Seaside (East Monterey)

Hotelul Magic Carpet Lodge este situat în Seaside, un orășel ce face parte din Monterey County. Seaside a apărut mai târziu pe hartă, la est de Monterey, de unde și denumirea alternativă sub care a fost cunoscut la începuturi. Dacă nu te uiți pe hartă, nu prea știi când treci dintr-o localitate în alta, nu există demarcație vizibilă între orașe. Ele sunt înșirate ca mărgelele de-a lungul autostrăzii ce urmărește linia de coastă a Californiei de la nord la sud (State Route 1), cunoscută aici, în zona Golfului Monterey, și sub numele de Cabrillio Highway.

La recepție sunt așteptat de un om în vârstă, foarte amabil, avizat de sosirea mea târzie. Cunoaște multe despre România, dialogul se înfiripă ușor-ușor. Începem cu Nadia și Ceaușescu, repere românești solide pe mapamond; omul știe și că Dracula e doar un personaj inventat, că legenda provine de la un fost domnitor român, a citit și despre Vlad The Impaler. Gata, m-a cucerit pe loc; sunt sastisit de străinii care, cum ajung în țara noastră, nu vor altceva decât să vadă unde a trăit Dracula. Ce-a mâncat, cât sânge servește la micul dejun, pe cine a spintecat etc. Îi povesteam odată unui colaborator grec despre Sinaia, mă întrebase unde poate să-și petreacă un week-end în apropierea Bucureștiului. Eu încercam să-i vorbesc despre atracțiile clasice ale zonei, potecile Bucegilor, Sfinxul, Cabana Omu etc.; când să trec la Castelul Peleș, mă întrerupe surescitat: "E Castelul lui Dracula"? Mi s-a tăiat cheful de a-i mai ilustra frumusețile României instantaneu... Dac-aș avea așa o putere, să mă întorc în timp, primul lucru pe care l-aș face ar fi să-i ard manuscrisul lui Bram Stoker. Sau să-i mut acțiunea la el acasă, într-o zonă din Irlanda. Sincer, decât să fim celebri printr-o prostioară de genul ăsteia cu vampirii, mai bine rămânem complet anonimi.

Ajungem și-n epoca actuală, Jack știe și de momentul '89, a auzit că România a încăput pe mâna neocomuniștilor imediat după și mă căinează. Zâmbesc, îi spun că nu prea poate să-nțeleagă comunismul, dacă n-a trăit pe pielea lui experiența. Își amintește că a fost, totuși, într-o excursie prin Europa acum 30 și de ani, atingând atunci și Estul (Cehia, parcă). Man, ce să mai... ești atipic pentru un american de rând, clar. Vrea să știe pronunția numelui meu în română, îmi spune că învață în fiecare zi ceva nou. De admirat, la cei peste 65 de ani ai lui. Îi ies destul de bine cuvintele, fără prea mari eforturi. Aș mai sta cu el la o parolă, dar oboseala mă cuprinde. Finalizăm actele, achit cei 145 usd, după care îmi explică pe unde ajung la cameră și-n final, îmi înmânează două cartele de acces.

- De ce două? întreb eu mirat.

- Well, poate pierdeți una sau poate o uitați în cameră.

Hei, na... chiar așa? Da' ce, par eu mai amețit? Chiar dacă ar fi așa, nu mai stau să comentez. Am hotărât deja că mi-e simpatic și nu pot să mă supăr. Ne salutăm călduros și plec să mă bag la odihnă. Mai târziu, aveam să observ că și la celelalte hoteluri la care am stat se aplica aceeași procedură, cu  două cartele la purtător. 

Magic Carpet Lodge Hotel

Camera e spațioasă, dotată cu tot ce-i trebuie, baia la fel. Curățenie peste tot, nimic de comentat. Sunt practic două paturi duble, o familie cu doi copii s-ar simți confortabil aici. În cameră găsesc chiar și-un fier de călcat, plus măsuța aferentă. Persistă însă, un miros de mochetă umedă, cam greu, probabil că nu se aerisește suficient după ce interiorul camerei a fost curățat. Geamul la balcon e blocat, nu risc să-l forțez. Oricum, nu e prea etanș, vântul flutură lejer perdeaua ce-l maschează. Somnul nu-mi vine prea repede, deși din ultimele 24 de ore nu am dormit decât vreo 3. 
Încerc să mă conectez la wireless, nu merge. Pe cine să sun, la 1 noaptea? Am o inspirație de moment și observ că Jack al meu îl scrie pe 2 ca pe 7, în cârnatul de cifre ce constituie parola rețelei. Rezolv problema, sunt online acum, pot suna pe Skype acasă. Acolo e 11 dimineața, toată lumea e fresh. Stăm la povești până bateria lap-top-ului meu își dă obștescul sfârșit. SII-ul îl urmează repejor, după cele câteva poze, așa că mai am un singur telefon valid. După ce se descarcă și-asta.. aleluia.. sunt rupt complet de lume. :) Bun, știu ce trebuie să cumpăr mâine, ca primă urgență: adaptoare pentru prizele de 110V, evident. 
E deja 4 dimineața. Mi se face foame, dar n-am nimic prin jur, nu există minibar, să pot devora vreo pungă de alune, ceva. De la geam, văd peste drum o benzinărie, ce pare a fi deschisă. Or avea și niște chips-uri ori poate ceva dulce? Hmm... noapte, singurătate, plus multe filme cu gangsteri văzute de-a lungul timpului, toate astea mă pun pe gânduri, ezit. Ok, s-o spunem pe-aia dreaptă - mi-e teamă să ies. Las' că vedem mâine, pe lumină, cum se prezintă împrejurimile, da? Somnul mă doboară, în cele din urmă, așa că foamea se reportează automat pentru mai târziu.

La 7,30 cobor la micul dejun. Așa-i întotdeauna prima noapte printre străini, scurtă și deloc odihnitoare. Bașca și fusul orar, în situația de față. Citisem pe Booking că toată lumea s-a plâns de dimensiunile spațiului dedicat acestei activități. Mda, cam au dreptate. O cămăruță de 3m x 3m, nu mai mare, în care sunt așezate două mese pe care se găsesc diverse produse, plus alte două mese la care stau oaspeții hotelului. Cine vine mai târziu - la varice, dacă poftește. Nu mă atrage nimic, foamea mi-a pierit după o privire scurtă around - oferta e cam subțire, alcătuită din dulciuri mai ales. Iau două-trei brioșe, încerc un pahar de lapte rece (gust dubios, așa că pas), un ceai și cam atât. Cafea? Nu aici (că nu mai e loc pe mese), mergeți la recepție, îmi spune una din cele două tipe care se ocupă de breakfast. Ne înțelegem cam greu, limba lor maternă e spaniola. La fel și pentru circa 45% din populația Seaside. Iau cu inima strânsă o cafea. Proastă și-asta. Încep să am o problemă, oboseală da, cafea (bună) nu... păi, ce facem? Un ness, în cameră, mă mai ține în viață un timp. Hai să cercetăm the neighborhood. Până la 12, când trebuie să eliberez camera, am ceva timp să iau contact cu viața americanului obișnuit.

Orașul doarme încă, e abia 8 și ceva.. traficul se dezmorțește greu. Hotelul e așezat pe Fremont Bulevard, arteră mare și largă, admir palmierii falnici plantați pe scuarul dintre sensurile de circulație. Ce liniște deplină! Pustiu. Nu-mi vine a crede, unde e agitația aia "american way" de care am auzit atâtea? Îmi dau seama că puteam să ies aseară dezbrăcat la benzinărie, nu cred că m-ar fi observat cineva! Caut adaptoarele minune, dar nu găsesc nimic de genul "electrics" în zonă. Țin direcția spre Monterey, m-am orientat puțin pe GoogleMaps azi-noapte. Intru la un service auto, omul e amabil, îmi caută o adresă de magazin pe net (Radio Schack), unde pot găsi ce vreau. Îmi dă indicații de orientare cu generozitate, oricum, nu prea are clienți.
- Cam cât e până acolo?
- 15-20 de minute.
- Walking? Dacă zice da, m-aș băga la o plimbare.
- Nu, cu mașina. Nu aveți?
- Nu, din păcate. Și nici nu intenționez pe durata șederii mele aici. :)  
Rețin adresa și plec mai departe. Trec pe lângă o puzderie de dealeri auto, mărci europene și japoneze la greu, americane mai puțin. Unde ești tu, criză dragă? Nu de-aici ți-ai luat zborul către noi, ceilalți muritori?

Când devine evident că hoinăresc după electrice verzi pe pereți și hotărăsc să mă întorc, îmi iese în cale un fast-food - Anna Bakery, mică afacere de familie.
- Cafea espresso aveți?

- Yes, of course.
- One large, please. Saved by the bell! :) 

Observ că aici se mănâncă și fel de fel de sandvișuri preparate pe loc care arată destul de bine. Lumea ia micul dejun în familie, toți se salută când intră pe ușă, par a se cunoaște ca-ntre neamuri, cum se-ntâmplă și pe la noi, la țară. Aproape toți, hispanici.

Traversez pe partea cealaltă a bulevardului unde am văzut un hipermarket măricel, mă tentează ceva dulce sau vreo apă minerală. Se numește "Mi Pueblo" (gașca mea, în traducere liberă). Să mai precizez limba în care se fac anunțurile la stația de amplificare a magazinului? :) Nu e cazul, confirm doar că nu engleza. :) Magazinul e imens (cam cât o piață și o Billa la un loc) și e axat numai pe bunuri de consum alimentare. Cumpăr ceva fructe proaspete, banane și portocale, o apă și ceva de ronțăit; aveam să constat că portocalele lor sunt mai gustoase ca cele "mioritice", la fel și bananele; poate americanii le importă din Brazilia sau Columbia, ori din alte țări unde nu sunt (încă) tratate ca cele provenite din Spania/Italia... țări de-astea cu pedigree UE, de unde ajung la noi. Las totul în cameră și, pentru că e de-abia 10 și ceva, ies iarăși afară. 

 

Vremea începe să devină faină, nimic nu amintește de răcoarea de ieri seară, un soare cald și frumos mă însoțește în plimbarea de acum. E momentul să văd și oceanul... cât de liniștit o fi Pacificul?!... :)

Direcția către țărm o am bine întipărită în minte, oricum, mă orientez foarte ușor. La ei străzile sunt trasate relativ drept, întretăiate la 90°, sunt rare cazurile de intersecții cu mai multe direcții (nu prea am văzut sensuri giratorii, de exemplu). Ajung la o fundătură, unde accesul mașinilor este interzis, dar pista asfaltată se continuă pe sub autostradă. E dedicată numai bicicliștilor și celor care fac jogging. Observ că sunt mulți iubitori de mișcare pe-aici, admir sincer pasiunea lor pentru sportul de masă și, pe undeva, îi invidiez. De mult mi-am propus să alerg și eu măcar 10-15 minute pe zi, dar încă n-am luat startul. 
Mai urc o mică pantă și, deodată, în fața mea apare Oceanul, în toată măreția și splendoarea sa. Până la mal mai am de parcurs o zonă largă presărată cu dune de nisip. Dune impresionante... aici vântul lucrează mult mai puternic ca prin Delta noastră. Aș zice că dunele se aseamănă întrucâtva cu cele de pe grindul Caraorman, dar suprafața pe care sunt răspândite este imensă, nu o pot cuprinde cu ochii. Pacificul e cam zbuciumat în dimineața asta, probabil sunt reminiscențele agitației din noaptea trecută. Probabil că nu se simte liber, fiind strâns aici în chingile Golfului Monterey. Valuri mari, de 2-3 metri înălțime, țin la distanță orice amator de scaldă. Sau de surfing, nici băieții cu plăcile nu se înghesuie pe plajă. Poze mai pot să fac doar cu sărmanul C2 care are o baterie țeapănă, cinste lui.  
 

Pacificul neliniștit

Intru în vorbă cu doi canadieni mai în vârstă care admiră, ca și mine, Oceanul. Ne fotografiem reciproc cu întinderea albastră de apă în spate. Sunt europeni la origine (ea nemțoaică, el irlandez), au venit în vizită la una din fetele lor, stabilită în Monterey. Și ei au auzit de România! Cealaltă fiică, din Canada, care are o bună prietenă româncă, le-a povestit cât de frumos e pe la noi. Le confirm și eu. Sunt atât de încântat că lumea întâlnită la mii de kilometri de casă, la capătul Pământului, știe despre România!...

Dan

18.11.2012