Tango in Harlow - final

La cină apare, enfin, o duduie tare simpatică, muult mai tânără decât colegele de dimineață și mult mai amabilă. Zâmbește plăcut și ne oferă cu generozitate explicații despre necunoscutele din meniu, fără să pară deranjată de verva noastră latină. Of course, aveam să ne revanșăm și noi pentru amabilitatea ei, la final, la sosirea notei, cu o generozitate pe care nu cred că o întâlnește deseori printre compatrioți (in my opinion, englezii sunt cu toții un popor de scoțieni :)).
La sfatul companionului meu, am optat pentru o friptură de vită, asortată cu ceva cartofi înăbușiți, vită despre care pot afirma că a fost una dintre cele mai reușite de care am avut parte până acum - bine gătită, chiar gustoasă, aș zice, nefiind vreun fan al acestei specialități. Probabil o fi fost de-aia nebună, dar... bună la cuptor :)) Am amintirea unei fripturi atât de "bine" prăjite la Full House în Galați - toval, era să-mi fărâm dantura iremediabil - încât m-am ridicat mintenaș de-acolo (evident, flămând) în căutarea altui local, cu mai puțin ștaif și cu mai multă seriozitate. De preț, nu mai spun, parcă plăteam toată văcuța, nu doar o bucățică infimă din ea. La englezi, prețul părea aliniat celorlalte, nu sărea calul (asta ca să ne păstrăm în ton). Aia de Argentina însă, altă socoteală, trufanda, prețul conținea și biletul unui transatlantic către Insulele Falkland, cu siguranță :) În fine, după acest festin un pahar de vin a fost chiar binevenit. Neverosimil de bun, roșu, englezesc, că deh, ăștia se pricep și la vinuri. Of, off... și pe noi ne pune doamna UE să scoatem vița-de-vie din pământ prin zona Vrancei, că dumneai are gusturi fine, nu mai dorește soiuri hibride... ia'n să vezi peste câțiva anișori cum o să mergem noi la supermarket, să întrebăm spășiți: "- Denbies wine is it?"

Nu zăbovim prea mult, ne retragem la camere mulțumiți de cină. Mai frunzăresc un pic telecomanda, încercând să-mi reamintesc rusa din școala generală. Greu, nu prea merge. Poate-un film?... Nici atât... Adorm ușor, de data asta, fără stresul de ieri, ușurat că nimeni nu mușcă pe-aici. Oboseala mă doboară rapid, în timp ce gândul îmi zboară la cei de-acasă... niciodată n-am fost așa departe de ei, la peste 2500 de km distanță…

Dimineață urmăm același tipic, nu mai irosim timpul studiind oferta pentru vegetarieni, fully english breakfast, vă rugăm, lăsați prostiile!... La 8,00 suntem punctuali la întâlnirea cu Dave. Finalizăm discuțiile, concluzionăm, tragem linie, dă cu plus.:) Suntem eligibili, e clar, corespundem interesului lor, le-am demonstrat că ne pricepem. Una peste alta, am făcut câțiva pași înainte, scopul propus a fost atins. De la prima oră, suntem anunțați că la final de întâlnire va veni un mare mahăr de la ei (born in the USA) care va da verdictul, s-a muncit ok sau nu prea. În fine, nu-l cunoaștem, avem un pic de emoții; ceva mai multe emoții parcă plutesc asupra lor, fiorul corporatist se simte in the air. Conform programului anunțat, la ora 13,00 fix apare; ne liniștim și unii, și alții, omul se pune la punct rapid cu mersul întâlnirii, întrebările sale sunt adresate, cu precădere, în curtea proprie. Planul de acțiune pentru viitor e aprobat, toată lumea răsuflă ușurată, big boss ne urează succes pe mai departe și fix după 60 de minute, atât cât era prevăzut a dura întrevederea, se ridică, ne strânge mâna și pleacă. Jos pălăria, își drămuiește timpul la secundă. După câteva minute de small talk after, ne luăm rămas-bun de la amfitrionii noștri. La 14,30 suntem în taxi-ul care ne duce la hotel, la 15,00 în cameră, iar peste alte 30 de minute la recepție, unde studiem mersul trenurilor cu plecare din Harlow către Londra. Stabilim să nu mai pierdem timpul cu dejunul, găsi-vom noi ceva food mai fast la capitală. Trenurile sunt dese, cam din juma'-n juma' de oră (nici pe București-Ploiești nu cred că vor fi vreodată atâtea), so, chemăm un taxi din nou și... London, here we come!

Despre punctualitatea trenurilor din insulă am mai vorbit în trecut, așa că nu mai insist. La fel stau lucrurile și-acum. Pe la 16,30 debarcăm din nou în gara din Liverpool Street, una din cele mai importante stații de cale ferată londoneză. Nu pot spune că le-am vizitat pe toate (am mai văzut vreo două, doar pe dinafară), dar Liverpool Street îmi creează o impresie deosebită. O gară cum mi-aș dori să văd și pe la noi și jur că nu mi-ar mai trebui mașina când plec la Ploiești, la Brașov, la mare sau mai știu eu încotro. Multe peroane, largi, acoperite integral, nu doar în dreptul căii ferate, bine iluminate de cum se lasă seara; trenuri intră și ies din gară în fiecare minut, traficul de călători este perpetuu. Observ bolțile înalte, atât ale acoperișului de la peroane, cât și la capătul lor, acolo unde este "terminalul" propriu-zis al gării: casele de bilete, un punct de informare clienți cu serviciu permanent, ceva restaurante fast-food, chioșcuri de ziare, dar și o esplanadă la etaj cu câteva magazine micuțe (nimic interesant prin ele). Bolțile gării, arcuite generos spre cer, îți dau senzația de spațiu fără limite, ținându-te cu privirea pe sus, în admirație, te fac să nu sesizezi furnicarul de oameni care mișună la sol, în jurul tău. Predomină fierul forjat și cărămida roșie decorativă ca elemente de arhitectură, gara este o superbă construcție în stil Victorian, sper să nu greșesc, nefiind vreun expert în domeniu. De sus, de pe esplanadă, privesc către peroane, ce frumos se-aliniază trenurile care vin și pleacă! Și ce de vagoane are fiecare!... Nu 3-4, ci 11-12. Evident, și Londra are de cinci ori populația București-ului. Și lume este, har Domnului. Dar parcă nu am niciun moment sentimentul acela neplăcut de înghesuială, când aglomerația atinge cote insuportabile în prag de zile însemnate; cei care nu v-ați născut la volan, știți prea bine la ce mă refer...

Liverpool Street, inside

Liverpool Street, outside

Hotărâm rapid că timpul rămas până la asfințit nu ne permite vizitarea mai multor obiective turistice, așa că cel mai util ar fi să încercăm să vedem cât mai multe într-un timp cât mai scurt. În acest caz, opțiunea cea mai la îndemână este un tur al centrului orașului cu un Open-Bus. Din gară, ne mișcăm puțin în direcția metroului și găsim un oficiu de informații turistice, unde întrebăm cum se procedează dacă optăm pentru un astfel de tur. Sunt două firme care oferă acest gen de servicii turistice, alegem la întâmplare Big Bus Sightseeing Tour. Biletul nu-i ieftin deloc, 24 de lire, dar probabil că merită, ținând cont că e valabil 24 de ore în sistem hop-on/hop-off. Doamna care ne vinde biletele ne dă și câteva sfaturi utile despre locul cel mai apropiat unde ne putem urca într-unul din celebrele autobuze cu etaj. Mai precis, ne marchează pe harta înmânată odată cu biletul cumpărat punctul de joncțiune cu traseul double-decker-ului. Pare a fi aproape și destul de simplu de ajuns, așa că ne punem în mișcare per-pedes.

Până acum, văzusem Londra doar prin fereastra metroului sau a trenului și, deși mi-a plăcut ce-am văzut, nimic nu se compară cu ceea ce vezi de-aproape, când străbați orașul la picior. Sincer, ardeam de nerăbdare să merg, pur și simplu, pe-o stradă din Londra, să trăiesc experiența asta simplă... să-mi rotesc privirea în toate direcțiile, să-mi imprim cât mai bine pe retină tot ce văd în jurul meu (cine știe când voi mai ajunge pe-aici!), să simt parcă mai bine pulsul locului prin care trec. Nu ați simțit niciodată dorința să mergeți pe jos când treceți un pod, de exemplu? Eu, unul, îmi doresc, de mulți-mulți ani să pot traversa Dunărea pe podul lui Saligny, dacă ar fi posibil... Sunt convins că înălțimea de la care privești fluviul, briza sa ușoară, arcadele de metal ce te înconjoară, ambarcațiunile ce trec pe dedesubt - totul ar crea un sentiment unic și irepetabil.

Cum ies afară, privirea îmi este atrasă de un pâlc de zgârie-nori în plan îndepărtat, dintre care unul este cel în formă de ou - clădirea Gherkin, leitmotivul ce apare în prezentarea oricărui film turnat în Londra. După câțiva pași, sunt uimit (chiar șocat, de-a dreptul) de lipsa firelor agățate de-a lungul străzii, nu tu cablu tv, nu tu fibră optică, nu tu cabluri de energie... cum or funcționa semafoarele, prin ce truc nemaipomenit s-or aprinde?... Din exterior, gara pare a se încadra perfect în peisajul urban, dacă ai fi în trecere pe lângă ea, n-ai remarca-o ca fiind deosebită de restul clădirilor. De fapt, asta este o caracteristică deosebită a Londrei - integrarea perfectă a modernului cu vechiul. Fel de fel de clădiri nou construite întrețesute cu eleganță printre cele cu parfum istoric, gările care nu se deosebesc cu nimic de alte construcții din aceeași epocă, gurile de metrou ce se ivesc banal la orice colț de stradă sau într-un loc în care nici nu te-ai fi gândit că pe-acolo poate fi vreo stație a lui the Tube, doar semnul distinctiv afișat le vedere (cercul roșu tăiat cu o dungă albastră pe care stă scris "Underground") îți dezvăluie micul secret...

Clădirea Gherkin

Stradă londoneză

Zgârie-nori

Gherkin dintr-o altă perspectivă

Hoinărim pe străzi în căutarea mult râvnitei stații de acces la Big Bus Tours, dar nu prea ne descurcăm. Întrebăm din când în când, lumea este foarte amabilă, tineri, vârstnici, adulți îmbrăcați business și foarte grăbiți - toți, fără excepție, se opresc în loc 2-3 minute să ne ajute cu un sfat, pe unde și încotro s-o apucăm. Chiar și polițiștii încearcă să ne-ajute. În fine, găsim locul unde trebuia să ajungem, dar... surpriză!.. se pare că nimeni nu a văzut Open Bus-ul oprind pe-aici. O privire pe hartă, apoi confirmare de la un bun samaritean și avem noul azimut: Turnul Londrei. Îl putem vedea deja, așa că e simplu să ne orientăm pașii către el. Și cu siguranță acolo oprește, e un fel de hub al autobuzelor ambelor companii. Gata, suntem la bord!

Turnul Londrei

Timpul frumos ne însoțește pe parcursul turului, este o vreme incredibil de frumoasă pentru data la care ne aflăm (sfârșit de aprilie), lucru recunoscut și de colaboratorii noștri din Harlow. Nu apuc să văd prea mult din Turnul Londrei, că Big Bus-ul apare și se pune în mișcare.Vine un ghid, îmbrăcat așa de frumos de zici că-i ofițer în Royal Navy. Verifică biletele tuturor, ne dă căști celor care nu am luat biletul din autobuz și bifează ora cu un cititor electronic și pentru cartelele celor care au cumpărat de la concurență. Apropo, un lucru pe care nu cred că o să-l văd pe la noi vreodată: companiile, deși concurente, se ajută firesc - dacă turiștii uneia din ele sunt în pericol de a rămâne pe jos (sau vor să admire Londra de pe puntea superioară, normal), iar celălalt bus mai are locuri libere, îi preia cu inima deschisă, fără fițe inutile. Toată admirația pentru modul în care conlucrează. Ne așezăm în scaune (pe puntea superioară, bien sûr), punem căștile în funcțiune, armăm blițurile și începem aventura.

Rând pe rând, ne trec prin fața ochilor atracțiile arhicunoscute ale marelui oraș: Big Ben-ul, Palatul Parlamentului, London Bridge, caruselul London Eye (oare cum se vede orașul de sus?), Tamisa cu traficul său nebun, clădiri cu alură istorică pe care ghidul ni le prezină în căști (cine le poate reține pe toate?), o biserică gotică, parcuri deosebite, ambasada americană în fața căreia a fost expus un memorial pentru victimele atentatelor din 11 septembrie. Trecem pe lângă hotel Ritz, Hard Rock Café, galeriile Harrods (pentru cei care s-au născut cu puțul de petrol în spatele casei :)), cartierele selecte - Paddington, Kensington, Chelsea (am reținut de la audioghid că aici prețul caselor e prohibitiv, chiar și pentru englezi, fiind accesibile doar pentru marii magnați - ruși, indieni, australieni etc.), Grosvenor Place, Marble Arch, mergem pe Park Lane, pe Buckingham Palace Road, admirăm Victoria Station, Gloucester Road Station... Ocolim Hyde Park-ul (care formează un tot unitar cu minunățiile din Kensington Gardens), fără să-l vizităm... Din păcate, toate obiectivele amintite (și nu numai ele) rămân de vizitat pentru data viitoare, când sper că voi avea timp suficient să fac turul ca la carte, în 24 de ore (sau mai multe :)), cu coborâri la fiecare dintre cele de mai sus, nu ca acum, văzute&fotografiate doar din fuga autobuzului.

London Eye

Big Ben

Palatul Parlamentului

Victoria Station

Hyde Park

La picnic, în Hyde Park

Hard Rock Cafe

Restaurant londonez

Gloucester Road Station

Strada mea :)

Marble Arch

Thames River

Church

Harrods

Detaliu arhitectură

La un moment dat, Big Bus-ul nostru face un arc mai scurt și ne aduce înapoi lângă Hyde Park. Un anunț sec ne face să pricepem că turul a luat sfârșit, "please get down the bus"! Păi, cum așa?!... Vroiam să închidem inelul de pe hartă, măcar să vedem toate obiectivele înșirate pe traseu, dacă tot nu facem nicio haltă din lipsă cronică de timp. Ce-o fi cu șoferul ăsta, e căzut în cap?!... Nu-i bai, vine alt autobuz, urcăm acolo și reluăm de unde am rămas, doar am văzut că nu se supără nimeni. La fel și ăsta, aceeași mișcare, oprește motorul și debarcă toți pasagerii... Eheei, nu-i a bună... Mister, what's going on? (ce naiba se îmtâmplă?) Cerem explicații detaliate de la al doilea șofer (al nostru încuiase și se făcuse nevăzut) - mmda, e simplă treaba: turul se încheie când oamenii au terminat programul de lucru (ora 19,00), nu când se închide cercul de pe hartă, așa cum ne-am fi dorit noi! Ahaa... duduia de la oficiul turistic a uitat să ne precizeze acest mic detaliu referitor la ora de închidere. Și de ce ar fi făcut-o, până la urmă? Să piardă doi clienți? Naaah…

Asta e... cu o ultimă privire către Hyde Park și cu harta în mână, ocolim Marble Arch, apucăm drumul drept pe Oxford Street (arteră comercială de renume, dar nu e cazul acum) și plănuim să ne îndreptăm către Trafalgar Square, să mai vedem ceva interesant, dacă noaptea ne mai așteaptă puțin. Nu ne-așteaptă, din păcate, iar distanța de pe harta turistică nu e cea reală, lipsesc unele străduțe sau scara hărții le minimalizează pe cele fără prea mare relevanță. Se înserează de-acum și noi trebuie să mai luăm și-un tren spre casă. Intrăm la Bond Street Tube Station, schimbăm magistrala la Holborn și iată-ne din nou în gara Liverpool Street.

Se impune să facem și o scurtă paranteză despre metroul londonez: primul din lume, inaugurat în 1863 (cam pe vremea când Cuza se străduia să facă reforma agrară :)), excelează la toate capitolele: număr de magistrale, intersecții între ele, număr de stații (rețea foarte densă, harta metroului e un păienjeniș în care cu greu te poți orienta dacă nu întrebi), amplasarea lor în cele mai neașteptate locuri, timpi de așteptare foarte mici în subteran, nu în ultimul rând, construcții monumentale. Adevărate opere de artă inginerească, stațiile londoneze sunt foarte adânci (trec și pe sub Tamisa din loc în loc), nu știu dacă așa o fi și pe la alții; suntem răutăcioși și comentăm că englezii i-au pus la treabă pe supuși fără milă, fie ei sclavi (deși oficial nu mai existau la acel moment), fie imigranți de prin toate colțurile imperiului - au avut de săpat, săracii, nu glumă!... Sincronizarea pe calea ferată, dispecerizarea traficului - fără cusur. La un moment dat, la plecare spre aeroport, mergeam pe la suprafață, cu viteză redusă, iar pe o magistrală paralelă cu a noastră ne depășea un alt tren, în același sens de mers... parcă erau autoturisme pe autostradă, nu trenuri! Linia Picadilly în sine, pe care circuli când vii dinspre aeroport, are un traseu spectaculos - metroul pleacă din Heathrow prin subteran, imediat iese la suprafață, după care, la apropierea de zona centrală, intră din nou sub pământ.

Acces metrou

Underground - Liverpool Street

Underground?...

Peroanele Underground :)

Uff... ce scurt a fost circuitul nostru cu Big Bus-ul... doar o oră și-un pic!... Dar am văzut Londra (mă rog, o mică parte din ea) și nu-mi pare rău, câtuși de puțin. Trebuie s-o revăd neapărat, trebuie să revin cândva... a fost love at first sight... trebuie, da?!...

A doua zi, până la zborul către casă, mai avem doar două ore libere. Nu mai e timp de zăbovit prin metropolă, din nefericire, deși tichetul ar mai fi valabil și azi. Așa că cele două ore le petrecem în zona comercială din Harlow, care este nesperat de generoasă. Fac shopping pentru toată lumea de-acasă, inclusive de la un Baby Care găsit în ultimele minute dedicate acestei activități (ce mărturisesc spășit că nu constituie punctul meu forte, dar... nici nu mă fac de râs :)). Și un sac de dulciuri specific englezești, ceva ce nu găsesc pe la noi (exclus Milka, Heidi etc.), că vreau să aibă amprenta locului din care vin. Și o umbrelă, că tot sunt în patria lor (deși n-am avut parte de niciun strop de ploaie în cele trei zile petrecute aici). A, și două brelocuri cumpărate în aeroport, ca să scap de-un pumn de monede, pe ultima sută de metri, pounds and pence, deopotrivă. Acestea însă, mi-au dat ceva fiori, pentru că Airbus-ul nu te-așteaptă dacă ți se năzare să întârzii, așa cum am binevoit eu (nu recomand întârzieri pe-acolo, sub niciun motiv). Am urcat la 16,00 în avion, iar la 16,05 pilotul l-a pus în mișcare, chiar dacă ora decolării înscrisă pe bilet era 16,25 - dar, precum spuneam, Heathrow-ul însuși este un oraș ce trebuie parcurs la relanti până ajungi în dreptul pistei, iar acolo mai stai puțin pentru "green light" la decolare. Cam 20 de minute, cazul nostru. Timp în care vezi aeronavele aliniate în fața ta ca la semafor. Mi se pare mie sau parcă British Airways au prioritate? Nu mi se pare, dar e firesc, până la urmă.

Eheei, și după trei ore și-un pic de zbor întins, aterizăm pe Otopeni. Care ne întâmpină cu o vreme închisă și doar 11-12°C. De ce oare, că am mers către sud, nu? Să nu-mi spuneți că și vremea e mai bună la ei, că înnebunesc de tot...

Dan

30.04.2012