Translate

sâmbătă, 6 septembrie 2014

ATGR

Mi-a plăcut să călătoresc de când mă știu. Cu școala (ONT-ul era soluția cea mai frecvent aleasă), cu familia (un Moskvich al unui unchi tare drag sau Taunus-ul nașului meu îmi stăruie și azi în amintiri) sau singur (către satul de munte al bunicii, cu nume atât de frumos – Cosmina), mă bucuram întotdeauna să văd și alte locuri. Dar atunci, în copilărie, traseele erau scurte, parcurse, în marea majoritate a cazurilor, cu trenul sau cu autobuzele acelea de navetiști de care lumea nu prea-și mai aduce aminte azi, IRTA. Aglomerația dată de subțirimea parcului auto, cu 2-3 curse pe zi într-o direcție, sau de mulțimea de oameni care se întorceau acasă de la uzină cu trenul, făcându-l să se urnească cu greu la plecarea din gară, alunga plăcerea drumului în sine. Dar vârsta fragedă a călătorului și convingerea că așa ne-a fost dat și toate astea n-au cum să se schimbe vreodată, aduceau din nou, zâmbetul uitat la burduful dintre vagoane...
Dar, vorba lui Phoenix: 
"Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat, 
Anii au trecut în zbor și lumea le-a uitat". 
Nimic nu e etern, anii '90 au venit rapid peste noi și lucrurile s-au mai schimbat. Adică și-n bine, că pe-alea rele nu vreau să le pomenesc aici. Lumea a devenit mult mai dinamică, progresul a venit peste noi alergând mai repede ca gândul, iar informația purtată de acesta ne-a ajutat să aflăm despre atâtea și atâtea locuri frumoase și deosebite, la noi în țară sau aiurea; făcându-ne să ne dorim să vedem cât mai multe dintre ele, cât mai grabnic cu putință. Unele nu erau chiar atât de simplu de atins (de exemplu, visul de a vedea Dubrovnik-ul mi l-am împlinit abia anul ăsta), însă pentru obiectivele locale, din țara noastră, pe cât de nepromovate, pe-atât de interesante, lucrurile s-au mai simplificat. 
Cu amintiri dragi ce coboară tocmai către anii de școală primară, munții noștri au fost (și încă sunt) destinația pe care am îndrăgit-o cel mai mult, chiar dacă nu-s așa expert în mersul pe munte, pe cât mi-aș dori. Însă fiorul dat de plimbarea în ritm lejer pe-o cărare umbroasă, la adăpostul brazilor semeți, sau de apa incredibil de limpede și de rece a unui tău, ori sentimentul de rege al Universului la cucerirea unui vârf de munte la poalele căruia lumea pare doar un gând îndepărtat... sunt trăiri ce nu pot fi descrise așa simplu, cuvintele parcă nu-s de ajuns. Trebuie să fii acolo, sus, pe munte, ca să poți înțelege sentimentul. 
 
M-am bucurat să aflu, acum un an, că am câțiva colegi de serviciu care împărtășesc aceeași pasiune arzătoare pentru munte. Așa am aflat de la Simona, colega mea de navetă matinală, de existența unui grup care organizează cursuri de turism montan, pe înțelesul tuturor, tineri sau mai puțin tineri, bogat ilustrate și exemplificate prin excursii pe munte, indiferent de anotimp. M-a încântat ideea, mai ales că, din motive ce țin de lipsa experienței, nu prea m-am avântat pe munte iarna, deși mi-ar fi plăcut să escaladez Peleaga și prin zăpadă; în plus, după cum aveam să aflu în curând, oamenii aceia nu numai că te învață cum să te echipezi sau cum să te păzești de pericole pe munte, dar chiar au grijă de tine pe unde te duc, nimic rău să nu ți se întâmple. Și, peste tot și toate, organizează și cursuri de ghid de turism, cu specializare în toată regulă, cu diplomă la absolvire – o altă dorință mai veche de-a mea, încă neîmplinită. Ideea de a mă alătura acestui grup a încolțit de-atunci, de când am auzit ce omăt de poveste, alb și pufos, era în ianuarie la Diham. Așa că prin toamnă, în urma unui scurt schimb de mail-uri cu moderatorul de pe site-ul oficial, am transformat-o în realitate. M-am încris repejor, iar din octombrie am revenit pe băncile amfiteatrului PA din facultatea de Geografie a Universității. A, să nu uit o precizare extrem de importantă – numele grupului de care am făcut vorbire este "Asociația Turistică Ghizii României". :) Pe scurt, ATGR.  

Așa a început povestea. Cursurile au fost extrem de interesante, prelegerile erau ținute de oameni tineri, experimentați, pasionați iubitori ai muntelui și ai mediului, în general. O plăcere să participi, să afli experiențe prin care au trecut alții pe cărări de munte sau în diverse alte situații, să înveți ce să faci (sau să nu faci) în varii situații, cum să te echipezi, cum/unde să te adăpostești în caz de nevoie, sfaturi despre o alimentație corectă, dozarea efortului, orientare în teren, tehnici de salvare și prim-ajutor. Totul sub formă de prezentări video și discuții interactive libere, atât cu cei de la pupitru, cât și cu ceilalți participanți. Iar o dată pe lună, aplicații practice, sub forma unor excursii de 2 zile, în week-end. Aș îndrăzni să afirm că acestea au fost sarea și piperul cursului organizat de ATGR, prin urmare, îi musai să fac o scurtă trecere în revistă a locurilor pe care le-am văzut cu aceste ocazii (sau revăzut, în unele situații).
Aplicația 1, Oct. 2013 – din păcate, o gripă rebelă de sezon m-a ținut în loc, la această primă ieșire. Traseul excursiei a urmat firul Văii Prahovei, cu un stop rapid la Bușteni pentru vizită la Casa Memorială Cezar Petrescu, apoi Dâmbu Morii și drumeția la Canionul 7 Scări, pentru familiarizarea cu mersul pe munte în grup organizat (care are câteva reguli simple și clare de urmat); eu îl văzusem cu câteva luni înainte, cu prilejul ascensiunii pe Vf.Piatra Mare, în mai 2013, dar între timp scările metalice au fost schimbate, așa că trebuie să-l revăd; după canion, a urmat o scurtă promenadă în Brașov, noaptea petrecută în Bran, iar a doua zi – vizită la Castelul Bran, vizită la Cetatea Râșnov și întoarcerea pe ruta Pârâul Rece-Predeal către București.

Aplicația 2, Nov. 2013 – a fost una dintre cele mai reușite ieșiri. Poate pentru c-a fost prima mea ieșire cu grupul, poate și pentru că a îmbinat foarte iscusit vizitele unor obiective turistice (majoritatea în premieră, pentru mine) cu jocurile de tip team-building de la cabana Voina, poate și vremea plăcută de toamnă sau coloritul specific al pădurii în acest anotimp care mi-a influențat pozitiv tonusul... sau poate puțin din fiecare... toate acestea au contribuit la situarea acestei excursii pe primul loc, în topul personal.
Traseul parcurs: București – Târgoviște, cu vizite la Curtea Domnească medievală, inclusiv urcare în faimosul Turn al Chindiei (s-a finalizat, în sfârșit, restaurarea ruinelor cetății) și la Mănăstirea Dealu, necropolă domnească de seamă a Țării Românești în Evul Mediu (aici zace și capul domnitorului Mihai Viteazu, adus de Radu Buzescu de la Câmpia Turzii, în 1603). Ruta a urmat firul Dâmboviței în sus, spre Câmpulung Muscel (unde ne-am cazat), cu un intermezzo extrem de interesant la Mănăstirea Cetățuia Negru-Vodă (construită pe o stancă înaltă, la aprox. 880 m altitudine, pe malul stâng al râului, între "Valea lui Coman" și "Valea Chiliilor"; de la șoseaua principală până sus, la schit, se face cam o oră, pe o potecă îngustă, ostoind, întrucâtva, dorul de mers pe munte). Un tânăr călugăr de-aici, după ce a așezat în mijlocul nostru două mari platouri de gogoși proaspete (deie-i Domnul numai bine pentru gestul său generos!) s-a oferit să ne fie și ghid ad-hoc și ne-a povestit, pe scurt, istoricul așezământului monahal, indicându-ne și traseul spre Cavalerul Trac, celebra pictura rupestră din apropiere, pe frontispiciul Peșterii Moșului (paranteză, pe teritoriul României au fost găsite peste 200 de imagini de epocă, atestând cultul Cavalerului Trac poate de aceea, pe baza desenului de la Cetăţuia, istoricii presupun că aici a funcţionat un centru spiritual al vechilor daci).
Următorul popas a fost ședința foto de la Barajul Râușor (situat pe Râul Târgului, la 7 km după Lerești), chiar înainte de destinația finală a zilei, cabana Voina. Aici distracția a fost în toi, până târziu în noapte, acțiunea finalizându-se pe la ora 20,00. Și pentru că lucrurile serioase se fac în paralel, activitatea a debutat cu un curs de prim-ajutor, dens și concis, ținut de unul din membrii ATGR (asistentă medicală cu ani buni de experiență pe Salvare), într-una din camerele cabanei. Au urmat jocurile desfășurate afară, pe semiîntuneric, care au pus la grea încercare membrii celor 8 echipe; am avut onoarea să conduc una dintre acestea, majoritar compusă din fete, dar extrem de ambițioase! :) Jocuri diverse și bine organizate, cum ar fi: tir cu arcul, aruncat săgeți la țintă cu o sarbacană modernă, mersul pe slackline (linie elastică întinsă ca o coardă de chitară între doi copaci, la o înălțime rezonabilă, maxim 1m), concurs de orientare turistică – cu busola, căutând în noapte marker-ii ascunși prin pădure. Ceaiul pregătit de băieți, fiert la vatră, într-un tuci mare cât o zi de post, a fost unul de poveste. Ne-a ținut "calzi" până la final, mai ales pe cei 2-3 membri ai echipei mele care au "testat" apa pârâiașului ce străbătea zona de jocuri, cu bocancii în imersie completă. :) Seara s-a încheiat cu muzică și voie bună la restaurantul hotelului Muscelul, concertul întinzându-se până târziu în noapte, spre ore mici și foarte mici. Totul a fost extrem de antrenant, atractiv, instructiv, interactiv și distractiv. (oau!.. ce de "-activ"-uri mi-au ieșit! :))) 
A doua zi, ne-am pornit din nou cu autocarele către cabana Voina, de unde am purces pe jos către cabana Cuca, ultimul popas care-ți oferă adăpost înainte de intrarea în masivul Iezer-Păpușa. Aici am avut parte de alte ateliere interesante, legate de situații neprevăzute ce le poți experimenta pe munte: execuția unor noduri de frânghie, mai simple sau mai complicate, depinde de scopul pentru care le-ai putea folosi, diverse moduri de aprindere a focului, construirea unui adăpost pentru timp de noapte, semnale SOS pe care să le lansezi dacă ai pierdut cărarea, lucrul în echipă pentru acordarea primului-ajutor unui rănit pe munte. Accidentul simulat la acest ultim atelier, fractură de femur, a pus ceva probleme de ingeniozitate în ceea ce privește soluția pentru transportul accidentatului, pentru trecerea testului având de confecționat o targă gen akie care să reziste pe o distanță de minim 10m, dar echipa s-a descurcat cu brio. :)
Ultima provocare oferită de organizatorii ATGR (dintre cei cu abilități dovedite de alpiniști), a fost parcurgerea unui traseu de via-ferrata, amenajat pe-un pinten de munte aproape vertical. Când l-am văzut, am ezitat un pic, dar grație atenției cu care am fost echipați cu hamuri de cățărător profesionist și instructajului corespunzător prelucrat la intrare în traseu, ne-am descurcat toți fără probleme. Iar coborârea în rapel de la final a făcut deliciul suprem al acestei probe, o altă premieră pe care am depășit-o aici. Cina la cabana Voina ne-a remontat după efort, iar pe drumul către București am mai apucat doar să remarc că o liniște neverosimilă se așternuse în autocar... după care somnul m-a furat și pe mine. :)

Aplicația 3, Dec. 2013 – ultima excursie a anului a fost dedicată, într-o mai mare măsură, turismului cultural, dar nu a fost lipsită nici ea de surprize plăcute, inedite. Am plecat pe Valea Oltului, au fost opriri pentru vizite la Mănăstirea Cozia și la castrul Arutela (de-atâtea ori am trecut pe lângă el, dar niciodată nu m-am învrednicit să-i aloc o jumătate de oră pentru o scurtă vizită) și cam atât. Cazarea s-a făcut la Hotel Traian, o locație extrem de plăcută pentru cele numai două stele de pe frontispiciu, beneficiind și de intrare gratuită la piscina termală. Am preferat însă, ieșirea în natură, unde aveam s-aștept mai bine de două ore pentru o tură la tiroliană, dar a meritat. În spatele hotelului, băieții au întins în pădure o funie metalică pe-o distanță considerabilă (cca 200m, după aprecierea mea) pe care amatorii de adrenalină s-au lăsat să curgă la vale cu viteze amețitoare; am savurat la justa ei valoare experiența de la tiroliană, o nouă premieră, ba chiar aș mai fi făcut vreo două ture, dacă înserarea nu se grăbea să vină peste noi.
Seara a avut loc Balul de sfârșit de an, o tradiție deja, din câte-am înțeles. Distracția a fost maximă și, chiar dacă nu am intrat în pielea vreunui personaj, am admirat ingeniozitatea și spectaculozitatea costumelor, dar și a travesti-urilor sub care au apărut unii convivi. Am avut parte de Dracula, Maria Antoaneta, ceva pirați (din Caraibe sau din Marea Somaliei, nu i-am localizat exact), surori medicale, teroriști arabi, locuitori ai satului românesc (Ion și Maria – superbă interpretare) etc. Voia bună a fost la cote maxime, iar inventivitatea participanților, de apreciat.
A doua zi, ne-am îndreptat către Horezu, unde am vizitat Mănăstirea Hurezi, ctitorie de prestigiu a domnitorului martir al Țării Românești, Constantin Brâncoveanu (în onoarea sa, stilul arhitectural promovat de domnitor în vremea sa, cu reveniri la elementul autentic românesc, a fost denumit "brâncovenesc"), unul din cele 7 obiective din țara noastră listate ca obiective protejate pe Lista Patrimoniului Mondial Unesco. Următorul obiectiv a fost Peștera Muierii, unul din cele mai bine amenajate obiective speologice din țară, după Peștera Urșilor, în opinia mea. După masa de prânz de la Horezu (excelentă), a urmat o scurtă oprire la unul din atelierele de ceramică din centru, pentru achiziționarea nelipsitelor suveniruri, apoi lungul drum spre casă. De apreciat și iscusința șoferului autocarului nostru, care a avut de înfruntat probleme serioase la motor (în parcare, la mănăstire), dar pe care le-a surmontat cu priceperea specifică unui profesionist. 
Despre aventurile din 2014, în episodul următor.
 
Dan
06.09.2014

2 comentarii: