Translate

duminică, 27 ianuarie 2013

Târgu-Mureș, escală pentru o zi

Am ajuns aici pentru că Sighișoara era sub "ocupație", turiști din toate colțurile țării (și nu numai) invadând Cetatea pe perioada Festivalului Medieval. Distanța relativ mică, 55 km, a fost principalul motiv al alegerii făcute. Și, nu în ultimul rând, faptul că Târgu-Mureș e un oraș deosebit de interesant, oraș pe care l-am descoperit de mult, în urmă cu 15-16 ani, când pașii mi-au călcat pentru prima oară aici.
Se întâmpla în 1997, an al schimbărilor mult trâmbițate și așteptate cu sufletul la gură de o întreagă țară; v-amintiți, desigur, alegația cu cei 15.000 de specialiști scoși de sub pălărie de nou-instalata putere, mai ceva ca maestrul Iosefini. În fine, poveste veche. Eram în interes de serviciu, prima dată am călătorit cu trenul, mai bine de 8 ore de la București. Apoi, cu mașina, mult mai convenabil ca timp. În acea perioadă, la intrările în oraș, tăblițele cu denumirea orașului erau când bilingve, când doar în română... remarcam săptămânal schimbarea acestora, neînțelegând prea bine disputa. Trăind însă, câteva săptămâni printre oamenii locului, mi-am dat seama că acele modificări de inscripționări bilingve ale numelui orașului țineau doar de niscai' dispute politicianiste, precum și de mici ambiții locale, oamenilor obișnuiți nesuscitându-le vreun interes deosebit chestiunea respectivă. Cu toții aveau alte preocupări, mult mai importante, ca de exemplu, păstrarea locului de muncă ori asigurarea traiului de zi cu zi, în acea vreme întrând în funcțiune la turație maximă "morișca" închiderilor de unități industriale (zice-se, nerentabile), cu ocazia împrumuturilor "dezinteresate" de la FMI sau de la alții asemenea. Anii tulburi de după '90, implicit conflictele interetnice, rămăseseră doar triste amintiri, în relațiile cotidiene oamenii se înțelegeau fără a da prea mare importanță limbii pe care o vorbeau. Povesteau chiar cu detașare despre acele momente cumplite pe care le-au traversat, centrul civic fiind parțial distrus de mințile bolnave ale unora ce s-au lăsat manipulați fără a discerne cu propria conștiință.

Am povestit multor prieteni sau cunoscuți cum decurgeau lucrurile cu cei pe care-i aveam drept colaboratori atunci. Patronul, un român ce lucrase ani buni în Vest (Austria, parcă), m-a întâmpinat deschis de la început, dându-mi tot concursul pe parcursul business-ului derulat împreună. Angajații lui - deopotrivă maghiari și români, semn clar că omul făcea abstracție de naționalitate în momentul angajării. Șeful de echipă din teren era maghiar, dar se adresa majoritar în română celor cu care lucra. Poate doar unuia mai tinerel, care a chiulit la română în școala primară :), să-i fi vorbit pre' limba lui Jokay Mor, să fie sigur că a înțeles ce are de făcut. În birou, turnul Babel, cu o ușoară majoritate maghiară. Secretara - maghiară, una din fetele economiste și jurista - la fel, o prietenă de-a lor, șefa de depozit - româncă, omul cu care finalizam situațiile de lucrări - român. Frecvent, în birou se auzea și germana patronului, precum și engleza fetei de la recepție (secretara). Când intra în birou vreun musafir maghiar, se adresa direct în limba maternă, fetele îi răspundeau la fel, ok, nicio problemă. Patronul îl interpela în română, omul îi răspundea, lucrurile decurgeau cât se poate de normal. La un moment dat, o ceartă mare între "foreign girls" din birou, tot în ungurește, știți cu toții ce gureșe (și frumoase, să nu ne mai ascundem în spatele cuvintelor :)) sunt fetele cu pricina. Mărturisesc că mi se părea un pic ciudat comportamentul lor în fața patronului și a celorlalți colegi români, care dădeau semne că nu pricep mare lucru. Dar, probabil că, dacă disputa fetelor nu-i privea în mod direct, nu aveau de ce să intervină. Iar eu, ca musafir, nici atât. Dar... în sinea mea, zgândărit un pic de fiorul naționalist, specific regățean, tot gândeam: băi, frate, cât îi mai suportă ăsta?!...

În sfârșit, vine un week-end pe care aveam să-l petrec în oraș. Patronul mă invită, dacă agreez o plimbare cu mașina, să-i văd vila (în construcție) din Lunca Bradului, pe Valea Mureșului, undeva la circa 80 de km NE de oraș. Când veți ajunge prin zonă veți înțelege de unde își trage denumirea localitatea respectivă. Lunca Bradului e un sat pitoresc de munte așezat în defileul strâmt al Mureșului, la jumătatea distanței dintre Toplița și Deda. Casele sunt împrăștiate printre văi și munți, totul într-un decor neverosimil de verde al pădurilor de brazi înconjurătoare. Din fuga mașinii omul îmi arăta mândrețe de case sau cabane: uite, aia e casa de vacanța a directorului de la Romtelecom, aia a directorului de la Electrica, aia a viceprimarului, celalaltă a lui X, patronul nu-știu-cărei afaceri de succes din Târgu-Mureș, aia... etc. enumerarea continuând în ritmul domol al mersului mașinii, ieșite deja din drumul național pe o rută secundară, către amplasamentul propriei reședințe de vacanță. Acum să nu credeți că a lui era cu mult mai prejos decât cele pe lângă care tocmai trecuserăm... no, era o cabană faină, de dimensiuni normale, de bunsimț, nu vreun monstru cu 7 etaje. Armonios realizată din beton (fundația) și lemn (structura superioară), casa părea perfect încadrată în peisaj. Îmi închipuiam, după ce va fi finalizată, ce fain va fi să stai în puterea dimineții la o cafea pe terasă, într-o liniște de început de lume, tulburată poate, doar de vuietul Mureșului din vale, ce se zbate să scape din strânsoarea stâncilor din defileu... de mii de ani, tot fără succes...
În jurul cabanei, roia echipa de constructori. Șef de echipă - Feri baci, om la 60-65 de ani, coordona cu pricepere șantierul și tot ce ținea de evoluția lucrărilor. Eu încă vizitam interiorul, când, de-afară, tonul ascuțit al unei discuții în contradictoriu, mi-a atras atenția. Patronul îl certa pe Feri-baci (cum se întâmplă adeseori între client și constructor), nemulțumit de mersul unor sarcini trasate anterior. Meșterul îi răspunde însă în maghiară... Ha!... să vezi cum îl mănâncă acum Sorin al meu cu fulgi cu tot pentru insolența asta, gândeam eu. Ei, aș!... Patronul îi răspunde în maghiară, continuând să-l certe vârtos. Feri îi răspunde în română!... Și tot așa au ținut-o vreo 20 de minute, o frază în română, una în maghiară, schimbând limba ori de câte ori simțeau nevoia, așa încât, dacă nu participai la discuție de la început, nu aveai cum să-ți dai seama care/cum ce naționalitate posedă. Atunci am înțeles, târziu, ce-i drept, de ce patronul nu era câtuși de puțin deranjat de discuțiile din birou... înțelegea perfect totul, chiar dacă se exprima numai pre' limba lui Eminescu.

Nu am să înțeleg niciodată ce-a fost acolo în martie '90, cum de oamenii s-au ridicat cu-atâta ură unii împotriva altora, ce resorturi interioare i-au transformat din ardelenii ăia liniștiți pe care-i știm cu toții, în niște brute lipsite de cea mai elementară compasiune. E clar, nu le stă în fire, aia a fost excepția, și nu regula. Mă bucur însă, că lucrurile au reintrat în normal destul de repede după acel episod și că eu am avut parte de povestea frumoasă a orașului. Și a oamenilor săi deosebiți. 

Dan
27.01.2013


















2 comentarii:

  1. Buna dimineata , Dan !
    Mi-am amintit , citind povestea ta , de vremurile tulburate ale acelui an '90 , cand intr-o mare piata din Tg. Mures romanii si maghiarii despartiti de niste cordoane ale armatei , erau pe punctul de a se incaiera ,incitati la maxim de curentul separatist dirijat din afara . In final s-a terminat totul fara victime numeroase ...dar un Mihailă Cofariu maltratat bestial ori un András Sütő ramas fara un ochi au existat si au purtat cu ei stigmatul acelor zile incinse din 20 martie ,ca pe o pedeapsa nemeritata . A invins in final numai ratiunea caracteristica ardelenilor , buna vecinatate a celor doua etnii care traiesc alaturi de veacuri intr-o buna intelegere si armonie .

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, Radu!
      Cam acele imagini le aveam și eu în minte când m-apropiam pentru prima dată de Târgu-Mureș. Și, dacă-ți mai aduci aminte, s-au mai supărat ardelenii odată tare de tot, prin 1993, la Hădăreni.
      În fine, necunoscând orașul deloc, prima dată am fost așteptat cu mașina la gară, ghici de către cine?... De una dintre frumoasele domnișoare vorbitoare de limbi străine (pentru mine, nu și pentru românii de-acolo)... Așa că, ce să zic... prima impresie a fost una deosebită, m-am lămurit mintenaș că oamenii ceia nu mănâncă / nu mușcă pe nimeni. Ba dimpotrivă, sunt de-o ospitalitate desăvârșită, indiferent de naționalitate. Cu un plus la capitolul frumusețe feminină pentru știi tu cine, dar ăsta deja nu mai e niciun secret. :)))

      Ștergere