Plecarea s-a făcut într-o zi de sâmbătă, de pe Henri Coandă.
N-oi fi eu prea umblat prin aeroporturile lumii civilizate, dar pot afirma cu
mâna pe inimă că "finger-ul" din Otopeni nu e cu nimic mai prejos
decât orice alt terminal din marile aeroporturi vestice. Deși am ajuns relativ târziu la aeroport (în jur
de 11,30 pentru decolare prevăzută la 12,55), totul a decurs rapid la îmbarcare, iar la ora
programată pilotul a săltat aeronava Lufthansa de pe pistă și a fixat-o pe
cap-compas München. Zbor lin, fără probleme, timp berechet să m-apuc să citesc
un roman. Doamne, ce relaxare! Am și uitat ce plăcută și recreativă poate fi
activitatea asta, recunosc. Rușine mie! Fără nicio legătură cu precizarea
anterioară, dezvălui și titlul romanului - "M-am hotărât să devin
prost" (Martin Page). Fără apropouri, vă rog, da ?!... :)))
După 2 ore și-un
pic, aterizăm la München. Comandantul pune ușor avionul pe pistă și ne
urează "willkommen" pe pământ german, călătorie plăcută celor care au
legături spre alte zări și... petrecere faină celor care vor participa
la Oktober Fest!... Oftez. Cât îmi
doresc să beau și eu cândva o bere la metru!... În Bavaria, acasă la mama
ei. :) Timpul între zboruri e destul de scurt, ca să stau să mai casc
ochii prin multitudinea de magazine/baruri/restaurante din aeroport. Un alt
anunț din avion ne avertizase că, pentru cei aflați în tranzit spre SUA, e
necesar un alt control de securitate, dar bagajele vor fi transferate, totuși,
automat. Mare lucru. Aveam să aflu că, la americani, nu se întâmplă la fel;
dacă mergi de la Los Angeles, de exemplu, către Houston, cu escală în Denver și
Las Vegas, trebuie să-ți iei de fiecare dată bagajul de urechi și să-l plimbi
cu mânuța ta prin aeroport. Cam neplăcut. În fine, tranzitul către noul zbor,
cu destinația Los Angeles, s-a făcut rapid, fără alt control de securitate
suplimentar. Pentru cetățenii UE nu se aplică, pentru cei născuți în alte
țări însă, X-Ray-ul e obligatoriu.
Admir costumația
doamnelor de la Lufthansa și a majorității angajaților care lucrează în
aeroport - tradițional bavareză. Costumele sunt purtate cu mândrie, nimeni nu
se jenează, ba chiar constituie un mod interesant de a atrage atenția turiștilor
asupra culturii populare din Sudul Germaniei. Promovare, marketing, totul la
nivel profesionist. Turiștii germani reprezintă un procent important din
numărul total al celor care vizitează siturile turistice germane și asta spune
ceva. Evident, nu discutăm aici de nivelul de trai. Îmbarcarea merge rapid,
punctualitatea lor proverbială e respectată și de această dată.
Aeronava este
uriașă, îmi găsesc cu greu locul. Pentru a străbate rutele transatlantice,
Airbus a construit unul dintre cele mai mari avioane aflate în uz, la momentul
actual, A340-600. 380 de locuri, 2 punți, 2 intervale de circulație între
scaune. Un oraș zburător. Am loc la fereastră, mă bucur pe moment. Sunt numai 2
scaune, așa că voi ieși mai ușor pe hol. Aiurea. Lângă mine se așează un
american (genul texan ori Idaho, pare mai din topor) care se bagă la somn
instantaneu, adoarme chiar înainte de a decola. Și doarme încontinuu, n-am mai văzut așa ceva... Ghinionul lui, aveam să-i dau deșteptarea
de vreo 3 ori pe parcursul zborului.
 |
| München |
Decolăm. Timp
estimat de zbor: 12 ore și 30 de minute. Dumnezeule! Cu ce ne umplem timpul? Prima
oră trece repede, dau gata primul roman. Mai am "Vinovat de iubire"
al lui Păunescu, dar pun frână, să mai las ceva și pentru drumul de întoarcere.
Sunt blindat și cu ceva documentație referitoare la ce-am de făcut pe-acolo,
așa că fac rapid un switchover. Și-mi ocup timpul în mod util, chiar dacă nu la
fel de plăcut. După asta, trec la sudoku, dar îmi dau lacrimile rapid,
încercând să deosebesc cifrele pe-un ecran de 2 cm pătrați. Selectez un album
de pe monitorul încastrat în spătarul scaunului din fața mea - A Night at the
Opera, Queen. Oldies, but goldies - Freddy Mercury e nemuritor. Mi-aduc aminte
cum îl ascultam pe vremuri la pick-up-ul Tesla... un coleg de liceu avea
albumul original, adus din Anglia de ai lui. Făcuserăm listă de așteptare pentru
ascultarea acestei rara avis, albumul schimba domiciliul fără a mai trece pe la stăpân. Cred
că discul cu pricina a stat mai mult pe la prieteni, decât la proprietarul de
drept. Peste câțiva ani, trendul muzical a virat spre casete, iar Tesla-al meu,
dimpreună cu discurile din vinilin, aveau să devină istorie.
Cercetez și
playlist-ul cu filme. Sunt puține, nu mă atrag. După mai bine de 7 ore de zbor,
mă ia și pe mine somnul. În jurul meu e de mult tăcere și liniște, pare că toată
lumea visează deja frumos. O stewardesă mă roagă să trag oblonul la hublou, lumina
poate fi deranjantă pentru restul pasagerilor. Închid și în scurt timp îl imit
și eu pe vecinul american.
........................................................................
........................................................................
Cu toată zbaterea
pilotului de a urmări fața Globului aflată în bătaia Soarelui pe parcursul
călătoriei noastre către Vest, înserarea ne ajunge din urmă. Los Angeles-ul
văzut de sus pare o mare de lumini pierdută la capătul Pământului. Zburăm încă
10-15 minute pe deasupra metropolei, doar survolăm orașul american cu cea mai mare
suprafață, până pilotul pune nava pe pista LAX.
Am aproape 4 ore la dispoziție
între zboruri. Timp să văd și altceva în afara aeroportului? Nicidecum. Trecerea frontierei de stat în US nu-i lucru tocmai facil. Stau la prima coadă, ajung la verificarea pașaportului/vizei, prezint și declarația aia către Vama americană referitoare la introducerea alimentelor pe teritoriul US, completată în avion, dar nu e de-ajuns. Mai am nevoie și de un alt tipizat (I-99 sau ceva de genul ăsta). Where from? Tipul de la Border Police îmi arată un ghișeu în spate, ceva gen relații cu publicul. Acolo, nimeni. După 5-10 minute, apare un citizen cu ochii migdalați, american sadea, și mă ghidează amabil prin ițele fițuicii respective. Apoi din nou la coadă, că doar nu mi-a păstrat nimeni rândul. Una mai mare de data asta, dar ăsta-i ultimul hop. După aproximativ două ore, reușesc să intru oficial în US. Îmi recuperez bagajul și ies afară, la aer.
Trebuie să ajung din terminalul 8 în terminalul 4 (terminalele sunt înșirate ca vagoanele unui tren) și, deși există shuttle bus pentru transfer, prefer să merg pe jos. Îmi ia ceva timp, distanța e apreciabilă; mă delectez cu imaginea Theme Building care apare în fața mea de nu-știu-unde... o clădire cu o arhitectură futuristă deosebită, ce pare o farfurie zburătoare coborâtă din Star Trek direct în mijlocul aeroportului. O navă romulană eșuată pe Terra. :) Theme Building a fost construită în anul 1961, inițial cu rol de turn de observație, fiind acum unul dintre cele mai șic restaurante din zonă. De sus, din restaurantul Encounter, panorama trebuie să fie una de vis, dar n-am timp să experimentez.
În fine, după ceva mers sănătos, ajung la terminalul 4, de unde am legătura spre Monterey,
cursă operată de United Airlines. E cald aici, umiditatea e sufocantă, trebuie să dau jacheta jos și mă mai aleg cu un bagaj; sunt 26°C în
Los Angeles, eu fiind pregătit de cele 13°C prognozate pentru Monterey. Destul
de stufos circuitul de îmbarcare în LAX, trec și prin controlul de securitate care e mult
mai scrupulos ca cel european, caut panourile de afișaj ale plecărilor (ciudat,
americanii le ordonează alfabetic, nu după ora decolării), apoi mă îndrept
către poarta 98 care, evident, este la capătul opus al terminalului față de
locul pe unde am intrat. Ajung cu numai
20 de minute înainte de deschiderea îmbarcării... uff, bine că am avut ceva timp disponibil pentru tranzit!...
La bord,
comandantul ne anunță de la bun început că sunt condiții dificile pe aeroportul
din Monterey și că s-ar putea să fim nevoiți să facem cale-ntoarsă spre Los Angeles dacă
nu vom putea ateriza în condiții de securitate. Se pare că la una din cursele
anterioare chiar așa s-a întâmplat. Afară e noapte de-acum și gânduri negre
nu-mi dau pace... ce fac dacă ajung înapoi în Los Angeles? Există vreo altă
legătură, de preferat tot cu transportul public? Amtrak-ul sau Greyhound-ul ajung
la Monterey?... Mister, nu m-am documentat la capitolul ăsta. De fapt, nici nu am
luat în calcul o astfel de situație nefericită. Om trăi și om vedea. Avionul se urnește,
mă amețește prin zonele de touchdown, până intră la pistă. Decolarea se face
către ocean, priveliștea e, cum altfel?, superbă, se pot vedea luminile
țărmului, dar și ale navelor din larg. Sunt multe, par un furnicar de insecte
fosforescente ce bântuie amețite în căutarea uscatului.
 |
| Los Angeles |
 |
| Los Angeles |
Trebuie să ajung din terminalul 8 în terminalul 4 (terminalele sunt înșirate ca vagoanele unui tren) și, deși există shuttle bus pentru transfer, prefer să merg pe jos. Îmi ia ceva timp, distanța e apreciabilă; mă delectez cu imaginea Theme Building care apare în fața mea de nu-știu-unde... o clădire cu o arhitectură futuristă deosebită, ce pare o farfurie zburătoare coborâtă din Star Trek direct în mijlocul aeroportului. O navă romulană eșuată pe Terra. :) Theme Building a fost construită în anul 1961, inițial cu rol de turn de observație, fiind acum unul dintre cele mai șic restaurante din zonă. De sus, din restaurantul Encounter, panorama trebuie să fie una de vis, dar n-am timp să experimentez.
 |
| Theme Building |
 |
| Între terminale |
La un moment dat, ni se
servește un ceai sau o cafea, după preferințe. Marșez la o cafea, că tot ne
apropiem de miezul nopții, dar am un șoc teribil. Cea mai proastă cafea din
viața mea, nu încape discuție. Și, ca pasionat băutor al minunatei licori, am mai avut
diverse experiențe nefericite. Dar asta e prima din top... răsturnat cu susul în jos, evident. O spălătură infectă de la filtru, probabil că au
uitat să schimbe zațul de la tura trecută. Stau și mă întreb cum o fi oare ceaiul...
la fel? Probabil că da. Mă uit în jur, nimeni nu pare să sesiseze aspectul,
sunt singurul care o returnează aproape neatinsă. Imediat după asta, căpitanul
mai face un anunț prin care ne confirmă faptul că sunt, în continuare, condiții
dificile de vreme la destinație, dar că nu are restricții din partea Turnului
de Control din Monterey pentru aterizare, ceea ce mă liniștește un pic.
Începem coborârea, stropii de ploaie se preling aproape orizontal de-a lungul hublourilor, iar ceața ne împresoară din toate părțile. Altitudinea scade vertiginos, flapsurile sunt ridicate, aud trenul de aterizare ieșind cu acel zgomot lugubru de zici că ceva se rupe sub tine, parcă zăresc și ceva lumini la sol, dar nu sunt sigur, ceața e foarte densă. În ultimul moment, chiar înainte de a simți contactul cu solul, pilotul se răzgândește și saltă din nou aeronava în aer. A ratat aterizarea, începe din nou să urce... am senzația că mergem déjà spre San Francisco (sper din tot sufletul, ar trebui să mă întorc doar 200 de km, față de 600, câți ar fi de străbătut venind din Los Angeles). Sunt destul de calm, îmi rotesc privirea asupra celorlalți pasageri și le văd crisparea pe chipuri, pe alocuri chiar teama, provocată de această tentativă nereușită. Niciun anunț în stație, tăcerea e copleșitoare. Avionul face o voltă largă în aer și, după circa 15-20 minute, începe să coboare din nou, semn că pilotul nu se dă bătut și s-a hotărât să mai facă o încercare. Reușită, de data asta. Iar lumea începe să aplaude instantaneu când simte pământul sub picioare, ușurată și eliberată de tensiunea acumulată de manevra anterioară, trăind la intensitate maximă bucuria de a se ști în siguranță.
Începem coborârea, stropii de ploaie se preling aproape orizontal de-a lungul hublourilor, iar ceața ne împresoară din toate părțile. Altitudinea scade vertiginos, flapsurile sunt ridicate, aud trenul de aterizare ieșind cu acel zgomot lugubru de zici că ceva se rupe sub tine, parcă zăresc și ceva lumini la sol, dar nu sunt sigur, ceața e foarte densă. În ultimul moment, chiar înainte de a simți contactul cu solul, pilotul se răzgândește și saltă din nou aeronava în aer. A ratat aterizarea, începe din nou să urce... am senzația că mergem déjà spre San Francisco (sper din tot sufletul, ar trebui să mă întorc doar 200 de km, față de 600, câți ar fi de străbătut venind din Los Angeles). Sunt destul de calm, îmi rotesc privirea asupra celorlalți pasageri și le văd crisparea pe chipuri, pe alocuri chiar teama, provocată de această tentativă nereușită. Niciun anunț în stație, tăcerea e copleșitoare. Avionul face o voltă largă în aer și, după circa 15-20 minute, începe să coboare din nou, semn că pilotul nu se dă bătut și s-a hotărât să mai facă o încercare. Reușită, de data asta. Iar lumea începe să aplaude instantaneu când simte pământul sub picioare, ușurată și eliberată de tensiunea acumulată de manevra anterioară, trăind la intensitate maximă bucuria de a se ști în siguranță.
De pe pistă suntem
preluați cu autobuzele. Angajații au fesuri pe cap și hanorace de ploaie... mda,
nu-i de joacă, sunt 11°C și plouă încetișor. Monterey Peninsula îmi
seamănă, la o primă vedere, cu aeroportul Traian Vuia din Timișoara. Cu deosebirea că deservește un oraș de 10
ori mai mic ca populație decât al nostru. Cum ajung la hotel? Sâmbătă, la 11
noaptea, fără nimeni care să mă întâmpine la aeroport. Cel mai simplu ar fi să iau un taxi. Cam
greu, nu prea-i văd pe băieți, poate că nu rentează ocupația asta aici, se pare că toți
cei care au debarcat au pe cineva care îi preia. Ori și-au lăsat mașina într-un
parking și n-au nevoie de taxi. Zăresc doar unul spre care mă îndrept timid, șoferul stă de vorbă cu
cineva. Am noroc, e doar o angajată a aeroportului, are vesta reflectorizantă pe ea.
- Are you free?
- Of course, Mister.
Și-n 10 minute mă lasă în fața hotelului Magic Carpet Lodge din Seaside.
- Are you free?
- Of course, Mister.
Și-n 10 minute mă lasă în fața hotelului Magic Carpet Lodge din Seaside.
Dan
18.11.2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu