentru mine însă, lucrurile au stat puțin altfel. Chiar dacă am să fac notă discordantă cu majoritatea, am să-mi iau inima în dinți aici și-acum, în ultima zi a anului, ca să vă mărturisesc că pentru mine 2012 a fost un an bun, pe alocuri chiar grozav. Am văzut America, am revăzut Londra, am prins pe viu festivalul medieval din Sighișoara, am ajuns la Balcic, un vis mai vechi al familiei mele. I-am avut pe cei dragi mereu aproape și asta contează cel mai mult.
Au fost și bune, au fost și mai puțin bune, dar important este că le-am trecut pe toate, fără hopuri majore. Prin urmare, dacă mi-aș dori ca 2013 să fie mai bun decât 2012, ar însemna să fiu puțin ipocrit :)) și nu e cazul. Îmi doresc doar ca anul ce vine să fie la fel de bun ca cel care se gată azi. Atât, nimic mai mult. Să fie posibil oare?! Sper că da, din tot sufletul. :))
Pentru toți prietenii mei din spațiul virtual (și nu numai) - tuturor, vă doresc multă sănătate și-un An Nou plin de bucurii. Asortate și c-un strop de fericire, că nu strică nimănui. :))

LA MULȚI ANI!

Dan
31.12.2012

Boema

O seară de Noiembrie, în ajun de ziua națională. La Operă avem întâlnire cu muzica de calitate. De fapt, pentru noi e o reîntânire pe care o așteptăm cu nerăbdare. Așa cum aștepți un bun prieten pe care nu l-ai văzut de ceva vreme.

Ziua Națională

Mi-aduc aminte de dezbaterile febrile pentru desemnarea noii zile naționale a României de după '89, după ce s-a căzut de acord că 23 August nu-i tocmai una dintre cele mai relevante zile pentru națiunea noastră, tocmai ieșită din ghearele socialismului. Trebuia schimbată, fără îndoială, aici a fost consens. Mai greu a fost să găsim o alta, că spiritul democrației abia înmugurite a dus imediat la discuții aprinse, de o nebănuită și nemaiîntâlnită intensitate până atunci.

Tânăr vreau mereu să fiu

Chiar dacă nu am avut niciodată look de rocker pur-sânge (plete până la brâu sau vreo chitară atârnată pe spate), simpatiile mele muzicale s-au îndreptat întotdeauna spre promoterii acestui gen.

Monterey, Abrego

După plimbarea la malul Oceanului, care m-a făcut să mă simt la capătul Lumii (chiar eram!) m-am întors repejor către Magic Carpet. A urmat transferul cu un taxi către Hotel Abrego, locul ce a devenit "acasă" pe parcursul celor 4 zile pe care aveam să le petrec în Monterey. Aici am avut, de fapt, rezervarea făcută de partenerii mei de lucru, încă de la începutul discuțiilor; când am cerut referințe despre posibilitățile de cazare existente în oraș, Abrego a fost opțiunea cea mai la îndemână indicată de ei. De ce n-am stat din prima zi aici? Pentru că există anumite practici, bine încetățenite în US, prin care hotelurile încearcă să te ciupească (m-ai corect spus, jupoaie) de niște bani în plus în momentul în care cererea este mult mai mare decât în mod obișnuit. Datorită unor motive ambigui (perioadă de vacanțe?!..) ori din rațiuni al căror sens îmi scapă, în acel week-end, managementul a hotărât să majoreze taxa pentru prima mea noapte, rezervată și confirmată anterior, de la 109 usd la 319 usd!...  

Seaside (East Monterey)

Hotelul Magic Carpet Lodge este situat în Seaside, un orășel ce face parte din Monterey County. Seaside a apărut mai târziu pe hartă, la est de Monterey, de unde și denumirea alternativă sub care a fost cunoscut la începuturi. Dacă nu te uiți pe hartă, nu prea știi când treci dintr-o localitate în alta, nu există demarcație vizibilă între orașe. Ele sunt înșirate ca mărgelele de-a lungul autostrăzii ce urmărește linia de coastă a Californiei de la nord la sud (State Route 1), cunoscută aici, în zona Golfului Monterey, și sub numele de Cabrillio Highway.

Drumul spre US

După obținerea vizei, am intrat în linie dreaptă cu pregătirile de plecare. Dreaptă, dar cam scurtă, având în vedere că mai aveam doar două zile până la momentul respectiv. Pe undeva, grijile mele dinaintea interviului erau legate și de faptul că aveam biletul de avion pregătit, dar nu și viza. Din discuțiile înfiripate la coadă cu alți aplicanți, aflasem că eram printre puținii, dacă nu singurul, care a pus, cumva, căruța înaintea cailor. Niciunul dintre ei nu avea biletul de avion achiziționat, acționând precaut - întâi "green light" pentru intrare în US, abia apoi planuri de călătorie. No, în final, a ieșit bine și pentru mine, n-am a mă plânge.

If you’re going to San Francisco...

... vei avea nevoie de viză, cu siguranță. Chiar dacă acum avem pedigree-ul necesar - suntem membri NATO din 2004 încoace, dezvoltăm parteneriate strategice, trasăm axe mai ceva ca proiectanții de la Boeing, pe rute care mai de care mai fanteziste (București-Londra-Washington?!... dacă privim pe hartă doar în treacăt vom vedea imediat cât de fracturată e axa asta...) - acest lucru nu e suficient pentru a accede mult jinduitul tărâm american fără ausweiss-ul eliberat de Ambasada SUA la București. Care va să zică, monșer, treaba aia zisă de Samson lui Samurache, cu egalitatea care-i doar pentru câini, nu și pentru căței (în celebra fabulă a lui Alexandrescu) este cât se poate de actuală și în zilele noastre. Cu aplicabilitate în atât de multe și varii domenii, că ne-apucă și râsul. Sau plânsul, după caz.

Lungul drum către Zakynthos (II)

Odată ce ne-am decis asupra locului unde vom trage, restul a "curs" de la sine. Distanța București - Korithi? Dezarmantă... 1350 km, 19-20 ore de condus. Cam mult pentru o singură zi, având în vedere că sunt pilot unic (cât pe ce să zic El Unico, dar, hei... să fim modești! :))). Nu are rost să forțăm, nu pleacă Zakynthos-ul nicăieri până sosim noi, așa-i? Unde ar fi jumătatea rutei? Salonic!... Pourquoi pas? Un oraș fain, cu o istorie bogată, ce se întinde pe două mii de ani și mai bine.

Lungul drum către Zakynthos

Nu mai este niciun secret, iubesc Grecia. Mai bine zis, iubim Grecia. Și eu, și-ai mei, și toți prietenii ori cunoscuții noștri care-au călcat vreodată nisipul unei plaje de la Marea Egee, Mediterană sau Ionică. Grecia e locul unde mă simt confortabil, patul e curat, masa la tavernă așijderea, oamenii sunt prietenoși și, în cele mai multe cazuri, corecți (singura fisă de 1 eurocent pe care am văzut-o ever am primit-o la un supermarket în Thassos, ceea ce mă face să cred că grecii de rând știu să aprecieze banul la justa sa valoare). Din peregrinările mele prin Bulgaria și Grecia din ultimii 3 ani, am înțeles foarte bine că noi, balcanicii, ne asemănăm atât de bine, încât, sincer, n-am să înțeleg vreodată ce-avem de împărțit unii cu alții... în afara unei ipotetice bunăvoințe a mai-marilor Europei. Care însă, apare rar și cu alte scopuri decât așteptările noastre de mai bine. Mai bine pentru ei, da, nu contest... Lăsând la o parte anumite cutume legate de istoria zbuciumată a acestui spațiu, să admitem, totuși, că Grecia are avantajul unei țări care nu s-a "bucurat" de prea multă lumină de la Răsărit, aș zice că au fost fericiții câștigători ai unei conjuncturi favorabile. Pe scurt, au fost mai norocoși ca alții.

În vizită la Zorba – IV

Se zice că mai bine mai târziu, decât niciodată... pe acest principiu marșez și eu acum, cu aceste rânduri care ar fi trebuit s-apară mai an...

So, amintiri din Thassos... continuare de-aici: În vizită la Zorba - III

Haita

Mi-amintesc că dintotdeauna mă împăunam cu faptul că nu mi-e teamă de câini. Tata povestește mereu o întâmplare din copilărie când am reușit să trec prin mijlocul unui grup de căței de care multă lume în toată firea se cam temea. Și nu pentru că erau agresivi, ci pentru că erau (relativ) mulți, 7-8, dintre care unul impunea respect prin talie.

Tango in Harlow - final

La cină apare, enfin, o duduie tare simpatică, muult mai tânără decât colegele de dimineață și mult mai amabilă. Zâmbește plăcut și ne oferă cu generozitate explicații despre necunoscutele din meniu, fără să pară deranjată de verva noastră latină. Of course, aveam să ne revanșăm și noi pentru amabilitatea ei, la final, la sosirea notei, cu o generozitate pe care nu cred că o întâlnește deseori printre compatrioți (in my opinion, englezii sunt cu toții un popor de scoțieni :)).

Tango in Harlow III

continuare de-aici... Tango in Harlow II

Somnul nu e deloc unul liniștit, cred că diferența de fus orar m-a dat un pic peste cap. Deh, bătrânețea... :) O fi bun patul, nimic de zis, dar nu e ca ăla de acasă. Mă trezesc în miez de noapte, mi-e foarte cald, așa că opresc aerul. După o oră se face rece, trag pilota bine peste mine, dar somnul îmi e cumplit de agitat, așa e prima noapte de acomodare în alt pat, oriunde aș fi plecat. Mă trezesc din nou. E 4,00, cam devreme, pusesem ceasul să sune la 5,00. Dar, dacă mă gândesc bine, e ora la care mă trezesc de obicei, în patria noastră scumpă (6,00) - explicabilă, din acest punct de vedere, insomnia cea matinală. Clock-ul meu intern n-a sesizat faptul că ne-am deplasat ceva grade pe longitudine, către vest, și-mi dă alarma... asta e, degeaba încerc să-l păcălesc, trăgând pilota cea pufoasă peste ochii mei cețoși, nu mai e rost de somn. Gata, jos din pat și la treabă!

Ultimul week-end de iarnă, prima lecție de schi

Încă mai iubesc iarna. De ce oare? Mă întreb și eu, că parcă frigul de anul ăsta nu m-a încântat prea tare (ba chiar deloc), dar... încerc să văd și dincolo de el, sezonul alb m-a cucerit mai demult, nu de ieri, de-alaltăieri.

E primăvară?!...

... privind afară dis-de-dimineață, aș fi zis că nu. Dar calendarul de pe peretele din fața mea spunea altceva. Cum că, gata, iarna s-a sfârșit... numai că ea nu se prea dă dusă...

Tuturor prezențelor feminine care își aruncă câte o privire și pe aici, le doresc o primăvară frumoasă, plină de zile cu soare. Să fiți mereu tinere, indiferent de împrejurări.

La Mulți Ani!

Dan

01.03.2012

Oameni care spun

Îmi aduc aminte cum, prin clasele primare fiind, am aflat despre sinonime la orele de gramatică. La început, am fost mirat de ce oamenii au simțit nevoia să folosească două sau mai multe cuvinte pentru a denumi aceeași noțiune. Bun, am înțeles eu încă de pe-atunci cum stă treaba, nu toate erau folosite egal, după cum îi tună omului, de aceea mă străduiam să găsesc sinonimele ”perfecte”. De exemplu, nici acum nu știu care este diferența între țiței și petrol, mi se pare că pot fi folosite foarte bine când unul, când celălalt, indiferent de context. La fel, aveam convingerea că ”a zice” și ”a spune” sunt, de asemenea, sinonime absolute, singura deosebire găsită fiind că unul este format din 4 litere, iar celălalt din 5... De ce oare lingviștii ăștia ai noștri complică așa tare lucrurile?!... Nu era mai simplu să avem un singur cuvânt pentru acțiunea de comunicare, cea care ne face diferiți de lumea animală, chiar dacă uneori nu o arătăm? :) Un singur verb, o singură formă, doar o conjugare (de mulțimea de timpi oricum nu scăpam) - ar fi însemnat mult mai puțină bătaie de cap la făcut propoziții, fraze și toate cele care constituie chinul suprem pentru ucenicii dintr-a patra...