Boema

O seară de Noiembrie, în ajun de ziua națională. La Operă avem întâlnire cu muzica de calitate. De fapt, pentru noi e o reîntânire pe care o așteptăm cu nerăbdare. Așa cum aștepți un bun prieten pe care nu l-ai văzut de ceva vreme.

De astă-vară, de la Traviata, nu am mai purces la o ieșire în doi, cu fiul meu cel mare. O prietenă comună :) ne-a luat bilete la un spectacol de gală: Boema, de Puccini. O experiență atât de rară în ultimul timp... de ce oare?... El, cu școala, care îi ocupă tot timpul liber, eu, cu serviciul, care mă ține departe de timpul lui liber. Mergem împreună, cu metroul, către Eroilor. Ajungem devreme, mai avem mai bine de-o oră până începe.
- Hai să-ți arăt bulevardul, Mihai. Știi ce frumos e Bucureștiul seara? Nu? Hai să vezi.
Apucăm drumul către Universitate, pe bulevardul Regina Elisabeta. Lăsăm pe stânga Cișmigiul, pe dreapta fosta Primărie a Capitalei. Multe magazine, mici și mari deopotrivă, cu vitrine frumos ornate și luminate generos. Unde-s cinema-urile studenției mele? Nu mai sunt, s-au dus. Doar Corso a supraviețuit, dar acum are doar două spectacole pe zi. Pe vremuri, filmele rulau din două în două ore, întrerupte doar de scurte pauze de 15-20 de minute pentru schimbul de spectatori. Celelalte săli sunt de mult spații comerciale, tranziția (cât urăsc cuvântul ăsta!) le-a înghițit unul câte unul. Cercul Militar e aceeași clădire superbă care impresionează de fiecare dată când o privești, pusă în valoare și de iluminatul nocturn. Universitatea, la fel.

Mergem umăr la umăr pe Kogălniceanu. Umărul lui tinde să-l depășească pe-al meu, de vreo jumătate de an încoace. Mă uit cu mândrie către el: când ai crescut așa mare, tati? Între timp, vine răspunsul lui șmecheresc. În timpul ăla în care eu sunt prea ocupat să mă mai uit atent la el. În timpul ăla în care uităm, câteodată, să privim împrejurul nostru, prea obosiți sau tracasați de goana noastră nebună de zi cu zi. De unde și către ce?... Parcă ieri știam, azi nu mai sunt așa sigur.

După hoinăreala din centru, care ne-a furat, fără să ne dăm seama, ajungem cam târziu, la 2-3 minute după ultimul gong de chemare în sală. Dar totuși la timp pentru a afla, de la directorul Operei, că spectacolul îi este dedicat fostei mari soprane, Elvira Cîrje, cu prilejul împlinirii unei anume vârste, pe care, galant, evită să o pronunțe. Lumea n-a uitat-o, o aplaudă îndelung. A interpretat unul din rolurile principale (Musette) pentru prima dată pe acestă scenă, în 1975... o, tempora!

Spectacolul în sine e un regal. Patru prieteni artiști își duc traiul plin de lipsuri într-o mansardă pariziană, având un proprietar care-i amenință cu evacuarea. Idila ce se înfiripă între Rodolfo și vecina sa, Mimi, pare a fi ireală.. dragoste la prima vedere (Mimi este personajul jucat pe scenă și de către Angela Gheorghiu, una dintre marile artiste ale operei mondiale, atât de dragă sufletului meu; am fost nespus de încântat când am zărit-o într-unul din tablourile de pe pereții Royal Albert Hall în rândul celebrităților care au performat pe grandioasa scenă londoneză). Un chef de pomină la o cafenea intimă, unde toți par a fi prieteni, se constituie în scena cea mai veselă și mai alertă a spectacolului. Povestea de dragoste are un hop trecut cu greu de personajele principale, lipsurile de tot felul îi aduc în pragul despărțirii pe Rodolfo și Mimi. Însă, cu toate că au puterea de a trece peste ele, finalul este unul tragic, eroina se stinge în brațele iubitului, răpusă de o suferință grea. O piesă superbă, prin simplitatea temei și prin punerea în scenă de zile mari, cu un final dramatic. Cu personaje principale puține, fapt care le pune în evidență artiștilor valoarea individuală. Mă gândesc la contrastul total cu o altă operă preferată de-a mea, Carmen, unde totul e de-o veselie debordantă, cu zeci de oameni pe scenă în permanență (un cor fabulos), cu decoruri grandioase, o explozie de culoare și o feerie de sunet, cu multă voie bună - răzbate dragostea de viață a personajelor în fiecare scenă a spectacolului. 

Opera m-a dus cu gândul, cum altfel, la vremea studenției, perioada cea mai boemă a tinereței noastre, când ne confruntam cu aceleași probleme cu care s-au confruntat cu o sută de ani în urmă și eroii operei lui Puccini. Camera de cămin, mică și rece, lipsa banilor, compensate însă de multitudinea de prieteni, de chefurile de pe terasele Regiei, de plimbările la ceas de seară sau poveștile de dragoste... Alți eroi, aceeași scenă. Show must go on, cum spunea Freddy, un prieten de seamă al operei. Noi însă, păstrăm în minte doar lucrurile frumoase pe care le-am trăit. Și pe care ajungem să le povestim cu nostalgie într-o plimbare la ceas de seară, prin centrul Bucureștiului, celor care ieri erau... cu umărul lângă genunchiul nostru. :)))

Dan

17.12.2012