Se zice că mai bine mai târziu, decât niciodată... pe acest principiu marșez și eu acum, cu aceste rânduri care ar fi trebuit s-apară mai an...
So, amintiri din Thassos... continuare de-aici: În vizită la Zorba - III
După instalarea
fugitivă în cameră, o problemă majoră ne-a lovit fără cruțare: unde vom mânca
ceva? :) Și asta cât mai rapid, foamea ne cam încolțise, căci pe drum nu prea ne-a
interesat aspectul, stresați fiind de ora de ajungere în port, la ferry, așa că
nu ne-am oprit pe nicăieri să ne așezăm la masă cum se cuvine, ne-am descurcat
cu ce-am avut la pachet. Dar pachetul a avut și el limitele lui, iar acum parcă
am fi încercat și ceva gătit.
Dar unde să te duci, c-am vrea să fie frumos, curat, cu mâncare bună&proaspătă (oare ne-om potrivi la gusturi cu grecii?!...), nici prea scump, să nu ne taie cheful de tavernă de la bun început... adică, mai pe scurt, să nu luăm vreo țeapă de bun sosit în insulă. Pentru evitarea unei astfel de situații neplăcute, apelăm cu încredere la sfaturile gazdei noastre. Olga ne recomandă Mousses (se pronunță ”mușes”, în traducere - delfinii), care este prima tavernă cum coborâm în drumul ce urmărește faleza, cel pe care am venit de la ferry; Messageios, foarte aproape de prima - de la Mousses către centru tavernele încep să fie înșirate una după alta; încă un restaurant mai spre centru, al cărui nume nu prea-l înțeleg foarte bine în greacă, de-aia nici nu l-am reținut. Și nici traseul nu pare așa simplu ca la celelalte două, dar nu-mi bat capul prea tare – o mai fi ceva de mâncare și pentru noi la cele două dinainte... Și dacă nu găsim, o să luăm ceva de la vreun magazin. Tot de la Olga aflăm că sunt supermarket-uri și aici, har Domnului, de unde ne putem cumpăra singuri tot ce ne va fi necesar - unul chiar foarte aproape de noi (mai micuț) și altul la 10-15 minute de mers pe jos (mai măricel). În zonă descoperim și o patiserie, mică afacere de familie, unde în fiecare zi poți găsi ceva dulce pentru cafeaua de dimineață. Iar vânzătorul va avea grijă să te atragă și cu ceva din "partea casei", specific ospitalității grecești.
Dar unde să te duci, c-am vrea să fie frumos, curat, cu mâncare bună&proaspătă (oare ne-om potrivi la gusturi cu grecii?!...), nici prea scump, să nu ne taie cheful de tavernă de la bun început... adică, mai pe scurt, să nu luăm vreo țeapă de bun sosit în insulă. Pentru evitarea unei astfel de situații neplăcute, apelăm cu încredere la sfaturile gazdei noastre. Olga ne recomandă Mousses (se pronunță ”mușes”, în traducere - delfinii), care este prima tavernă cum coborâm în drumul ce urmărește faleza, cel pe care am venit de la ferry; Messageios, foarte aproape de prima - de la Mousses către centru tavernele încep să fie înșirate una după alta; încă un restaurant mai spre centru, al cărui nume nu prea-l înțeleg foarte bine în greacă, de-aia nici nu l-am reținut. Și nici traseul nu pare așa simplu ca la celelalte două, dar nu-mi bat capul prea tare – o mai fi ceva de mâncare și pentru noi la cele două dinainte... Și dacă nu găsim, o să luăm ceva de la vreun magazin. Tot de la Olga aflăm că sunt supermarket-uri și aici, har Domnului, de unde ne putem cumpăra singuri tot ce ne va fi necesar - unul chiar foarte aproape de noi (mai micuț) și altul la 10-15 minute de mers pe jos (mai măricel). În zonă descoperim și o patiserie, mică afacere de familie, unde în fiecare zi poți găsi ceva dulce pentru cafeaua de dimineață. Iar vânzătorul va avea grijă să te atragă și cu ceva din "partea casei", specific ospitalității grecești.
Ajungem rapid la Mousses. Locul ne
place, terasa nu e foarte mare, pare intimă, cochetă, are mese cu scaune, dar
și cu bănci de lemn, nu e foarte aglomerată; vis-à-vis este marea, ale cărei
valuri se sparg ușor de mal, fondul sonor fiind unul de basm, decorul este
completat de luminile ce-apar ca niște licurici la orizont, de pe continent, așa
că nu mai ezităm, campăm și așteptăm să vedem oferta. Vine rapid un chelner, debutez
scurt c-un Heinecken (trebuie să remontez consumul de lichide din timpul
șofatului, nu? :)), după asta ne ia comanda și mai departe totul decurge
perfect. Ai mei iau ceva preparate la grătar, eu încerc o musaca - bună, dar cam
grasă. Mythos cum o fi? Am prilejul s-o apreciez după o masă copioasă și devin
fanul ei pe loc.:) Până la plecarea din insulă îi rămân fidel, e grozavă (pe cele
de import le găsesc și-acasă).
Ne-a plăcut tare mult terasa "delfinilor",
primele 3-4 zile ne-am făcut program de vizită de 2 ori pe zi la ei, pentru prânz
și cină. Am încercat multe dintre specialitățile bucătăriei grecești, inclusiv
caracatiță prăjită (surprinzător de bună și gustoasă). Toate faine și bine gătite.
La un moment dat însă, ne-am hotărât să schimbăm taverna, deși piticul se
obișnuise cu harta locului (încerca trasee noi printre mesele tavernei la
fiecare vizită și-mi dădea emoții de fiecare dată când traversa un prag de
10-15cm al unei podele de lemn), cu pisicile nelipsite la orice terasă din
insulă (din Grecia?!...) și cu cele două motorete rezemate la intrare, noi fiind oarecum
mulțumiți că nu iese în fugă direct în stradă. De ce? Pentru că ospătarii greci
slăbiseră "strocul" la servire, timpii de așteptare crescând din ce
în ce mai mult, chiar dacă noi ceream, să zicem, același meniu. Și, evident,
lăsam același bacșiș.
General, privind retrospectiv
sejurul nostru din insulă, pentru că la fel s-a întâmplat și mai târziu, pot
spune că acest comportament le este specific ospătarilor greci: te tratează
regește la început, sunt atenți și foarte prompți în satisfacerea cerințelor
tale, până te prind de client; apoi realizează că-ți place localul&mâncarea
lor, văd că ai devenit client cotidian, drept pentru care te pun pe plan
secund, pe motiv că tu vei aștepta și de data asta, doar ești de-al casei, în
timp ce ei se vor ocupa de clienții cei noi care trebuie atrași cu aceeași
atenție de care ai beneficiat și tu cu ceva timp în urmă... Probabil, în
subconștient, se gândesc că ție nu-ți dă mâna să schimbi bucătăria așa ușor, că
deh, fiecăruia dintre noi îi vine greu să înfrângă puterea obișnuinței... și poate
că nici nu vei găsi în altă parte ceva la fel de bun ca la ei. Dar surpriză, am
găsit! Oferta de taverne din capitala insulei este generoasă, fără discuție.
Dar și la taverna nou aleasă povestea urma să se repete în același mod, de
aceea am tras concluzia de mai sus. Evident, poate greșesc, nu am pretenția că
teoria mea este universal aplicabilă. Sau poate că da?... :)
Următoarea terasă la care ne-am
petrecut a doua jumătate a sejurului a fost restaurantul Doukas. Ceva mai aerisită
decât Mousses (am găsit întotdeauna locuri libere, indiferent de ora la care am
ajuns), meniul un pic mai variat, aceeași bunăvoință din partea chelnerilor la
început. A, să nu uit ce galant ne-au întâmpinat la prima vizită... Parcasem
mașina undeva în zona portului turistic, o parcare unde am găsit întotdeauna
locuri libere. Mergeam pe jos alene către centru, fără să știm pe unde se află
restaurantul, oprindu-ne din loc în loc deseori, încercând să identificăm
localul cu pricina din priviri. Ni s-a părut la un moment dat că vedem terasa
Doukas, părea că erau destule locuri libere, așa că ne pregăteam să coborâm
esplanada pe care circulam și să traversăm strada, esplanada fiind situată la
circa 80 de cm înălțime față de nivelul străzii. Până să iau piticul în brațe
să-l cobor, până să strângem căruciorul, până să ne sucim-să ne învârtim, apare
din senin unul din picoli (știți cum stă câte unul la poartă, să te întâmpine,
să te conducă... ei bine, chiar acela) cu o scăriță metalică cu trei trepte pe
care o aranjează repejor la picioarele noastre. Cobor eu cu minunea blondă în
brațe (nu, nu Balaci!...:)), după care dau s-ajut și copilotul, dar cam târziu;
tânărul grec deja o făcuse în locul meu, ducea și scara într-o mână și
căruciorul piticului în cealaltă, tot poporul îndreptându-se cuminte spre
restaurant.
Ei... cum aș fi putut eu să-i spun
tânărului picolo grec, după un asemenea gest, că, de fapt, vroiam să luăm masa
la terasa vecină? :)) Nu se cădea... și nici nu voiam, de altfel, Doukas era
ținta noastră. Spre comparație, nu am văzut la noi pe niciunde atâta
solicitudine din partea celor care lucrează în turism și/sau alimentație
publică - ar putea foarte bine să vină să ia notițe de la greci, nu să se
plângă tot timpul că nu au turiști. Asta e, grecii știu să-și respecte
clienții, au înțeles de mult că din asta trăiește afacerea lor, de-aia au
învățat să te atragă prin tot felul de mici trucuri. Poate că gestul nu e unul
deosebit, poate că era ceva firesc, sau poate că m-am lăsat eu vrăjit prea ușor...
Da, dar viața e făcută din astfel de lucruri mici și simple, iar dacă ele îmi sporesc
confortul psihic, cu atât mai tare le apreciez.
Bun, să vedem și restaurantul în
sine. De cum ne-am așezat, chelnerul care a venit la noi a recunoscut româna și
ne-a urat bun venit pre' limba noastră, dovedind o bună cunoaștere a formulelor
de salut. Discret, îi face semn unui coleg: "cheamă-l pe Robert!"
Robert este un tânăr chelner originar, ați ghicit, din România, mai precis din
Craiova. La 26 de ani a ales o viață mai bună ca acasă, din câte ne povestește.
Face treaba asta cam de 2 ani, iar când sezonul se închide traversează marea pe
continent. Dintr-o dată, comanda ne este ușurată substanțial, totul merge ca pe
roate, Robert ne descifrează toate misterele meniului, ne face și câteva
recomandări, iar servirea dejunului este rapidă. Normal, suntem aici în
premieră. Mythos draft, rogu-te?... Nimic nu este mai rece ca un Mythos rece,
desigur. :) Halba este ținută în prealabil la congelator, când vine la masă
pare că e brumată de-un ger tomnatic de noiembrie... iar berea dinăuntru e-o
splendoare! Efectul acestei manevre este că se menține un timp mai îndelungat la
o temperatură corespunzătoare luptei cu vipia de-afară, nu "fierbe"
după 5 minute. Bucătăria la Doukas se prezintă foarte bine, totul este proaspăt
și bine preparat. Musaka, souvlaki, sardine prăjite, supă de ciuperci, salate
felurite, n-am fost dezamăgiți niciodată. Mi-a rămas în amintire o minunăție de
dorada (țipura), recomandată de verișoara mea, de-abia aici am aflat ce pește
gustos am ratat până acum.. dar poate recuperez și pe-acasă. Nu sunt convins
însă, că are același gust, mi-e teamă că tot în Grecia trebuie să revin pentru o
experiență asemănătoare! :)
Cum spuneam, scenariul a fost
același. Deși Robert era la fel de amabil în continuare, deși veneam
aproximativ la aceleași ore, viteza lor de reacție scădea vizibil de la o zi la
alta. De unde în prima zi totul a durat cam 50 de minute, am ajuns să stăm mai
bine de o oră și jumătate chiar două, la fiecare haltă făcută în curtea lor. Și
hai, că poate dacă eram numai noi, ăștia mari, mai treacă-meargă... dar ce te faci
cu piticul, că răbdarea lui are limite destul de volatile? Să zicem că avea de smotocit pisicile alea nesimțite care se plimbau nestingherite printre mese (cum le atingea, cum se întorceau cu burta-n sus, la scărpinat), deși chestia asta nu mă încânta foarte tare, deoarece la final de operațiune avea mânuțele pline de păr de pisică și ghiciți cine se ducea la baie cu el. Totul a culminat cu
o comandă destul de lejeră, câte o porție de pește pentru fiecare, greșită pe
traseul chelner-bucătar - când au ajuns pe masă (destul de greu), erau doar două din
trei. Cum eu m-am "sacrificat" în prima tranșă a cinei, grija mea a
fost apoi urmărirea piticului printre mesele terasei, destul de aglomerată de-acum.
Bine, el era deja o mică vedetă printre chelneri, îl salutau toți băieții,
bătea cuba cu ei printre mese, ce mai, era un VIP la scară redusă. Dar mie
mi-era teamă că, la un moment dat, îi putea încurca, aveam așa, niște viziuni
de coșmar, cu platouri pline de mâncare sărind din mâinile ospătarilor (ca în "Petrecerea", cu Peter Sellers), în încercarea disperată de a-l evita, drept
pentru care țâșneam din scaun din două în două minute, la intervenție. Într-un
târziu, cu multe scuze pentru misunderstanding, a venit și a treia porție, aproape
că mi se făcuse foame din nou. :)
Și uite-așa am petrecut noi cam două ore juma'te spre trei, pentru un meniu obișnuit de pește prăjit și un Mythos. În loc de una singură, cum ar fi fost firesc. Așteptare care ne-a pus capac și ne-a făcut ca pentru ultimele zile să preferăm un alt local din centrul vechi al Limenas-ului. Dar care nu avea niciun Robert printre ospătari, din păcate.:)
Și uite-așa am petrecut noi cam două ore juma'te spre trei, pentru un meniu obișnuit de pește prăjit și un Mythos. În loc de una singură, cum ar fi fost firesc. Așteptare care ne-a pus capac și ne-a făcut ca pentru ultimele zile să preferăm un alt local din centrul vechi al Limenas-ului. Dar care nu avea niciun Robert printre ospătari, din păcate.:)
Dan
14.06.2012
Mi-era dor de Grecia.
RăspundețiȘtergereDe obicei, mi se face dor de meleagurile alea la cel mult o lună după ce m-am întors de-acolo. E ceva în aerul, în apa, în Mythos, gyros ori souvlaki care dospește în sufletele noastre multă vreme după ce le-am gustat.
Am eu așa o senzație că nici tu nu ești străin de sentiment, adică să nu-mi spui că episodul ăsta a apărut întâmplător că nu te cred neam!
Zici că ai așteptat peste două ore o bere și un pește prăjit? Recunosc că mi se pare excesiv de mult. Noi, pe Thassos, în aceeași perioadă în care ai fost și tu, cea mai lungă perioadă de așteptare la o cârciumă n-a depășit o juma' de oră. Eram în Potos, la „La Irene”, una din multele taverne care se înșiră precum mărgelele pe plaja din Potos. Și acolo era un Robert (apropo, l-am cunoscut și noi pe olteanul Robert, la crâșma de lângă portul ăla al lor de peste două mii de ani), de fapt o fătuță de pe la noi care ne-a abordat surâzând, mimând așa de bine bucuria că întâlnește niște compatrioți încât nici n-am băgat de seamă că, probabil, eram ai șaizeci și saselea clienți români din ziua aia.
Ah, să revin la subiectul cu aștetparea excesivă la taverna. Poți să-i spui chelnerului că nu puteți aștepta mai mult de douăj'de minute. Dacă n-ați primit comanda până atunci, dat fiind nerăbdarea piticilor, musai să mergeți în altă parte unde timpul de reacție este unul rezonabil. Are efect garantat, te asigur.
Abia m-am întos de la Eforie (Nord). Și tocmai d-aia îți mai zic odată că mi-e tare dor de Grecia!
Da, și mie mi-e dor de Grecia, într-adevăr.
ȘtergereSsst, să-ți spun un secret... duminică ridic ”toate pânzele sus” spre Zakynthos!... Zice lumea la tv că momentu-i cam prost ales, așa o fi? Nu, nu cred, nu pot să cred... am așa o convingere de nezdruncinat că și dacă au ceva de protestat/comentat împotriva UE ori guvernului propriu, nouă nimic rău nu ni se poate întâmpla în Grecia. Îi simt prieteni, iar modul lor de-a te primi/trata (oriunde) mi-a mers la suflet.
Chiar așa rău a fost la Eforie?... :(
Curat în cameră (în prima zi de la ei, în restul zilelor ne-am ocupat noi că de, noi stăteam acolo, ei doar luau banii), apă caldă oricând (deja răsfăț), ici-colo câte-un bec care nu ardea (la baie, unde mă bărbieream, de exemplu), aer conditionat la cerere (în ofertă era la liber, la locul faptei a trebuit să cer ustensilele de pornit, când am cerut telecomanda am fost atenționat să am grijă că a luat foc un utilaj nesupravegheat!). Mă opresc aici cu „răutățile”, trebuie să recunosc un efort binevoitor al gazdelor comparativ cu anii trecuți. Zilele astea am aflat că, dacă nimerești pe ofertele anumitor agenții, poți să iei cinci zile de cazare pe litoralul românesc și-ți mai dau ei două gratis. Ori zece plus patru. Nu-i de ici de colo. Și e la doi pași, nu trebuie să adormim la volan conducând 12 ore. Numai de-ar înțelege că un zâmbet și un scărpinat în coarne la momentul potrivit fac diferența. E chiar de bine, oricâte motive de cârcoteală am avea. Asta presupunând că ai ceva limitări de buget care-ți restricționează alegerile, altminteri Boro-Bora ori Seychelle sunt colea, după colț.
RăspundețiȘtergereCu ceva vreme în urmă (pe site-ul ăla unde ne-am cunoscut) remarcam o diferență de abordare a gazdelor care trăiesc din turism, ăștia de la noi versus ăia de la ei. Am simțit că pe la noi eram turist iar la ei eram un oaspete.
Uite de-aia vreau din nou în Grecia.
Moment nefericit?
Nu-ți face griji.
O să fie atât e bine încât vei vrea și la anul tot în Elada.
Heheheeee...Eu nu stiu ce tot cautati la greci , Dan si Bubu , ca in curand vor veni ei la noi in cautare de locuri de munca bine platite ! In timp ce voi mergeti la ei sa va relaxati in vacante , ei va vor lua locul de munca ...Heheheeeee ! Glumesc , biensur !
RăspundețiȘtergereSi pentru ca vad ca pot face si eu comentarii la tine , Dan , trebuie sa-ti spun ca mi-ai facut o pofta de musaka , teribila ! ...Si n-am voie ! Offff !
RăspundețiȘtergereSunt convins că vrei din nou în Grecia, Ștefan. Te înțeleg perfect.:))
RăspundețiȘtergereAi noștri mai au mult de lucru la capitolul amabilitate, fără discuție, nu se dezbară prea ușor de obiceiurile proaste. Citeam și eu mai ieri pe site-ul cu pricina cum un patron de hotel de lângă Viena, român la origine, îl lua la mișto pe un client (conațional) când acesta l-a chestionat pe marginea absenței frigiderului dintr-un stabiliment de 3 stele (austriece, evident): “- Ce, mă, ești și tu din ăia care umblă cu porcu’-n por’bagaj?...”
Of, of, of... bugetul ăsta, bată-l vina... mereu mă uit după colț, către Bora-Bora (apropo, nu prea se vede deloc), și nu știam de ce rămân cu gâtul sucit... :)))
Evident, sper că la anul să pot ajunge din nou în Grecia. Ceea ce îți doresc și ție.
Bine-ai revenit, Radu!
RăspundețiȘtergereNu cred că se va întoarce roata așa curând. Să vină ei în România ar presupune că, brusc, nivelul nostru de trai a crescut ca în poveste... pentru că al lor nu pare că a decăzut atât de mult. Oricât de neagră este (sau ne este prezentată) situația lor, au niște ani avans față de noi, ani de capitalism adevărat, nu de mucava, comme le notre. În fine, eu le țin pumnii să revină. Apropo, așa mă deranjează aruncarea pisicii moarte din grădina noastră în curtea lor... tot ce ni se întâmplă rău de câțiva ani încoace e din vina lor, nouă ne miroase gura a flori, nimic despre usturoiul păpat anterior... Oare așa să fie?!...
Să știi, musakaua lor e mai sățioasă ca a noastră, dar cam grasă... (asta așa, de consolare :)))