Delfinii

Iubim cu toţii animalele, chiar dacă ne temem de ele, uneori. Mie nu-mi plac şerpii, nu-mi vine să-i ţin în braţe, să-mi dai în scris că-s cei mai prietenoşi din lume. Altuia nu-i plac păienjenii, îl înspăimântă de-a dreptul prezenţa unuia mititel pe lângă care eu trec nepăsător. Puţini sunt cei cărora nu le plac câinii, de exemplu.

Livada cu Meri

Se spune că omul nu este OM, până nu a clădit o casă şi nu a plantat un pom. Off... înseamnă că eu mai am mult şi bine până să acced la acest statut. În condiţiile de azi, de preţuri aiuristice la terenuri ori la case nou construite, e cam utopic să-mi închipui că pot fi vreodată omul din zicala cea înţeleaptă. Chiar dacă nu pe de-a întregul, din motivul amintit, pe jumătate tot voi fi, ţinând cont de faptul că am plantat şi eu câţiva pomişori de-a lungul timpului.:)

Tango in Harlow II

Am ajuns în Harlow după o călătorie foarte plăcută cu trenul, de fix 30 de minute, exact cum scria în gară, la mersul trenurilor. Gara feroviară din Liverpool Street deserveşte cele 6 comitate situate în Estul Insulei, denumite generic East Anglia, regiune poziţionată la N - NE faţă de Londra. Glumim când vedem scris pe vagoane “East Anglia” - precis trenurile au fost fabricate în România, dacă folosesc aceeaşi denumire pentru ţara lor ca în limba română! (nici într-o sută de ani...) De ce nu East England?,  ne întrebăm noi, aşa ni s-ar părea firesc.

Tango in Harlow

Fără nicio legatură cu dansul respectiv, titlul mi-a venit în minte ca o parafrază a unui celebru hit al anilor ’90 - Tango in Harlem, cântat de cei de la Touch and Go. O legătură mai subţire (aşa, cam ca o aţă, dacă vreţi), tot am avut în gând... să spunem doar că cele văzute pe alte meleaguri m-au ameţit un pic (un pic mai mult?), asemeni unui tango din periferia Buenos Aires-ului de început de secol XX.

Braconierii rutieri

N-am avut niciodată o încredere deosebită în poliţia noastră, nici înainte de 1989, când se numea miliţie, nici după mişcarea din decembrie 1989 (nu prea-mi vine la îndemână termenul Revoluţie). De ce? Pentru că atunci reprezentau, fără doar şi poate, o unealtă foarte „iubită” a regimului socialist, nu prea treceau prin filtrul gândirii proprii (ce pretenţii absurde aveam şi noi!) situaţiile întâlnite. Şi erau şi violenţi, c-aşa le permitea legea/partidul/regimul, nu contează ordinea.

De Mărţişor

Cu fiecare an ce trece îmi dau seama că sunt dator. Dator faţă de cea care-mi este întotdeauna aproape, prietena mea cea mai bună, doamna inimii mele. Ea este mereu punctul meu de plecare, dar şi cel de sosire, este portul în care ancorez mereu, indiferent de starea vremii. Mă aşteaptă cu drag, se îngrijorează când întârzii, mă ţine de vorbă când conduc sute de kilometri şi o sun să-i spun că mă ia oboseala (chiar dacă are altceva mai urgent de făcut, stă cu mine în telefon, ca să nu păţesc nimic)... o simt întotdeauna alături. Mi-e bine să ştiu că mă aşteaptă c-un ceai fierbinte când frigul iernii mă doboară... sau cu o limonadă rece vara, când vipia mă topeşte din picioare... când plec dimineaţa devreme la serviciu şi când vin seara târziu... mereu e-acolo. Şi-aş vrea să-i fiu şi eu la fel de-aproape mereu, şi când e soare, şi când e înnorat... şi când plânge, şi când râde... şi când are chef şi când n-are... şi când mi-e bine, şi când mi-e rău... şi... aş putea continua aşa la nesfârşit.

Sunt dator. Pentru că am impresia, ştiu de fapt, că ea îmi dă tot timpul mai mult. Sunt dator pentru că eu sunt mai egoist, nu-s aşa generos. De ce? Scuza cea mai la îndemână - aşa e firea noastră, a bărbaţilor. Sau poate numai a mea... de ce mă ascund în spatele mulţimii?! 

Încerc să mă corectez, să fiu mai bun, dar nu ştiu dacă-mi iese. Mi-e teamă s-o întreb. Încerc în continuare. Se poate cu o floare şi c-un mărţişor, iubita mea? Încerc...

01.03.2011

Dan

Cuvinte care mă “dor”

Fac parte din generaţia celor care au prins învăţământul liceal în două trepte - treapta I, la absolvirea gimnaziului, treapta a II-a la final de clasa a X-a. Am avut emoţii la ambele examene, aveau grijă profesorii de asta (şi părinţii, desigur). Hai să zicem că treapta întâi nu era aşa o tragedie dacă o ratai (la mine ar fi fost :)), tot poporul trebuia să facă zece clase, chit că mai erau unii care nu ştiau nici măcar tabla înmulţirii la sfârşit de a opta, dar la treapta a doua treaba era mult mai serioasă.

Mi-e dor de Hagi

L-am iubit pe Hagi de când mă ştiu. Am început să-l iubesc mai întâi ca fotbalist, mai apoi l-am descoperit ca om. Un om extraordinar, zic eu, un exemplu de ce înseamnă să nu-ţi pierzi cumpătul când dai de bani mulţi şi faimă aşijderea.

Benzina

Mi-aduc aminte că primii ani de după ‘90 au fost anii cei mai activi din punct de vedere civic pentru mine, ca şi pentru mulţi dintre prietenii mei. N-am apucat Piaţa Universităţii în direct, eram încă elev la liceu. Am participat cu mare entuziasm la mişcările de protest sau la mitingurile convocate de diverse asociaţii studenţeşti, nu conta foarte mult subiectul. Mă rog, conta, dar să spunem că, de regulă, erau variaţii pe aceeaşi temă - lupta împotriva a tot ceea ce reprezenta vechiul, a tot ceea ce nu lăsa noul să intre în viaţa noastră.

24 Ianuarie

Elev fiind, trăiam această zi în alt spirit. Nu ştiu dacă pot să-i spun patriotism sentimentului pe care-l încercam pe-atunci, e prea mult, cred că la vârsta aceea nu ştiam nici prea bine ce înseamnă asta.. dar cu siguranţă simţeam un fior deosebit când se apropia sărbătoarea Unirii de la 1859. Ieşeam cu toţii în curtea şcolii, se ridica un drapel pe un mic catarg, ancorat în curte, în faţa cancelariei, se cânta imnul şi apoi profesoara de istorie ne ţinea un scurt discurs despre evenimentul în sine. La obiect, doar cifre şi fapte istorice, fără prea multe briz-brizuri cu rezonanţă propagandistă. După care plecam uşor, în linişte, spre clase şi ne vedeam de celelalte ore un pic mai cuminţi. Nimeni nu mai avea chef de prostii in ziua aceea (e drept că de a doua zi ne revenea, cu vârf şi îndesat!).

De unde şi până unde.. blog?!

Cândva, să tot fie 3-4 ani de-atunci, după un schimb de mesaje (pe mail, evident, doar nu credeţi că mai scrie cineva scrisori în ziua de azi!) cu fratele meu, în care îi arătam ce inteligent şi frumos este subsemnatul sau, mai pe şleau, ce deştept e ăla micu'! (recte, moi), el încheia scurt, c-o replică haioasă, care m-a binedispus teribil, la vremea respectivă: "Fă-ţi blog!" Aşa că, mi-a rămas de-atunci înfiptă într-un colţişor de minte ideea asta năstruşnică: ce-ar fi, totuşi, să-mi fac şi eu un blog? Cum s-ar spune, uşor de zis, dar nici chiar atât de greu de făcut. :)

Mmda.. da´ ce să spun eu pe-acolo, despre ce să vorbesc? Păi, cam despre tot ce-mi trece mie prin minte, că doar e-al meu, nu? Spaţiul meu intim şi privat, unde vor putea citi cei din lumea asta mare (mulţi-puţini, câţi-or fi) unde-mi umblă mie gândul. Şi totuşi, un sentiment nedefinit de teamă mă încerca de fiecare dată când îmi propuneam să trec la treabă. Dacă nu voi reuşi să fac faţă unei astfel de provocări? Din lipsă de timp, din lipsă de inspiraţie.. sau mai ştiu eu din ce motive? Aşa că, dacă apărea altceva mai important sau mai urgent de făcut, renunţam întotdeauna cu inima uşoară. Eram acoperit, aveam un alibi perfect în faţa propriei conştiinţe. Hmm, sună cam psihologic şi-un pic filozofic, nu asta-mi era intenţia. Sau poate era, fără să-mi dau seama?!.. (ştiţi cum lucră subconştientul - paralel cu mine, de parcă n-ar fi al meu :)). Oare o fi voie să filozofez şi eu un picuţ, pe ici-pe colo, “prin punctele esenţiale”, nu se supără nimeni? Şi răspunsul îmi vine iute, tot via subconştient: “nu, pentru că aici tu eşti şeful, e blogul tău, nu?” Doar vă spuneam asta mai devreme, n-aţi uitat, sper. Oricum, vă mai reamintesc eu din când în când, să vă ţin în priză. :)

De curând însă, mi-am luat (şi eu) inima în dinţi şi m-am lansat pe orbită, în spaţiul virtual... în “globosferă”, cum mai zice câte-un cetăţean cu buletin de Pipera. Ce m-a făcut să trec la fapte? Un telefon primit în urmă cu câteva zile, de la un bun prieten (ne-am cunoscut pe-un forum şi zic eu că împărtăşim aceleaşi opinii în multe privinţe; sper însă că ne vom întâlni şi face-à-face, cum spune francezul, într-o bună zi). Tocmai ce fusese ziua lui de naştere (îl felicitasem şi eu în prealabil, în scris), iar pentru a marca evenimentul într-un mod inedit, a pus povestea “pe hârtie” (a se citi pe-un blog), aşa că, dacă mi-a dat la telefon www-ul cu pricina, m-am distrat şi eu alături de el şi-ai lui, chiar dacă mai la distanţă. Îţi mulţumesc, Ştefan, pentru “brânciul” pe care mi l-ai dat în devenirea mea de blogger.:)

A, să nu uit.. despre ce vreau să vorbim aici? Despre tot, în general, sau despre nimic, în special. Depinde cum priveşti lucrurile. Despre toate cele câte sunt în viaţa noastră de zi cu zi, despre ce ne place, despre ce ne deranjează, despre cine suntem şi cine voim să devenim, despre bune, despre rele.. bref, despre lumea largă. Despre tot ce poate cuprinde gândul omului, în orice direcţie, fără limite sau bariere. Despre toate acele lucruri mărunte sau mai puţin mărunte care ne fac să simţim că suntem vii în fiece moment al fiecărei zi, indiferent de natura lor. Şi dacă putem să ne bucurăm (sau să ne întristăm) împreună de aceste lucruri, fie şi numai prin intermediul unor scurte mesaje pe care ni le adresăm în fugă pe-aici, înseamnă că-mi voi fi împlinit scopul.

23.01.2011
Dan