Haita

Mi-amintesc că dintotdeauna mă împăunam cu faptul că nu mi-e teamă de câini. Tata povestește mereu o întâmplare din copilărie când am reușit să trec prin mijlocul unui grup de căței de care multă lume în toată firea se cam temea. Și nu pentru că erau agresivi, ci pentru că erau (relativ) mulți, 7-8, dintre care unul impunea respect prin talie.

Mai negricios, după alură părea că provine dintr-o spiță derivată (să-i spunem mai simplu, corcită) dintr-un dog german. Ăsta era mai înalt ca mine, nu că ar fi fost el mare (nu, era un câine normal), mai degrabă eram eu un prichindel de doar 5-6 ani. Văzându-l pe tata undeva în zare, m-am pornit alergând spre el, trecând prin mijlocul grupului cel pestriț, fără să realizez că există vreun pericol. Pe-atunci aveam deja un câine al nostru tare prietenos (unul cu blana ireal de albă), așa că în mintea mea (inconștientă, recunosc) toți câinii musai că erau la fel. Nimic rău nu s-a petrecut, doar că la un moment dat ăla mărișor a venit spre mine în pas vioi (tata a înlemnit, desigur, crezând că în secunda doi mă va sfâșia), a dat un pic din coadă, a vrut să mă lingă prietenos, drept pentru care l-am tras de-o ureche. Săracul n-a zis nimic, a scuturat un pic capul, să scape din strânsoare, și apoi și-a văzut mai departe de drumul lui, fără să mai încerce să m-atragă în joaca lui. Ceilalți nici măcar nu au reacționat, doar priveau curioși chestia aia mică și mergătoare care le deranja siesta unei după-amiezi toropitoare de vară.

Două întâmplări de mai târziu aveau să-mi schimbe însă, convingerea solidă din copilărie, cum că toți câinii îmi sunt prieteni și nimic nu mi se poate întâmpla în preajma lor. Prima experiență s-a petrecut în Regie, eram de-acum student. Probabil că ați remarcat că nu am folosit cuvântul "haită" în povestea din copilărie. Pentru că, privind retrospectiv prin realismul vârstei de acum, mi-am dat seama că ar fi complet nepotrivit. Eheei, oameni buni, de-abia în București am înțeles cu-adevărat semnificația acestui cuvânt, haita cu pricina număra, cred, cam 30-35 de indivizi. Și, spre deosebire de grupulețul precedent care trăia bine-merci la o fermă, fără grija zilei de mâine, având doar sarcina de a păzi, cei din Regie duceau o luptă crâncenă pentru existență. Deși păreau amici buni, dacă li se ivea ocazia unei mese bune, legea junglei prima asupra oricărei relații de rudenie sau prietenie. Într-o zi de vară liniștită, mergeam agale către magazinul fabricii de pâine Spicul. Cumpăram de-acolo o pâine bună și proaspătă, la întoarcere aproape că devoram una întreagă pe drum, de poftă. Haita zăcea relaxată într-un spațiu verde prin mijlocul căruia trecea și o potecă de picior, o cărare, scurtătură la aleea betonată care avea aceeași destinație. Nu știu ce-o fi fost în capul meu, probabil văzându-i cum stau liniștiți, tolăniți pe iarbă, nu le-am luat seama și m-am hotărât să trec prin mijlocul lor. Mare greșeală! A fost de-ajuns să zică unul "ham", așa, de plictiseală, că imediat m-am trezit înconjurat de o parte a haitei, mârâind fioros (ce dantură faină îmi arătau!) și lătrând de zor. Cu greu am reușit să le fac față, am scăpat neatins, dar am simțit atunci cum mi-a șuierat glonțul pe la ureche (sau caninii lor pe lângă glezne, mai exact) și am realizat că nu-i de glumă. Gata, de-acum fără teste de stres în preajma haitelor, fără vitejii gratuite, clar.

A doua situație s-a petrecut în parcarea unui bloc de pe Calea 13 Septembrie. Am oprit mașina în spatele blocului, iar șoferul meu a plecat să-și cumpere ceva de la magazinele din față. Atunci, deși erau mai puțini în haită, au fost mult mai agresivi. Efectiv, m-au înconjurat din toate părțile, încât nu mai puteam nici măcar să ajung lângă peretele blocului, să am spatele acoperit. Strigam la ei "marș!" din toate puterile, dar fără niciun efect, vedeam cum nu cedează, ba dimpotrivă, câștigau teren, apropiindu-se vizibil. Distanța dintre mine și ei devenise atât de mică, încât mă temeam și să mă aplec la pământ, să fac gestul acela simplu, de a lua o piatră și a o arunca spre ei, încercând să-i sperii. Aveam certitudinea că dacă încercam ar fi trecut la atac. Distanța rămasă în acest caz, de doar 50-80 de cm putea fi parcursă dintr-un singur salt. Nici nu puteam ridica ochii să mă uit, să văd dacă mai erau și alți oameni împrejur, să cer ajutor... dacă-i slăbeam, ăla eram. Atunci am avut convingerea că nu scap fără mușcătură (una ori mai multe), haita ajunsese la 1m de mine și, în ciuda tuturor eforturilor mele disperate, continua să se apropie. Deodată, în mod providențial, a apărut nea Costică, șoferul meu (deie-i Dumnezeu sănătate!), repezindu-se ca un uliu în mijlocul animalelor, rotind în aer punguța în care avea o brumă de cumpărături. Efectul a fost imediat, haita s-a destrămat instantaneu, n-a rezistat șocului. Iar pulsul meu a coborât aproape de normal, fericit că am scăpat nevătămat.

Haita câinilor poate fi înțeleasă, pe undeva. Sunt animale, au coborât din spița lupilor, probabil că unele atavisme se mai fac simțite în anumite împrejurări. Dar șanse de a scăpa unui atac al haitei de câini există. Sau le poți evita, nu trebuie să treci prin mijlocul lor. Sau cineva îți poate sări în ajutor. Mult mai periculoase însă, mi se par în zilele noastre "haitele" urbane, al căror mod de asociere și comportament nu pot să-l înțeleg, oricât de mult m-aș strădui. Îmi vin în minte câteva exemple recente, văzute pe tv, desigur.

La Târgoviște, un individ (parcă treaz) este refuzat la un bar, pe motiv că programul de funcționare se apropie de sfârșit. Pleacă, dar nu suportă afrontul. Se întoarce peste o jumătate de oră cu 10 golani după el, înarmați cu bâte și topoare, și împreună distrug temeinic localul. Ba chiar îi aplică și domnișoarei de la bar o corecție, cum și-a permis să-l refuze, pe el, un vip al lumii interlope? Poliția vine și constată, scrie un pv, așa, ca să nu se spună că n-au făcut nimic, saltă pe vreo doi (a doua zi oricum vor fi liberi), poate aplică și ceva amenzi pe care, din nou, nimeni nu le va plăti.

La Galați, la spitalul de Urgență, un medic își "permite" să le atragă atenția unor indivizi care fumează pe hol că, în interiorul unei unități medicale, acest lucru este interzis. Își permite cam multe. Urangutanul nu pricepe, mintea lui nu e așa dezvoltată ca a unei primate. Tabără pe bietul om, împreună cu alți 5-6 reprezentanți ai speciei amintite. Noroc că holul e strâmt și omul reușește să se elibereze singur, până să apară badigarzii. Aceștia, normal, se poartă cu mănuși, îi bat condescendent pe umăr, nu se cade să le strice cheful distinșilor gentlemeni. Care tocmai ce sosiseră de la o sindrofie de cartier unde invitații poartă, la întânirile lor celeste, șișurile la cingătoare și pistoalele în buzunar. A, da, medicul ieșise din cabinetul în care era tratat unul dintre urangutani, ce se alesese cu un zâmbet nou la ultima reuniune intelectuală de cartier.

În Dorobanți, la una din terasele acelea de fițe, doi masculi în călduri se iau la poceală. Oamenii de ordine îi dau afară în stradă, să-și continue acolo discuțiile savante pe marginea ideilor expuse în "Critica rațiunii pure". Se pare că fiecare încearcă să-i explice celuilalt cu pumnul ce vrea să spună Kant acolo. Unul este doborât la pământ, dar celălalt continuă "explicațiile" cu sârg. Apar și doi prieteni care dau și ei cu piciorul în cel căzut, devenit sac de antrenament de-acum, deși nu-l cunosc. Sunt siderat. Oare prin ce fenomen complex se petrece o astfel de dezumanizare? Cum pot niște ființe umane să desconsidere într-atât viața unui semen de-al lor, încât să continue să-l lovească și atunci când de-abia mai suflă, necum să mai reprezinte vreo amenințare?

Reprezentația de gală a dat-o "galeria" lui Dinamo la meciul cu U Cluj. Deși dinamovist, nu mai urmăresc de mult "spectacolul" sportiv oferit de liga lu' mitică, așa că scorul nu are nicio importanță. Dar înainte de meci, două haite de suporteri (oare pot fi numiți astfel?) din galeria lui Dinamo și-au dat în petec, începând un meci propriu, în deschiderea celui de pe gazon, cu pumni, picioare, înjurături și scaune rupte aruncate înspre rivalii de moarte. Motivul nu se cunoaște. Dar parcă trebuie să existe vreunul anume? Nu. De exemplu, ăla din față n-are șapcă. Sau are. Nu contează, dă-i omorul. 
Termenul de galerie ar trebui înlocuit pentru astfel de specimene, ar trebui păstrat, cum e și normal, pentru expozițiile de pictură, sculptură, arte frumoase în general, sau când ne referim la o suită de personalități care au scris istoria... altminteri se devalorizează pe zi ce trece, își pierde esența. În niciun caz pentru o adunătură de decerebrați al căror unic scop când ajung la stadion e să se încaiere cu jandarmii sau cu cei din peluza adversă. Abrutizați, îmbuibați de alcool, vărsându-și aici toate frustrările din viața lor mizeră și nefericită, pare că sunt în transă, nimeni și nimic nu-i poate liniști. Pentru ei, cuvântul cel mai potrivit ar fi "hoardă", că tot rămâne în urma lor ca după o invazie a vandalilor. Mă rog, în această situație, am apreciat intervenția rapidă a jandarmilor care în 5 minute au scos afară din stadion ambele haite ("facțiuni", după cum suna știrea la tv, mi se pare, din nou, o formulare mult prea pretențioasă).

Pedepsele pentru situațiile expuse mai sus cred că ar trebui să fie în corelație directă cu faptele, ceva asemănător cu ce întâmplă prin lumea musulmană, mă gândesc. Adică, la secție, undeva mai prin beci (nu prin lumina reflectoarelor tv) le-ar putea fi aplicate niște corecții similare cu fapta săvârșită. Două bâte de-alea de cauciuc care să-i îndrepte puțin spatele l-ar face pe mocofan să privească altfel lumea. Data viitoare - trei. Și tot așa. Până la urmă, dacă nu se potolește, măcar își va pierde în timp agresivitatea, tratamentul de la secție va da roade. Va fi ca un șarpe, căruia i s-a trecut batista printre dinți și-acum nu mai are venin, să muște.

Știu, veți spune că sunt drastic, intolerant, că așa se procedează doar în regimurile totalitare, că noi suntem europeni și acum nu se mai aplică tratamente brutale celor reținuți, care au și ei, nu-i așa?, drepturile lor. Da, dar când un SINGUR om nevinovat cade victimă  unor astfel de situații, îmi veți da dreptate. Amintiți-vă numai de polițistul lovit mișelește, pe la spate, cu o sticlă în cap, pe când stătea la un bar în timpul său liber - a ieșit din comă abia la un an după atac, dar nu va mai fi niciodată același om ca înainte.

Dan

06.05.2012