Translate

joi, 2 ianuarie 2014

Chamonix, la plimbare prin oraș

continuare de-aici 
După ce vizita pe spectaculoasele creste ale Alpilor a luat sfârșit, ne-am întors la ale noastre. Ședința de lucru din acea zi avea să se desfășoare la o sală de conferințe a hotelului Mercure, la fel și dejunul, ceea ce mi-a convenit de minune. După ce am savurat, din nou, excelentele produse ale gastronomiei franceze și, bien sûr, un pahar de vin alb, la final ne-am strâns mâinile și ne-am luat la revedere, mulțumind gazdelor noastre pentru impecabila organizare și ospitalitatea lor desăvârșită. Urma să ne reîntâlnim peste 3 luni, în aceeași formulă, aproximativ. Unde? Veți afla curând. :)
Așadar, de pe la 3 ale amiezii mă puteam bucura de câteva ore libere. Cu ce să încep?... Nu era prea greu de ales, având în vedere că nu sunt din ăia care să fugă instant pe pârtie, nefiind vreun schior prea soi. :) Colegii mei greci mi-au împărtășit la masă un pont – excursia de câteva ore făcută cu o zi înainte la Mer de Glace, unul din cei mai mari ghețari ai Alpilor. Citisem cândva pe un site de turism și despre peștera săpată în gheață, dar nu realizasem că mă aflam atât de aproape de ea. Categoric, trebuia s-o văd, chiar dacă unii din cei care fuseseră acolo nu erau foarte entuziasmați de cele văzute. De gustibus... În pas alert, la numai 5-10 minute de mers pe jos de la Mercure, am ajuns la gara specială de unde se ia trenul turistic către această destinație – la Gare du Montenvers. Dar, stupoare, ultima cursă plecase deja la ora 15,00.. rien ne va plus aujourd'hui. Ok, timp berechet să vizitez la pas orașul.
Chamonix este un oraș de munte tipic, mai degrabă mic, după cum răspundea și Philippe unor întrebări referitoare la folosirea mașinii între hotel și restaurant :), înainte de sosirea noastră în localitate. Dar dedicat prin excelență activităților turistice, în principal sporturilor de iarnă, care pot fi practicate pe domenii schiabile amenajate a căror lungime însumează aproape 200 de km, cu diferite grade de dificultate. Iar instalațiile de transport pe cablu încercuiesc localitatea mai ceva ca o pânză de păianjen, amplasate și de-o parte, și de alta a văii Arve – les Grands Montets, Brévent/Flégère, Balme, Les Planards. De apreciat modul în care un oraș cu o populație de circa 9.000 de locuitori are capacitatea de a suporta invazia miilor de turiști pe perioada sezonului rece, când numărul celor prezenți zilnic în oraș sare binișor de 100.000 de suflete! Imaginați-vă ce s-ar întâmpla în Azuga cu un asemenea aflux de turiști... Stați liniștiți, pericolul nu planează câtuși de puțin asupra micuțului oraș de pe Valea Prahovei, infrastructura (in)existentă îl exclude până și din acest nevinovat exercițiu de imaginație.
Buun, cu ghețarul rezolvasem rapid :) (nu chiar în modul în care îmi dorisem), așa că timp mai era destul. De la gara Montenvers am traversat pasarela peste calea ferată a orașului (cea de serviciu), admirând încă o dată crestele versanților ce par a proteja orașul ca o fortăreață naturală. Curios, am încercat pe fugă magazinele de suveniruri din piața Gării, făcând și-un scurt popas la une crêperie. :) Astfel, cu tonusul regăsit după imposibilitatea de-a ajunge în ziua respectivă la Mer de Glace, m-am îndreptat la pas către centru, trecând pe lângă Sala Sporturilor și cele 2-3 blocuri turn din Chamonix, zona cea mai lipsită de personalitate a centrului, apoi m-am oprit câteva minute în holul hotelului Alpina, unul dintre cele mai căutate din stațiune. Drăguț, mi-a amintit puțin de Silva din Bușteni, dar parc-ar fi ceva mai mare. Într-adevăr, dezvoltarea turismului în zonă de mai bine de 200 de ani încoace, din vremea când medicul Michel Placcard, însoțit de ghidul Jacques Balmat, a cucerit Mont-Blanc-ul (1786), a făcut ca orașul să devină un punct exclusiv turistic pe harta Alpilor. Recunoscători, locuitorii Chamonix-ului i-au onorat cum se cuvine pe cei doi temerari, statuile lor fiind prezente în Place Balmat, centrul orașului. La mică distanță stă și monumentul dedicat botanistului elvețian Horace-Bénédict de Saussure, autorul provocării lansate pentru cucerirea vârfului, pe la 1760.
Hotelurile se înșiră unul câte unul în drumul meu, le admir pe măsură ce străbat străzile centrului, bucurându-mă de soarele strălucitor. Lemnul pare a face parte integrantă din viața orașului, e omniprezent în realizarea balcoanelor sau a diverselor decorațiuni de fațade. Arhitectura specific montană a orașului încântă ochiul trecătorului. Pare o combinație de diferite stiluri ale epocii moderne, plecând de la biserica din centru, barocă, trecând prin stilul belle-époque în care a fost edificat centrul de congrese Majestic, locul nostru de întâlnire din ziua precedentă, până la art nouveau-ul ce ni se relevă la clădirile din centru, la tot pasul. Terasele amplasate de-a lungul promenadei construite pe malurile râului Arve sunt cu atât mai atrăgătoare, cu cât clienții acestora pot beneficia și de sunetul puternic al apei ce-aleargă necontenit la vale, către confluența cu Ron-ul. Debitul râului este unul impresionant, la fel și viteza de curgere. Se pretează foarte bine river-raftingului, aș zice eu. Culoarea apei însă, este una nu foarte plăcută – închisă, tulbure, cenușie, ca cea a stâncilor de granit ce străjuiesc defileul în care este așezat Chamonix-ul – probabil datorată mineralelor pe care râul le adună în calea sau, în egală măsură, scurgerilor de pe versanți (pietriș, în special). Pare chiar murdară, dacă nu am cunoaște grija acordată mediului prin părțile astea (mai vestice) ale Europei. Aveam să aflu a doua zi că una din surselele majore de alimentare a râului Arve îl constituie apa torentului Arveyron (sau mica Arve) care se scurge permanent pe sub ghețarul Mer de Glace, aceasta fiind o posibilă cauză a culorii sale nu prea atrăgătoare. Mi-aduc aminte c-am observat același fenomen (ceva ani în urmă, prin 2008) pe cursul superior al Bistriței, aval de Vatra Dornei, apa râului prinzând o puternică nuanță maro, după căderea unor ploi diluviene. Diferența de altitudine cred că-și spune cuvântul în privința nuanțelor celor două râuri de munte (cenușiu vs. maro), curgerea turbulentă fiindu-le comună.

















































Am grăbit pasul spre Muzeul Cristalelor (recomandat cu amabilitate de către operatoarea de la gara Montenvers), cu gândul de a avea suficient timp de vizionat înainte de ora închiderii (17,00 – ca pretutindeni). Un muzeu inedit, extrem de interesant, majoritatea cristalelor expuse avându-și originea în zona Alpilor Francezi, evident. Muzeul este rezultatul unei colaborări reușite între Clubul de Mineralogie Chamonix și municipalitate, cu o valoare educativă extrem de prețioasă – pentru elevi se organizează zilnic, pe perioada vacanțelor, prezentări cu participarea unor specialiști în geologie, la care intrarea este gratuită.
Estetica sălii de minerale te fură de-a dreptul, expoziția prezentând o colecție variată a "florilor" de mină cunoscute din manualele de geografie/geologie: cuarțite, hematite, fluorite, precum și o serie întreagă de "ite" ale căror denumiri abia acum le descopeream. Cristalele sunt foarte bine puse în valoare, luminate feeric din diferite unghiuri – o bogăție de culori și forme, sub fiecare exponat stând scrise explicațiile necesare. Galeria reprezintă o interesantă călătorie în timp și spațiu... cristalele sau mineralele cu o vârstă venerabilă (câteva milioane de ani) reprezintă o creație extraordinară a naturii, la formarea lor contribuind, în egală măsură, focul, apa și pământul, totul desfășurându-se la adâncimi inimaginabile... Ele au fost scoase la suprafață grație orogenezei alpine și... omului, desigur, prin tenacitatea sa de a scormoni pământul în căutatea comorilor sale neprețuite (latura frumoasă a mineritului). Există în muzeu și-un colț în care sunt prezentate o serie de cristale descoperite în interiorul altor lanțuri alpine de pe întreg mapamondul – Himalaya, Urali, M-ții Stâncoși, M-ții Namibiei. La un moment dat, am descoperit și un superb cristal din Cavnic, doar avem și noi un muzeu al Mineralogiei (mai cunoscut sub denumirea de muzeu al "Florilor de mină"), în Baia-Mare. 
Într-o altă sală a muzeului, am admirat spațiul Tairraz dedicat iubitorilor alpinismului și pasionaților săi practicanți, sport pentru nașterea căruia locuitorii Chamonix-ului dețin drept de copyright :) – istorie prin fotografii, portrete ale unor personalități din alpinism, din trecut și până în prezent, hărți ale vârfurilor din masivul Mont-Blanc pe care erau figurate diverse cărări sau trasee, echipamente specifice, un simulator de cățărare – foarte interesant și-aici.
Fotografiatul era liber, așa că nu m-am zgârcit deloc. :)














































La ieșire, ridicând ochii spre cer, am observat că norii începuseră să se coboare pe umerii Mont-Blanc-ului, semn că vremea avea să se schimbe curând. Dar temperatura de primăvară mă îndemna la continuarea peregrinării prin oraș – oricum, hotelul era foarte aproape, în caz de ploaie nedorită. Așadar, am admirat biserica cea veche din Chamonix, am intrat la centrul de informare turistică, unde mi-am umplut mapa de pliante promoționale (mi-a sărit în ochi atenția acordată limbii ruse la prezentarea atracțiilor stațiiunii). Am umblat apoi, până la epuizare, pe majoritatea străduțelor pietonale din centrul orașului, observând și admirând totodată, ritmul patriarhal în care-și duc viața cetățenii obișnuiți ai urbei. Nimic din agitația specifică sezonului hibernal, atmosferă mai degrabă de burg saxon, decât de oraș latin. E drept, poate și așezarea geografică și-a pus amprenta pe stilul de viață al Chamonix-ului. Și pentru că întotdeauna există și excepții, la încheierea plimbării, pe înserate, o muzică rock ce răsuna puternic dintr-un bar pe Rue de Moullins, spărgând în mod atipic liniștea ce împresura implacabil orașul, m-a făcut să mă opresc inopinat la o bere... Așezat pe o bordură, ca-n studenție la Shorley, am stat câteva minute-n loc, savurând prestația live a doi instrumentiști cu alură hippy, ce făceau un spectacol foarte apreciat de o audiență semnificativă, doar cu o chitară și-o baterie. Totul într-o atmosferă caldă și non-conformistă, cum rareori ne mai este dat să întâlnim azi.

Dan
02.01.2014

4 comentarii:

  1. Aș pune prinsoare că ți-e dor de zăpada de acolo.
    Mai-mai că ți-aș da dreptate, parcă ceva, pe-aici pe la noi, nu se potriveste cu calendarul.

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, recunosc, mi-e dor de zăpadă. Aia de pe munte, nu aia de oraș, desigur.
    Deja sunt întrebat pe când ieșirea în Păltiniș. Dar, ce te faci, că și-acolo erau ieri 14 grade?... :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Că tot ne era dor, uite și oleacă de nea.
    Ți-ai scos mașina din nămeți?

    RăspundețiȘtergere
  4. Doar olecuță, nu prea multă... :)))
    Da, am scos-o, încă de luni. Încă mă dor șelele, și nu-mi dădeam seama de ce. Acum, că m-ai întrebat de ieșit de prin nămeți, totul se leagă - vreo două ore de lopătat, plus lipsa de antrenament cronică, rețeta-i gata. Din nefericire, trebuie să merg cu ea la serviciu, metroul n-ajunge încă în Otopeni.
    Să nu mă-ntrebi însă, pe unde am parcat săptămâna trecută...

    RăspundețiȘtergere