If you’re going to San Francisco...

... vei avea nevoie de viză, cu siguranță. Chiar dacă acum avem pedigree-ul necesar - suntem membri NATO din 2004 încoace, dezvoltăm parteneriate strategice, trasăm axe mai ceva ca proiectanții de la Boeing, pe rute care mai de care mai fanteziste (București-Londra-Washington?!... dacă privim pe hartă doar în treacăt vom vedea imediat cât de fracturată e axa asta...) - acest lucru nu e suficient pentru a accede mult jinduitul tărâm american fără ausweiss-ul eliberat de Ambasada SUA la București. Care va să zică, monșer, treaba aia zisă de Samson lui Samurache, cu egalitatea care-i doar pentru câini, nu și pentru căței (în celebra fabulă a lui Alexandrescu) este cât se poate de actuală și în zilele noastre. Cu aplicabilitate în atât de multe și varii domenii, că ne-apucă și râsul. Sau plânsul, după caz.

Pe la mijlocul lunii septembrie, când pașii îmi hălăduiau prin cele coclauri, la câteva sute de km distanță de căsuța mea cea caldă, primesc un telefon referitor la un alt proiect în care eram angrenat:

- Deplasarea de la Viena a căzut, trebuie să mergem (citește mergi) în State. Ai viză?

- Nu, și nici prea multă experiență (citește deloc) în călătoriile peste ocean. Ezit puțin:

- Nu poate merge x?

- Nu, tu trebuie să mergi acolo, e proiectul tău.

Ce să mai zic? Dacă-i musai, cu plăcere. :) Și, până la urmă, de ce nu? Să refuzi "one lifetime opportunity", cum zic chiar ei, nu prea se face, m-am gândit eu mai bine.

Când am revenit la birou, biletul de avion era cumpărat. Cursă Lufthansa, pe ruta București-München-Los Angeles-Monterey. Cam 20 de ore de zbor, incluzând escalele. Ufff... rezista-voi oare, atât amar de timp? No, au mai zburat și alții și nu s-a întâmplat vreo întâmplare întâmplătoare pe niciunde, îmi șopteam eu în barbă, fără prea multă putere de convingere. Apropo, după ce m-am întors, într-una din nopțile alea mai fără somn primite bonus din partea fusului buclucaș, am prins pe la 3 juma'te noaptea o mândrețe de documentar pe National Geographic din seria "Dezastre în aer", de nu-mi vine a povesti... cu analize fine de situație, cu planuri de zbor prezentate pe larg, cu explicații tehnice de detaliu ale defecțiunilor aeronavei și comentarii vaste pe marginea erorilor făcute de comandantul navei... Ce mise-en-scène deosebită! Ce reconstituire reușită pentru finalul zborului!... Cu avionul intrat în picaj de la 7300 m altitudine și impactul terifiant cu solul... No, bine că nu l-am văzut înainte de plecare! :)))

Bun, am ajuns la birou și-am început să culeg informații despre viză. De la alți colegi mai umblați, aflu că se completează DS-160 online și-atât. Frate, lumea se modernizează, ne mătură valul progresului, teknica tavarișci, cum spune francezul.:) Numai că durează ceva completarea aplicației, site-ul este unul guvernamental și probabil țeava se îngustează sensibil, având în vedere că numai 37 de țări din lume sunt scutite de corvoada vizei (din cele 27 de țări UE doar 4 mai au nevoie încă de ea - Cipru, Polonia, Bulgaria și, evident, România). Mie unul, mi-au trebuit cam 3,5 ore s-o finalizez, și citind întrebările într-un ritm destul de alert, fără ezitări prea multe. Întrebările sunt multiple și variate, structurate pe capitole bine definite - familie, părinți, țara de baștină, ce păreri ai despre imigrație (îți dorești sau nu să rămâi în US?), despre traficul de persoane și/sau droguri (te ocupi cu chestia asta? dacă nu, te gândești s-o faci acum?!)... chestiuni din astea uzuale, despre care statul american vrea să știe cât mai multe. Pe alocuri, chiar distractive, dar atenție unde bifați căsuțele respective, că iar ne crește rata de refuz a vizelor!... :)))

La final, după ce treci și pe la bancă pentru a lăsa 160 usd în contul Ambasadei (că'z doară orișice serviciu se plătește, nimic nu-i gratis pe lumea asta, nici măcar o viză; sau putem ține cont de principiul ăla sănătos care statuează că distracția costă!..), se face programarea pentru interviu. În general, la 48 de ore după ce-ai apăsat butonul "send", interval de timp necesar procesării aplicațiunii. Eu finalizând cu succes toată tevatura într-o zi de miercuri, am optat pentru next Monday, la ora 08,30. Oau!... ce interesant, poți alege până și ora la care să te prezinți la ambasadă, pentru interviu... nice, indeed; lucrează mecanizat flacăii ăștia, cinste lor. Ce înseamnă și prejudecățile astea false!... meditam eu în fața calculatorului, mut de admirație pentru organizarea ireproșabilă a americanilor. Gata, adio cozi la ambasadă, welcome german spirit!...

Vine ziua de luni. Deși am trecut de multișor de perioada emoțiilor în fața unei examinări, nu importă de ce natură, ceva-ceva reminiscențe mai pluteau, totuși, în aer. Prin absurd, dacă voi fi confundat cu altcineva cu nume asemănător, dat în urmărire generală prin Interpol? (un văr de-al meu a fost reținut cu ani în urmă la Chestura din Milano câteva ore din cauza unei astfel de nefericite coincidențe). Sau dacă nu le plac ochii mei? Who knows?!...

Sediul cel nou din Pipera al ambasadei americane este unul generos, clădiri noi, frumoase, sticlă mată la ferestre, exterior placat în travertin de cea mai bună calitate. Nu s-au făcut economii, în vremea ridicării construcțiilor respective criza era la ani-lumină depărtare (sau numai ani, dar nimeni n-o realiza). Și cererea de vize nu s-a domolit niciodată în toți acești ani de după '90, ba chiar a crescut constant. Iar viza costă, cum spuneam. Americanii au preferat să iasă din Batiștei, din nebunia centrului aglomerat al Bucureștiului, către o zonă mai liniștită și, de ce nu, mai ușor de supravegheat. Una peste alta, ambasada arată bine, emană prin toți porii forța economiei americane.

Ajung pe la 8, ca tot omul prevăzător. Venind dinspre DN1 trag pe prima stradă perpendiculară pe bd. Dr. Liviu Librescu, unde îmi sare în ochi o poartă. Dau geamul jos și întreb omul de gardă, dând detalii cu generozitate:

- Am un interviu la ora 8,30, unde pot lăsa mașina?

- Mergeți pe partea cealaltă, unde e intrarea. Aici e pentru angajați.

Normal, prea intra și ieșea cine vroia pe-acolo. Organizare, nu v-am spus? :)

Merg pe următoarea stradă. Trag un pic mai încolo de ușă, civilizat, să nu blochez accesul. Un echipaj în uniforme maro, de data asta. Aceeași întrebare.

- Mergeți și întrebați la ușă.

- Unde pot lăsa mașina?

- Nu puteți. La bulevard.

- Păi, nu e voie... (semne cu "oprirea interzisă" din belșug).

- Atunci, pe la blocurile acelea din spate. Și-mi arată cu degetul direcția de urmat.

Iau binoclul, le zăresc. Bine că nu la Ploiești, în gândul meu. Întorc, mă duc și parchez unde mi-a vândut pontul tipul cel tăios ca lama pe care o poartă la centură. Când ies din nou în bulevard, văd în treacăt câteva persoane (destul de multe, aveam să realizez un pic mai târziu) care așteptau într-un fel de stație RATB. O fi schimbul de noapte, gândesc eu, stau să vină autobuzul. Săracii, îi compătimeam eu sincer, în sinea mea. Oare ce linie o veni până aici?... Aș fi scăpat de stresul parcării. În fine, nu mai contează acum. 
Mă întorc pe jos, în 2 minute sunt înapoi. La 8,06 dau să intru pe ușa ambasadei. Adică încerc. Iese un gardian de-acolo, se-așează destul de sugestiv în fața mea și mă chestionează scurt:

- În ce problemă? 
Reiau, încrezător:

- Am un interviu la ora 8,30 - am ajuns puțin mai devreme. Pot intra?

- Așteptați, vă rog, pe partea cealaltă! Se întârzie un pic, dar veți fi chemat. Aha, pricep... dar, totuși, ceva mă pune pe gânduri. Cum adică, "se întârzie"?.. Până la 8 și jumătate, când am eu programare, ar mai fi ceva timp. Nu-mi convine, dar trebuie să mă conformez, vreau și eu viza aia, pentru ea am venit. 
În momentul în care fac stânga-împrejur realizez că oamenii pe care îi căinam pentru lucrul de noapte erau, de fapt, aplicanți, ca și mine. Și nu erau puțini, ba dimpotrivă. Siguranța afișată începe să mi se zdruncine. Timpul trece și nimeni nu vine să mă cheme. Uff... La 8,25 apare Dave, un american care vorbește româna ușor stâlcit, dar binișor pentru un străin. Are o listă în față, cu numele celor care trebuie să intre azi. Își cere scuze pentru întârziere - acum leg și cu ce mi-a spus individul de la ușă, anterior. Eu, alegând prima oră disponibilă pe site pentru interviu, am dedus, eronat, că voi fi printre primii chemați... dar, prima opțiune de programare fusese ora 8,00, după cum aveam să mă dumiresc acum. Ok, Dave al nost' a deprins și alte metehne românești, nu numai limba. Ca să fie clar, îl întreb dacă se mai respectă programările, deși evidența îmi strigă în față că nu.

- Luați loc în rând, sub paravan. 
Și uite-așa, după răspunsul ăsta plat, toată admirația mea pentru organizarea made in USA se prăbușește ca un castel din cărți de joc.

Acum privesc mai atent și la construcția cu pricina, unde lumea aștepta RATB-ul. :)) E ca un fel de saivan. Cu acoperiș din plexiglas, protejat pe-o laterală cu același material (probabil împotriva soarelui), liber pe cealaltă, pentru o mai bună aerisire. Pe laterala neprotejată însă, sunt fixate câteva bare orizontale (de ghidaj pentru mulțime) care seamănă izbitor cu o iesle. Se pare că ambasada ne va da ceva de păscut pe durata așteptării, poate DS-160-ul. În fine... mă așez, în față cam 20-30 de persoane care au programări de la 8 ori 8,30. Mai depășesc vreo doi care au de la 9, lucky me! Unii mai nesimțiți încercă să sară peste rând (vin pe exteriorul ieslei), dar Dave are și orele puse pe lista lui, așa că nu ține. Sunt trimiși la capătul saivanului, cel dinspre Ploiești, normal. :)
După circa o oră și jumătate de așteptare, plus rigurosul control de securitate, intru pe ușa ambasadei SUA la București. Concluzia e amară: intenții bune, punere în practică balcanică. Sau, mai bine spus, dâmbovițeană, să nu generalizăm. Spiritul german de organizare, intuit anterior de mine, este siluit de proastele obiceiuri românești. Și voi, Brutus?!...

Partea de interviu propriu-zisă merge bine, asta ca să închei în notă optimistă. Înăuntru e curat, civilizat, sunt multe ghișee de lucru cu publicul (cam 16, din care 3 pentru cetățenii americani), se dau bonuri de ordine pentru cei intrați în sala de așteptare. Unde se stă numai pe scaune. Când am ieșit, pentru că Dave se mișca repede afară, sala se umpluse, iar pe unii care intraseră și nu mai aveau locuri libere, cei de la organizare i-au invitat să aștepte pe niște bănci, în curte. Dar era soare și frumos, așa că nu i-a deranjat prea tare.

După trei perindări pe la ghișee diferite (înregistrare, amprente, interviu propriu-zis), am reușit să finalizez. Cam 3 ore petrecute în total, egal distribuite între așteptarea inutilă și lucrul efectiv în ambasadă. Urma să primesc viza în 48 de ore, după cum scria pe site. De data asta, fără întârzieri.

Dan

02.11.2012