Vizitându-l pe Gaudi

Început de an timpuriu, ca niciodată. Deși ar mai fi destule zile de concediu rămase din anul ce tocmai a fost dus, jobul nu-mi dă pace.. trebuie să fiu prezent din a treia zi a anului. Gata cu relaxarea!.. Ufff, nici nu s-au stins bine ecourile operetei "Liliacul" din noaptea de Revelion petrecută la Opera Română... sau ale focurilor de artificii din Piața Constituției... sau ale concertului "Voltaj" de după numărătoarea ultimelor secunde ale lui 2012... sau... of, Doamne!

Un proiect din anul precedent nu-mi lasă psihicul să se odihnească liniștit după zbuciumul de peste an, așa că din prima zi (lucrătoare) a anului sunt prezent la datorie. Cam pustiu, marea majoritate nu servește joi-vineri. Sau poate servește, un șpriț suplimentar sau vreo piftie ceva, în niciun caz serviciu. :) Ușor-ușor se face luni, atmosfera se animă. Vin anunțuri neplăcute, anu-i greu, se vor face reduceri. De simbrie, de personal, de combustibil, de A4 ș.a.m.d. Veselia se topește, poveștirile de sfârșit de an sunt deja istorie, toată lumea-i preocupată, îngândurată, neliniștită.. oare cum va fi anul ăsta?... Auspiciile sub care debutează anul nu-s prea grozave. Apoi totul intră în rutină, rutina care ne omoară sufletul... monotonia pune stăpânire pe noi, devenim din nou roboțeii de zi cu zi. Casă-serviciu-casă. Și ziua următoare la fel. Nu se mai face odată vineri?..

- Dan, ai făcut rezervări pentru Barcelona?

- Nu, de ce? Mai e până-n 30. De-abia a început anul!..

O deplasare anunțată de prin decembrie trecut de care nu uitasem, dar care părea încă destul de departe în ziua de Sfântul Ion, începe să capete astfel contur. În sfârșit, și ceva atipic, ceva care să spargă monotonia de început de an. Hai, că totul nu mai pare atât de negru, parcă se întrezăresc și nuanțele de roz. :) Rezolvăm cu biletele, e simplu, Tarom-ul e opțiunea cea mai la îndemână. Bine că n-a avut soarta Malev-ului. Sau a altor mari companii românești tradiționale, exemple pot înșira fără număr, dar nu e cazul.

Gazdele noastre ne transmit agenda întâlnirii, ne indică și hotelul a cărui sală de conferințe ne va fi gazdă, plus localizarea pe hartă, mijloacele de transport în comun din aeroport și toate cele necesare. Organizare impecabilă, aveam s-o constatăm cu plăcere. Hotelul pare bun și ca opțiune de cazare – e în centru, bine poziționat față de principalele atracții turistice ale Barcelonei și nici prea scump nu e, ținând cont de faptul că e cotat la 4 stele (clar, perioada off-peak season ne ajută, din punctul ăsta de vedere). Optăm pentru el, nu mai trebuie să pierd timpul căutând altceva, și-mi surâde și gândul că a doua zi de dimineață ne va fi foarte ușor – coborâm câteva etaje cu liftul și gata, ajungem mintenaș la locul întâlnirii. Așa că, din 30 Ianuarie până în 01 Februarie – deși par 3 zile, în realitate nu au fost decât două – Catalonia Diagonal Centro este casa noastră. Hotelul s-a dovedit a fi alegerea optimă – frumos, arhitectură integrată peisajului urban modern(ist) al centrului civic barcelonez, curat, camere spațioase, bine administrat, personal profesionist și amabil. 4 stele meritate, fără reproș.

După un zbor liniștit de 3 ore și-un pic, cu vreme incredibil de frumoasă, încât am putut zări și crestele ninse ale Alpilor deasupra Italiei, dar și albastrul nesfârșit al Mediteranei, aterizăm pe El Prat. Aeroport mare, cu trafic intens (3 piste de aterizare), dar bine sistematizat – două terminale imense, în care nu se creează deloc aglomerație, deși avioanele vin și pleacă într-un ritm amețitor. Evident, nu-i Heathrow :), dar e mai mare ca Otopeniul meu cel familiar. La ieșire, un angajat al aeroportului dirijează călătorii spre parcarea de taxi-uri, care vin cuminți la chemarea acestuia, fără să se bage înainte, fără să te tragă de mânecă – "hai, mânca-ți-aș, că te duc ieftin până-n centru!" Taxi driver-ul e fan Barca (cum altfel?), ne anunță transfigurat că deseară urmează un mare derby cu Real, în Coppa del Rey, dar la Madrid. Ufff, l-am ratat și de data asta! :) Constat că înțeleg foarte bine ce spune omul, spaniola de la Mala Mujer m-ajută mult :), însă la "redare" nu prea merge, nu mă descurc. Colegul meu care rupe binișor italiana se înțelege destul de ușor cu el, eu mai încerc cu engleza, dar nu prea am succes. 
Intrăm în oraș repejor, aeroportul e doar la 15 km de centru. Pe marile bulevarde, prima bandă e rezervată taxi-urilor și autobuzelor, se merge întins, fără sincope. Și e devreme, evităm rush-hour. În juma' de oră suntem la hotel. Check-in-ul merge rapid, chiar dacă am ajuns un pic mai devreme de ora 14,00. Beneficiez de o cameră așezată cumva, pe colț, care pe lângă patul imens are și o canapea. Poate primi lejer 3 persoane, la nevoie. Baia largă, primitoare, are tot ce-i trebuie pentru a te simți confortabil.

În 20 de minute coborâm. Avem cam 3 ore libere, după care trebuie să ne întoarcem la hotel (am confirmat de mult vizita la sediul partenerilor noștri spanioli, inclusiv participarea la cina festivă organizată cu ocazia acestui eveniment). Ce să facem, ce să vizităm? Atât de multe de văzut, atât de puțin timp liber la dispoziție! Grea dilemă... Eu aveam câteva obiective în minte, studiasem puțin și Gmaps, primisem și ceva sfaturi de la un prieten virtual cu care m-am intersectat pe-un site de călătorii, dar nu strică niciodată să întrebi și la recepție. Ceea ce facem și-aici. Parcă totul se planifică mult mai ușor la fața locului. Pentru că, oricât de pregătit crezi că ai fi, totul capătă alt sens când ajungi acolo – comprimi altfel distanțele, obiectivele le organizezi mai bine, traseele se închid mai simplu decât ai fi crezut. Sau poate mi se pare mie.. cine știe? Înarmat cu un pix într-o mână și cu o mini-hartă turistică în cealaltă, omul din fața noastră, de la recepție, ne marchează cu mici x-uri tot ce putem cuprinde în 3 ore de mers pe jos, fără să ne îndepărtăm prea mult de hotel. Ne explică încet, cu calm, într-o engleză impecabilă, ce-am putea vedea sau vizita, ne răspunde simplu și concis la avalanșa de întrebări cu care-l copleșim. Profesionist, cu-adevărat.

De Barcelona pot spune ca m-am îndrăgostit iremediabil, e un oraș sclipitor și luminos, cu oameni veseli și primitori, bine sistematizat, cu străzile trasate parcă la riglă, cu o arhitectură superbă, leagănul modernismului și al curentului art nouveau de la început de secol XX. Când ajung prima dată într-un oraș mare și superb, cum este Barcelona, încerc să merg cât mai mult pe jos, evit întotdeauna metroul, chiar dacă sunt convins că acesta m-ar ajuta foarte mult să scurtez distanțele pe care mi le propun a le străbate, implicit timpii necesari. De ce? Simplu, pentru că vreau să văd cât mai mult din acel oraș, vreau să-l cuprind cu privirea cât mai bine, să-l înregistrez perfect în memorie, să-mi întipăresc pe retină cât mai bine toate frumusețile pe care le poate oferi trecătorului efemer prin viața sa, comme moi. Iar Barcelona e superbă, m-am convins de când am coborât din avion. Și nu vreau să ratez nimic mergând cu metroul, niciun colțișor de stradă sau de piațetă, niciun pomișor sau palmier, nicio clădire deosebită pe care s-o imortalizez pe pelicula aparatului foto.

Partenerul meu de delegație a încercat un apropo de-o vizită pe Nou Camp, templul fotbalului catalan, dar n-am fost de acord, deși microbistul din mine ar fi aruncat un ochi și-acolo, mai ales că Barca este echipa mea favorită din Spania, nu Realul; însă stadionul era în direcția opusă obiectivelor pe care-mi doream atât de mult să le văd (față de hotel), încât l-am convins că nu-i o opțiune viabilă – până am fi luat metroul, drumul dus-întors, plus vizita în sine (cred că nu ne rămâneau mai mult de 30 de minute, unde mai pui că te taxeaza și cu 17 euro) – gata timpul nostru liber. A fost de acord cu mine și nu i-a părut rău, în cele din urmă.

Prima oprire a fost la o terasă pe Rambla de Catalunya, foamea ne juca feste, trebuia să prindem puteri pentru ce ne propuseserăm. Un aperitiv din celebrul jambon spaniol și o friptură de vită, plus un pahar de vin roșu, ne-a scuturat puțin bugetul. Dar, hei, nu ajungi în fiecare zi la Barcelona, nu-i așa? :) Vremea era superbă, așa că n-am zăbovit foarte mult. Ne-am amuzat constatând că lumea pe-aici se îmbrăca mai mult cu ochii-n calendar, decât după vremea de-afară. Deși erau 19°C, am văzut două doamne elegante, ceva mai în vârstă, așezate la câteva mese depărtare de noi, bine echipate cu paltoane și căciuli de blană!.. Pentru mine, vremea a fost numai bună, nici foarte rece, nici prea caldă, ideală pentru hoinăreala de lungă durată pe străzile Barcelonei. Excelentă, chiar.

Și ne-am pornit.. Din Rambla de Catalunya am ieșit în Passeig de Gracia, unde imediat am putut admirat Casa Milà (La Pedrera) a lui Gaudi (dar fără să intrăm, timpul scurt nu lăsa loc de vizite, am mers de la început pe acest principiu); am coborât apoi spre sud-est către mare, pâna la intersecția cu Carrer d'Arago, după care am întâlnit Casa Batlló, o altă bijuterie arhitectonică a lui Gaudi – o casă care pare a fi făcută din turtă dulce, așa de complicat i se topesc formele și culorile, de parcă nu-ți vine a crede că mintea omului poate hărăzi așa ceva, darămite să mai și construiască.. Din Passeig de Gracia am dat în Placa de Catalunya, locul unde fanii Barcelonei se aruncă în artezienele superbe când favoriții mai cuceresc câte un titlu. De-aici pleacă și autobuzele hop-on, hop-off pentru celebrele city sightseeing tours, noi însă am preferat să simțim pulsul celei mai celebre artere pietonale a capitalei Catalunyei – La Rambla. Aici am încetinit pașii și-am admirat în voie clădirile cu parfum istoric ce mărginesc promenadă catalană, supunând aparatul foto unui adevărat tur de forță. Nu am întâlnit deloc pungașii ăia "celebri", nici nu țineam neapărat, dar totuși eram un pic stresat când făceam poze, să nu care cumva să treacă prea aproape cineva de mine (asta nu înseamnă că ei nu există, dar probabil că fiind sezonul off-peak de sfârșit de ianuarie, își luaseră ceva libere :)). Am vizitat en passant Mercat la Boqueria, explozie de arome și culori, care mai de care mai vii, unde peștele părea a fi regele neîncoronat al vânzărilor, de aceea nici nu am fost de fel încântat de miresmele specifice. Am ieșit repejor și ne-am continuat plimbarea pe La Rambla, făcând un popas într-o piațetă specifică aerului medieval din Barri Gothic – Placa Reial. Mi-a plăcut extrem de mult aerul său cochet, ferit de agitația nebună de la numai câțiva pași depăratare a Ramblei, forma matematică perfectă (pătrat) și fântâna din mijlocul ei, pescărușii care veneau să ciugulească un strop de apă obosiți de lungul drum parcurs deasupra mării, pavajul (un pic prea) perfect, străpuns din loc în loc de palmieri înalți, bogat înfrunziți și neverosimil de drepți. După ce-am trecut și de Opera Catalană am ajuns în Placa del Portal de la Pau, unde am putut admira Coloana lui Columb care se ridică la circa 60m înălțime, încercând să vadă dacă marea-i calmă, potrivită dorului său nebun de ducă. :) Clădirea comandamentului portului mi s-a părut că seamănă izbitor cu Palatul Culturii din Iași, numai culoarea diferă, galbenă, în cazul edificiului barcelonez. De-aici, din portul turistic, pleacă în croaziere pe Mediterană celebrele Las Golondrinas și se poate lua, de asemenea, telegondola spre Montjuic (ohh.. poate data viitoare!).

Ne-am întors apoi în pas vioi pe La Rambla până în Placa Catalunya, apoi prin Placa de Tetuan am urcat pe Passeig de Sant Joan până la Sagrada Familia, opera cea mai cunoscută a lui Antonio Gaudi. A fost proiectul căruia i s-a dedicat trup și suflet, de când l-a preluat și până când s-a dus dintre noi. Cu toate eforturile depuse, n-a apucat să vadă decât o singură fațadă terminată. A rămas ca o datorie de onoare pentru urmașii săi să termine ceea ce maestrul le-a lăsat moștenire. Se estimează că abia în 2041 va fi finalizată integral.

După acest ultim obiectiv bifat, ne-am retras la hotel, destul de fărâmați de oboseală. După 15 minute am plecat din nou, cu un taxi, către sediul partenerilor noștri. Am vizitat headquarter-ul companiei respective, găsind extrem de interesante proiectele dezvoltate și rămânând plăcut impresionați de pasiunea cu care se face cercetare pe alte meleaguri. Am cunoscut niște oameni minunați, amabili, civilizați, pasionați de munca lor, dornici să schimbe impresii și experiențe cu partenerii lor din orice colț de Europă. După vizită, ne-am retras cu toții la restaurantul la care gazdele ne-au invitat, socializând cu partenerii noștri din mai multe țări. Schimbul de impresii și opinii a fost extrem de plăcut, în astfel de momente lumea mai uită puțin de serviciu, iar subiectele dezbătute sunt extrem de diverse. 

Ce-am mai constatat mergând atât de mult pe străzile marelui oraș? Și din discuțiile din seara precedentă, desigur. Că marea majoritate a catalanilor sunt pentru scindarea de Spania, având impresia că sudul "imperialist" le înfrânează dezvoltarea și progresul. Oare unde am mai auzit asta?!... :). Că sunt nemulțumiți de primul-ministru care critica în urmă cu ceva timp averile nedeclarate, fiind el însuși prins de curând cu ocaua mică. Că pensiile au luat-o la vale-n jos, pe Guadalquivir. :) Că multe nu-s la locul lor, ca pretutindeni în lumea asta, din ce în ce mai globalizată.

Nu am văzut deloc semnele crizei mult trâmbițate, dar, ca și în Anglia (și-n Grecia, într-o măsură mai mică), explicația pe care aș încerca-o eu e simplă: stagnarea sau scăderea economică au alte nivele de la care pleacă în Spania... nu avem aceeași referință – din punct de vedere al dezvoltării (economice, sociale și politice, de ce nu); când criza i-a lovit, ei se aflau la un nivel la care noi încă nici nu visăm să ajungem. Deci, oricât de rău ar duce-o în prezent, nu se pot întoarce, evolutiv vorbind, la stadiul la care ne aflăm noi acum, e imposibil un astfel de regres; așa că, declarații ale guvernanților autohtoni, de genul "uitați-vă ce rău o duc spaniolii!" nu au nicio valoare, nicio bază reală, sunt doar praf în ochi. Mai întâi să ajungem noi la nivelul lor și apoi o să le plâng pe umăr amarul. Până atunci însă, mă doare mai tare criza noastră (interminabilă), decât a altora. Mda, și încă ceva ce nu trebuie să uităm: spaniolii au avut la dispoziție și-un imperiu imens din care au cărat cam tot ce se putea căra, câteva sute de ani, nu le-au stat alții cu sabia la cap.

A doua zi, după întâlnirea de lucru ce s-a terminat târziu, după ora 6 pm, ne-am mai bucurat de vreo două ore de plimbare nocturnă. Am plecat din nou pe jos către centru, am admirat jocul de culori al artezienelor din Placa Catalunya și ne-am delectat la final cu un grătar și o sangria la un restaurant extrem de drăguț din zonă – Happy Bar and Grill. Mi-a plăcut localul, avea o atmosferă intimă, caldă. Părea dedicat memoriei unor artiști celebri de film sau staruri rock, portretele lor și o serie întreagă de instrumente erau expuse la loc de cinste pe pereții restaurantului ori deasupra barului. În dimineața următoare, timpul nu ne-a mai permis și alte incursiuni, doar taxi-ul către aeroport și-apoi drumul către casă. În avion, titlul unei superbe melodii a lui Neli Furtado nu-mi dădea pace, îmi revenea obsesiv pe buze... Why do all good things come to an end?... Chiar, de ce? :)

Barcelona mi-a rămas în suflet pentru totdeauna, mi s-a părut un oraș cu un parfum extrem de romantic. Deși modern, parcă timpul a stat un pic pe loc aici, permițând istoriei să fie prezente la tot pasul în jurul nostru. Parcă aici trecutul a fost conservat mult mai atent ca prin alte părți. Un mix extrem de reușit între ce-a fost și ce este. Aștept cu nerăbdare momentul când am să mă întorc să mă bucur din nou de frumusețea orașului, de ansamblurile sale urbanistice de excepție, de spriritul organizatoric aproape saxon al celor care-l conduc, de cultura celor care l-au făcut faimos, precum și de civilizatia deosebită a locuitorilor săi (deși latini, ca și noi, diferența la acest capitol e ca de la cer la pământ; asta înseamnă că scuza aia nătângă, folosită la noi în orice împrejuare nefavorabilă, cum că suntem latini și de-aia nu putem face bine una sau alta, e de mult perimată).
Mi-e dor de Barcelona.

Dan

30.09.2013