Sâmbătă, devreme.
Singur în casă, cu băieții. Privesc în jur, prin aburii cafelei de dimineață – e neverosimil
de liniște, chiar suspect, aș zice. Încerc să înfirip un dialog timid cu
stăpânul absolut al telecomenzii, piticu'. :)
- Mircea, dă-mi,
te rog, telecomanda, să mă uit puțin la știri.
Liniștea se
sparge în mii de cioburi:
- NUUUUU!!!.....
Renunț. Mi-era
bine acum un minut, ce-mi veni? Pot să-mi beau cafeaua la fel de bine și cu Doctorița
Plușica. :)
După alte 10
minute, după ce termin cafeaua, apare și seniorul, abia trezit din somn. Se
întinde larg și remarc din nou, ușor uimit, că m-a depășit în înățime. Când
oare?..
Se așează frânt
de efort :) pe-un scaun înalt, tip bar. Piciul vrea și el sus, pe scaunul
vecin. Mihai face onorurile. Mă uit cu drag la ei, ușor melancolic. Încep să înțeleg
când mi-au apărut atâtea fire de păr alb în barbă. O, tempora!..
Mă cuprinde un
val de duioșie, când îi văd acolo agățați în vârful scaunelor, zâmbind pișicher
unul către altul, apoi amândoi spre mine.
- Mihai, te
iubesc!..
- Serios?!..
Șmecher tipul, nevoie mare. Se repliază rapid. Bine, și eu te
iubesc!
- Mircea, te
iubesc!..
- Și eu te
iubesc, tati!... Da' tot nu-ți dau telecomanda!... :)))
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu