Schimb de generații

Vineri, săptămâna trecută. Sfârșit de gimnaziu, evenimentul trebuie marcat. Și nu oricum, ci printr-un banchet aniversar organizat la o sală de festivități a unui hotel cu ștaif din București. Unul la care a tras și Putin, când a vizitat Bucureștiul.
Ajungem bine, deși traficul de vineri seara în oraș nu este vreunul tocmai prietenos. Ca să identificăm locul destinat petrecerii, hotărăsc să intru în parcare, nu se face să-l debarc pe tânărul cel elegant în fața intrării și-apoi s-o șterg. Civilizat, mă îndrept spre barieră, să iau tichetul de acces, tichet pe care-l voi folosi și la ieșire pentru plată. Pe-aici, nimic nu este gratis, desigur. Cu coada ochiului, ușor în spate, observ cum în fața intrării somptuoase a hotelului trage o limuzină neagră, ca-n filmele americane, din care coboară elegant câțiva tineri, în ținută de gală, de aceeași vârstă cu tânărul din dreapta mea.

- Mihai, sunt colegii tăi?

- Nu, nu-i cunosc.

- Ok, mă bucur că nu te fac de râs cu-o amărâtă de berlină. :)

Cam ostentativă intrarea, pentru 14-15 ani, gândesc. La fel și costumația, fetele parcă sunt domnișoare de onoare la vreo nuntă mare, nu participante la banchetul de absolvire. Idem băieții, papionul de la gâtul unuia dintre ei nu cadrează deloc cu o petrecere între copii. Sau nu mai sunt copii de mult?.. Asta e, se schimbă generațiile. Poate așa e acum moda, iar eu sunt din alt film. Unul din secolul trecut. :) 

Găsim repejor sala în care se va derula magia banchetului, îi mulțumesc în gând părintelui care s-a ocupat de organizare și-a făcut posibil ca acest eveniment să se desfășoare într-un cadru deosebit, intim și cald, care le va rămâne copiilor în memorie peste ani și dau să plec.

- La cât să vin să te iau, tinere?

- Nu știu, te sun eu. Pa!...

Pe la 01,30, în puterea nopții, când mi-era somnul mai drag, telefonul bâzâia cu sârg… :)

................................................................

Vineri, acum 2 zile. Serbare din nou, sfârșitul grupei mijlocii trebuie punctat, nu încape discuție. Poezie avem, trebuie să ne prezentăm. :)
- Tati, vii?

- Mircea, încerc s-ajung și eu, dar nu-ți promit, nu știu când scap de la serviciu.

- Dar trebuie să vii să-mi faci o poză!... :)

Reușesc s-ajung, însă cu o întârziere de circa 15 minute. Nu-i bai, gândesc. Surpriză, în sala de festivități, serbarea e-n toi. Punctualitate nemțească, show-ul a început la fix, niciun minut peste ora programată. Bravo! Intru și primul șoc îl am imediat ce închid ușa și fac doi pași înainte – înăuntru a fost pornită sauna finlandeză. :) Temperatura de 80°C e propice slăbirii forțate, cineva s-a decis să ne facă supli tocmai acum; personal, nu simțeam nevoia. O fi de la ritmul mai alert în care am mers pe jos cele 3 minute după ce-am parcat? Nu, observ că toată lumea își șterge transpirația de zor. Mă întorc, deschid ușa, dar imediat o venerabilă doamnă mă dojenește binevoitor – "închideți ușa, că e aerul condiționat pornit". Serios?!... Nu glumiți? Nu glumește, chiar dacă-și face vânt c-un evantai larg desfăcut, într-un ritm uniform accelerat. Mă uit, într-adevăr e un split mititel la capătul celălalt al sălii, lângă scenă. Sper din tot sufletul că nu e doar parte din decor și că, totuși, mai trimite câte-o boare de aer rece spre copii. Mai observ însă și că toate geamurile sunt închise. Normal, e aerul pornit, nu v-am spus? :) Un tip din spatele meu, cocoțat pe-un scăunel să-și vadă odrasla mai bine, deschide ușa iar; mă-ntorc și-i mulțumesc din priviri. Aveam să mă mai intersectez cu el pe parcurs.

Oh, da, serbarea!... Faraonică întreprindere din partea doamnei educatoare și a ajutoarelor sale. Îmi dau seama că, firesc, doamnele au ceva de demonstrat – părinții din ziua de azi, promotori de seamă ai consumerismului, au pretenții, inclusiv la un spectacol grandios pus în scenă de copii. Chiar dacă pe ei nu i-a întrebat nimeni dacă-s de acord. Altfel, "Pac, la Războiu!" (la directoare, la Cotroceni etc.). Dar, în condițiile de față, aș mai fi plătit un opțional pentru încă o lună-două degeaba, aș fi donat banii respectivi cu inima ușoară, numai să scurteze supliciul general. Ei, aș!... Les jeux sont fait. :)

Tema generală a serbării – prinți, prințese, personaje de basm. Câțiva dintre copii, cu costume potrivite, mai degrabă, unei serbări de Crăciun, suferă îngrozitor. Suntem la lecția de Engleză – doamna e pe scenă, copiii sunt dispuși pe 4 rânduri, toți cu ochii pe dânsa, când le dă tonul și cuvenitele indicații de regie. "If you're happy and you know it, clap your hands!... If you're happy…" Și tot așa, vreo 20 de minute. Tipul din spatele meu, pus la patru ace într-un "costum" gri (bermude și tricou cu mânecă scurtă, cu imprimeu din ăla inteligent, de genul "I hate being sexy, but someone has to do it") cu adidași în picioare, e călare pe scăunel din nou și-și pocnește zdravăn palmele, cântând cu aplomb spre scenă. Prâslea al meu e pe rândul al 5-lea :), așa că mai ies o tură pe-afară, dacă tot n-apuc să-l văd. Cât despre pozele promise, pas. Poate doar cu telescopul spațial Hubble, dacă s-ar milostivi NASA de mine.

Gata partea cu engleza, vine doamna cu dansurile, că și aici avem un opțional. Altă regie, altă dispunere a copiilor pe scenă. Vă mulțumesc, am și eu acum LOS (line of sight) pentru un snapshot rapid. Pune muzica repejor, să nu-i piardă din mână pe micii dansatori. Mișcarea devine browniană acolo, dar copiii se distrează cum numai ei știu s-o facă, indiferent de circumstanțe. 
Mă simt mândru că sunt român la această serbare – din boxele micului CD player răsună muzică ușoară românească adevărată, fără hip-hop, salsa sau alte prostii de-astea care se cântă acum în club. Nu, șlagăre frumoase, duioase – Mamaia '85. Am o revelație despre coloana sonoră, pe care i-o dezvălui șoptit jumătății – autor cert, Florin Bogardo, interpretă Stela Enache. :). Deodată, printre celebrele melodii ale anilor '80, o scăpare nepermisă – Gangnam Style! Copiii zburdă pe scenă, prind viață scuturându-se de apatia ce-i cuprinsese, parcă le sună și lor a altceva. Lângă mine, prietenul "la costum" face o mișcare îndrăzneață – pune două scăunele unul peste altul, se cațără agil în vârf (îi admir dexteritatea) și se produce la dans. E transfigurat, simte bitul. Își păstrează bine și echilibrul, deși stă un pic cocoșat, să nu dea cu capul în tavan. Îmi vine să mă-ntorc și să-l filmez, e total tipul, dar o să creadă lumea că nici eu nu-s cu toate țiglele pe casă.

Pauză, 10 minute, aer pentru toți. După asta e rândul doamnei educatoare, partea de serbare cu nelipsitele poezioare. Copiii nu mai au răbdare, s-au plictisit, normal. Unul dintre ei, mai neastâmpărat (client vechi de-al doamnei), vine spre marginea scenei, în timp ce alți doi recită – "mami, vreau să plecăm să luăm covrigi, nu mai stau!" Plină de iubire, mama vine mai aproape de scenă și-i arată fiului o palmă mare, fluturată amenințător, pe post de produs de simigerie. Câteva cuvinte se impun și despre părinți – o lipsă de respect crasă față de strădania micuților, păcat de efortul lor. O "doamnă" care a prins loc lângă scenă țipă către partener, aflat în spatele sălii, că i s-a dus firul la ciorap, o alta din primul rând se ridică imediat ce odrasla termină declamația, fix prin fața tipului care filma, fără să-i pese de cei de pe rândurile din spate, cărora le umple obiectivul aparatului foto cu dosul; două bunicuțe fac schimb de rețete în gura mare, în spatele sălii, neavând decența să coboare tonul, un alt bunic, de o tandrețe mișcătoare, își trimite nepotul care vrea apă la părinți – "du-te, mă, la mă-ta, vezi că e pe hol!". 
Începe ploaia, aia care la va potopi pe toate. Bate și-un pic de piatră, vântul se întețește, temperatura de-afară scade. Aerul de dinăuntru devine respirabil, la pauză s-au deschis ferestrele, în sfârșit. Gangnam Style mă roagă să închid una de lângă mine, că e zgomot de fond; îl refuz politicos – mai târziu puțin, am eu grijă; să mai lăsăm să intre aerul. Altă bunică mă presează din nou, vă rog, închideți, nu se mai aude nimic. Bine, nu pe copiii de pe scenă nu-i aude, ci pe-ailaltă cu care trăncănește în continuare. Închid și am prilejul să aflu de la distinsele doamne și cum trebuie să procedezi ca să nu ți se taie maioneza. Nu ține, mie mi s-a tăiat. Cheful. Definitiv. În fine, versurile rostite șoptit de o fetiță la închiderea spectacolului, mă mișcă adânc, până la lacrimi – "aducem prinos de recunoștință părinților care etc." Doamne, ce frumos sună! Oldies, but goldies. :) Asta cu prinosul, parc-am mai auzit-o cândva, demult...
După mai bine de-o oră și jumătate, serbarea ia sfârșit. La petrecerea de după, copilul a băut 4 pahare mari de suc aproape fără pauză, record absolut. Nu pot să pricep neam de unde festivismul și grandomania unui astfel de eveniment, când actorii sunt niște țânci de 5 ani. Se tem, oare, că le va reproșa cineva ceva dacă serbarea ar ține mai puțin? Eu nu, ba dimpotrivă, le-aș mulțumi. Am plecat, nu am mai stat și la cheful de după. Pe drum, gândul îmi tot zbura la ce-mi spusese o persoană înțeleaptă, cu o seară înainte: "nu-i bai dacă nu poți ajunge, se filmează totul și poți vedea CD-ul cu serbarea acasă"... Oftez adânc, cu speranța nerostită că, poate, operatorul va fi disponibil și data viitoare . :)

Dan

15.06.2014