Seara de teatru

Din când în când, simțim nevoia de evadare din cotidian. Nu neapărat din cauza stresului sau a încărcării atmosferei cu ioni negativi în exces. :) Nu, pur și simplu din dorința de a comuta direcția minții către altceva. Mintea trebuie antrenată, trebuie ținută trează, similar modului în care mișcarea (nu neapărat alergarea) ajută la menținerea tonusului muscular. Din păcate, mânați de grija traiului de zi cu zi, uităm de acest exercițiu, considerând că, nu-i așa, în timpul liber e mai firesc să ne relaxăm, fără a depune vreun alt efort, de orice natură. Ușor-ușor, relaxarea asta după care tânjim irațional câteodată, a ajuns să fie pe undeva, idealizată, omul supraevaluându-i beneficiile. În final, relaxarea devine sinonimă cu leneveala, dacă nu chiar cu lâncezeala. Iar televiziunea, o soluție mult prea la îndemână, ne acaparează puținul timp liber în care se presupune că ar trebui să antrenăm cele 90% procente inactive ale minții, devenind "roboțeii" de care unii sau alții profită o dată la 4 ani. Sau la 5, după caz.

Pentru că nu e firesc să contemplăm situația placid, ne-am ridicat și am luat atitudine. :) Ne-am propus să ieșim cât mai des din amorțeala simțirilor induse de fatidicul cotidian, iar soluția identificată a fost pe cât de simplă, pe-atât de evidentă. Viața culturală a București-ului ne oferă, s-o recunoaștem, multiple posibilități de recreere. Sau de relaxare, da. Este unul din puținele motive pentru care, spuneam cu altă ocazie, m-aș rupe destul de greu de Oraș, chiar dacă viața de pustnic într-o cabană situată în creierii munților îmi surâde câteodată. Fără îndoială, teatrul este unul dintre remediile spirituale cele mai plăcute, un pansament al sufletului, un balsam împotriva rănilor provocate de agresiunea parșivă a urâtului ce ne împresoară... Aș zice că teatrul este una dintre cele mai elegante variante care contribuie la menținerea tonusului mental, ajutând omul să iasă din amorțeala cea dăunătoare. Pentru că mesajul fiecărei piese vizionate ne transpune într-o altă dimensiune, una în care încercăm să privim lumea prin ochii personajelor interpretate, să ne identificăm cu ele și să le înțelegem trăirile, personalizându-le, așezându-le lin într-un colțișor al minții noastre, după care încercăm să le modelăm conform matricei sufletului propriu; la final, ajungem să ne bucurăm sau să ne întristăm alături de eroii piesei, uitând, lăsând în urmă, desprinzându-ne cu totul chiar, pe durata spectacolului, de problemele personale, de orice natură ar fi ele.

Sâmbăta trecută am trăit bucuria sufletească de a viziona piesa "Mecanica inimii", o adaptare după un roman al unui autor francez contemporan, Mathias Malzieu. Care cochetează și cu muzica, editând și un album rock cu același titlu. O altă dovadă că sufletul unui artist se află în căutare perpetuă, neîncetând să se dezvolte pe mai multe direcții. Și dacă o face cu succes, indiferent de momentul ales, cu atât mai bine pentru noi, iubitorii de frumos.
Piesa este regizată de Chris Simion, o tânără regizoare de succes a noului val din lumea teatrului românesc, care este, totodată, și membră a Uniunii Scriitorilor (autoare de romane bine primite de public). Am remarcat-o în mod special în ultimii doi ani, fiind foarte în vogă în cercurile teatrului independent. De menționat că este și membră fondatoare a trupei de teatru D'Aya, alături de scriitorul francez Pascal Bruckner.
Subiectul piesei este unul interesant, original și incitant. Unui copil abandonat la naștere, i se atașează la scurt timp după ce-a fost găsit, un ceas mecanic lângă inimă, printr-o operație extrem de complicată. Inima copilului, fiind prea slabă, nu putea susține singură efortul necesar bătăilor regulate, de aceea s-a recurs la această soluție, nemaiîntâlnită până atunci. Doctorița care face această operație, Madeleine, se atașează foarte tare de copil, de aceea hotărăște să-l păstreze pentru ea pe Jack, mai cu seamă că în tinerețe suferise un avort în urma căruia nu mai putea avea copii. La vârsta de 10 ani, mama (adoptivă) îi face cadou o vizită în oraș, prilej cu care Jack o întâlnește pe Acacia, o micuță dansatoare de care se îndrăgostește pe loc. Coup de foudre, ca să rămân în ton cu limba maternă a autorului. :) Madeleine, protectoare peste măsură, încearcă să-i scoata din cap lui Jack "amenințarea" dragostei iminente, explicându-i că inima sa e prea slabă pentru emoțiile puternice pe care i le poate provoca iubirea, iar în acest caz, nici măcar ceasul mecanic atașat inimii la naștere, nu-i va mai putea fi de folos. Efortul suplimentar nu poate fi susținut în aceste condiții, ceea ce ar duce la oprirea inimii adevărate, implicit deces. Aici este vorba, de fapt, de dorința ce sălăsluiește în sufletul fiecărui părinte – aceea de a-și proteja puiul împotriva oricărei suferințe, fizice și psihice, deopotrivă; iar Madeleine considera că iubirea, un sentiment atât de puternic, poate provoca o suferință mare, pe măsura intensității cu care se manifestă și iubirea. Dar Jack nu se dă bătut, este de neclintit în asumarea riscului de a iubi și, după o altercație violentă la școală cu unul dintre colegi (Joe), la rândul său îndrăgostit de micuța dansatoare, pleacă în lume să-și regăsească dragostea pierdută. Înainte de despărțire, ca ultim sfat, mama îi recomandă să treacă mai întâi pe la ceasornicar, ca să-i repare inima stricată de Joe, cauza sensibilității extreme a lui Jack. Jack pleacă la drum împreună cu magicianul Melies și își regăsește iubita alături de care trece prin toate etapele firești ale vieții – iubește cu pasiune, își caută drumul în viață, muncește pentru a-și câștiga existența, se ceartă cu mentorul său, devine gelos când Joe revine în viața sa, încercând să-i fure iubita (arătându-se un gentleman, de data asta, total diferit de persoana care era odată), suferă când Acacia îl părăsește pentru Joe, în cele din urmă.

Subiectul captivează publicul, liniștea este totală, spectatorii trăiesc intens zbaterile și zbuciumul personajelor. Intriga se derulează alert, te ține în priză, spectacolul nu are pauză. Decorurile sunt minimaliste (trupele independente se autofinanțează), ceea ce face să scoată și mai mult în evidență prestația actoricească. Care este una de excepție, desigur.

Maia Morgenstern, în rolul Madeleine, o mamă care nu poate avea copii, dar care se dedică trup și suflet muncii voluntare într-un spital de țară și dragostei protectoare pentru unul din copiii abandonați la naștere; Marian Râlea, în rolul magicianului Melies, devine mentorul lui Jack pe parcursul călătoriei inițiatice pe care acesta o face în căutarea iubirii (încercând să-i dezvăluie faptul că nu ceasul mecanic e responsabil de "mecanica iubirii", ci inima de dedesubt, aceea cu care s-a născut, așa slabă cum pretind doctorii c-ar fi); Șerban Pavlu, în rolul lui Joe, un tânăr îndrăgostit în tăcere de Acacia, prea timid să-și declare dragostea și care refulează disperarea pierderii iubitei în răutăți malefice la adresa lui Jack, cel considerat responsabil de plecarea ei; Medeea Marinescu, în rolul micuței dansatoare Acacia, o prezență extrem de intensă care acaparează scena, purtând auditoriul printr-o gamă largă de trăiri și sentimente. Nu în ultimul rând, Marius Manole, magistral în rolul lui Jack, un copil (tânăr adolescent, mai târziu) al cărui parcurs prin viață ar putea semăna cu cel al fiecărui spectator, la un moment dat. Teamă, dragoste, căutarea sinelui, iubire intensă, suferință la fel de intensă, atingerea voalată a umbrelor de dincolo, revenirea, maturizarea, în cele din urmă.
Ideea cu care rămâi după furtuna de aplauze din final, publicul spectator răsplătind îndelung efortul generos al actorilor, este că sfârșitul poveștii încă nu s-a scris. Depinde de fiecare dintre noi să-și urmeze calea, să caute să-și găsească iubirea și să-și trăiască viața frumos. Și să nu renunțe niciodată.

Dan

30.11.2014