În vizită la Zorba - II

Pe măsură ce momentul plecării spre Thassos se apropia, emoţiile creşteau. Cum o fi drumul? La bulgari ne-om descurca, n-am avut probleme anul trecut, când am fost la Sunny Beach, de ce-am avea acum? O să mergem spre sud, de data asta, şi, în plus, drumul până la Veliko Târnovo l-am mai facut odată, anul trecut, când am fost să vizităm Tsarevets-ul, cetatea ţarilor bulgari. Mai corect, vlaho-bulgari. Mă rog, vecinii de la Sud au şi ei tarele lor legate de naţionalism, ca pretutindeni prin Balcani, ori prin Europa, nimic nou sub soare. După cercetări sumare, traseul este setat: Bulgaria o vom străbate de la Nord la Sud, pe ruta Ruse-Veliko Târnovo-Kazanlâk-Stara Zagora-Haskovo-Harmanli-Svilengrad. De-aici ruta spre Grecia nu-mi era foarte clară, Via Michelin mă scotea prin Turcia, pe E85, apoi mă ducea imediat în Grecia, pe la Orestiada. Dar nu se poate fără Turcia? Că se zice că e cam anevoioasă intrarea în ţara sultanilor ce ne-au dat castane în cap mai bine de câteva secole - multe acte de făcut, verificări la sânge ale talonului, cărţii de identitate, cărţii verzi, cărţii albastre, cărţii portocalii sau mai ştiu eu cărei cărţi...başca paşapoartele cercetate şi pe faţă şi pe dos, portbagajul scuturat sau mai ştiu eu ce alte şicane, pentru că nu li se pare ceva în regulă vameşilor turci. Culoarea ochilor sau felul de înnodare a şireturilor. Nemaivorbind de prietenia lor proverbială cu vecinii bulgari. Glumesc, vorbesc doar din auzite/citite, n-am trecut prin aşa ceva, dar nici nu-mi doream să pierd 2-3 ore printr-o vamă, mai cu seamă că nu aveam nimic de treabă pe-acolo. Ba se poate şi fără, din Bulgaria direct în Grecia, prin vama de la Kapitan Petko Voievod către Ormenio. Clarificarea am primit-o de la un prieten, specialist în drumul cu maşina către Grecia, cu care m-am intersectat pe-un forum de impresii de vacanţă şi căruia îi mulţumesc acum.

Traseul odată stabilit, am scăpat de multe griji, rămânea doar răspunsul la dilema ce ne frământa de ceva timp: Piticul, ce facem cu el? Îl luăm cu noi sau îl lăsăm acasă? Deşi planul iniţial, din primăvară, când am trimis avansul pentru Grecia, prevedea lipsa lui din peisaj, subsemnatul s-a răzgîndit: „Hai să-l luăm şi pe el cu noi, c-o să-mi fie tare dor de el!” 9 zile fără Mirci, fără să-i aud râsetele zglobii care mă binedispun instantaneu? Naaahh... Măi, n-o să ne fie uşor, să ştii, vine glasul raţiunii din spate, şi nici drumul nu mai este aşa scurt. Se „prognozau” minim 11-12 ore, din cele citite, dublu faţă de timpul parcurs anul trecut. Nu-i bai, ne descurcăm noi cumva. N-a fost uşor cu piciul după noi, confirm, dar nu regret niciun minut decizia luată. Înainte de plecare, îi scriu lui Nikos şi-l întreb dacă pot veni în formulă extinsă. Şi dacă e vreo problemă cu transportul, benzina, vămile, ferry, având în vedere că în 15.06 e grevă generală în Atena. „Of course is not a problem to bring your little son! And here, on island, the people is very peacefully, you don’t have to worry”. Ok, acum putem pleca la drum, dacă Nikos zice că n-avem a ne face griji, apăi aşa trebuie să fie. N-om avea ghinionul ăla mare fix noi, la prima incursiune în Grecia. Şi dacă ferry nu trece, o iau înot până în Thassos, îi asigur pe partenerii mei de drum.:) În sinea mea, mă gîndeam că iau un pescar să mă treacă vadul, odată ajuns în Keramoti, doar n-o să mă întorc acasă!...

Problema bagajelor mele nu e una simplă deloc, în sensul că întotdeauna le las pe ultima zi. Admir cum mami e gata încă de sâmbătă (nu ştiu cum reuşeşte să se mobilizeze în timp util, de fiecare dată!), mai ales că lucră pentru trei inşi, nu ca mine, doar pentru unul. Nu se poate să-l faci şi pe-al meu?, încerc eu marea cu degetul. Nu se poate, pe bună dreptate. Termin şi eu duminică după-amiaza, o performanţă bună, chiar extraordinară, dacă ţinem cont de precedente. Bagaje în limite rezonabile, observ cu nedisimulată plăcere. Anul trecut, la bulgari, am luat şi pătuţul cu noi... cînd am deschis portbagajul în faţa hotelului, bagajele au început s-o ia la vale. Ora de plecare? 4 dimineaţa, prima strigare. Asta presupune să ne trezim la 3. Hmm... se apropie miezul nopţii şi piticul nu dă semne de somn. Puii mei, tata bagă mâine 700-800 de km, nu voi, aşa că trag obloanele, deşi liniştea nu se aşterne aşa uşor în casă. Şi, ca să nu-mi rup somnul degeaba, pun ceasul să sune pe la 4.30, cu gând să plecăm pe la 5.30. 12 ore de drum planificat înseamnă că ajungem la ferry pe 17.30... o mai circula? Păi, aşa ar fi normal, că doar comandantul navei n-o fi optorist şi el, ca funcţionarii de la stat.

Ne trezim la ora stabilită, am reuşit să dorm 4 ore. Cam puţin, dar când am companioni la drum, nu resimt oboseala. Mă bazez pe Mihai, mai jucăm cîte-un „fazan” la drum lung, pe ţări sau pe oraşe, e bun la geografie şi mă va ţine în priză. Ne mişcăm repede, aşa că la 5.50 decolăm, nu-i rău. Nu am făcut plinul, ies pe centură, aşa că rămâne să-l fac la Giurgiu, asta dacă n-oi mai găsi vreun Petrom pe drum. Nu mai găsesc, că s-a transformat în OMV, şi eu trec de el, crezând că o mai fi altul după. Mă deranjează că trebuie să intru în Giurgiu, aşa că trec en fanfare pe la Oinacu, ştim scurtătura de anul trecut. Bun, rezolvăm şi cu plinul, aruncăm şi câteva sticle de Dorna peste bagaje, că nu strică niciodată (dacă n-au grecii apă plată, ce ne facem?...:)) şi suntem pe podul Prieteniei. Cel construit între anii '52-'54, că de-atunci nu prea s-a mai progresat cu podurile peste Dunăre. Cel de la Calafat-Vidin nu cred că se va termina în viaţa asta, poate nepoţii noştri îl vor vedea în picioare cândva. Auzeam şi de unul la Brăila-Smârdan, ce va fi construit de fraţii chinezi, dar proiectul s-a născut speranţă şi a murit tot aşa.

Dobro utră la paşapoarte şi suntem pe centură la Ruse. Lucru demn de admirat, chioşcul de vinetka de după punctul de control nu mai este, aşa că se merge bine. 15 euro la Shell şi intrăm în posesia green card-ului de mers pe drumurile naţionale bulgăreşti, pentru o lună. Că poate-poate ne-om mai mişca pe la vecini, ţara lor e frumoasă, natura a fost darnică şi cu ei, şi ne simţim bine veniţi de fiecare dată. Se merge liniştit, o plăcere să conduci în Bulgaria, fără glumă. Drumurile lor sunt la fel de bune ca şi ale noastre (cele naţionale, cele locale - la fel de proaste, poate chiar un pic mai rele) şi traficul este destul de lejer, fără înghesuiala cronicizată de pe orişice cărare cu „E” în denumire de la noi. Mergem atent, că poliţia bulgară loveşte şi la depăşiri subţiri ale vitezei legale, nu te iartă nici la 52 de km/h. Doar câte un tir turcesc dă semne de nervozitate crescută, unul parcă vrea să urce pe mine, că merg doar cu 60 prin localitate. Accelerez, 70, 80, dar inima mi se face cât un purice. Dacă iese ăla mic şi negru din boscheţi, m-am ars. Nu iese, în afara localităţii o mai pişc şi eu, dar turcul ţine aproape. Reduc şi-l las pe zevzec să treacă pe lângă mine, că cine ştie de ce e-n stare! Drumul curge lin, trecem de Veliko, Gabrovo, apoi străbatem pasul Şipka, spaima şoferilor, zice-se. De ce? Nu înţeleg, serpentine multe, e-adevărat, dar, să mă iertaţi, am văzut şi pe la noi, şi chiar mai dificile. Îmi vin în minte acum cei 17-18 km dintre Deva şi Oradea, după Brad, la Criştiorul de Sus. Liniile drepte sunt atât de mici, încât, dacă ai un tir în faţă, e imposibil să-l depăşeşti. E drept, la bulgari lungimea traseului, de 28-30 km, mă impresionează şi pe mine, curbele se succed rapid, una câte una, parcă nu se mai sfârşesc. Pe versantul sudic al Balcanilor drumul e mult mai bun ca pe cel nordic (alt oblast, adică judeţ, alţi bani de investiţii - cam ca pe la noi), serpentinele sunt semnalizate generos, foarte bine asfaltate, cu bare de protecţie la margine, către hău, chiar şi marcajul din carosabil este proaspăt. Imediat ce începem coborârea ni se deschide o panoramă superbă a oraşului Kazanlâk, oraşul trandafirilor, unde rătăcim ieşirea pe diecţia dorită. Cu noroc, dintr-un drum secundar, ajungem totuşi, pe o bucăţică de autostradă către Stara Zagora, important centru industrial al vecinilor şi, pentru cunoscători, locul de provenienţă al berii Zagorka, brand naţional. Drumul e mai uşor, nu trecem prin oraş, indicatoarele sunt mai numeroase. Scurt popas, se mai trezeşte piciul, dar stă foarte-foarte cuminte în scoică, nimic de zis. Ajungem la Haskovo, plinul din nou, că la greci benzina se zice că e mai scumpă (chiar e!), Harmanli, Svilengrad... Kapitan Andreevo 18km... Stop, ceva nu-i în regulă, aia e ieşirea spre Turcia. Cu greu, dibuim până la urmă, ieşirea spre cealaltă ţară vecină, Grecia, adică Kapitan Petko Voievod. Control dublu în vamă, şi la bulgari, şi la greci, nu-i ca la Ruse, control unic, dar puteam să pariez că nu au aceeaşi convenţie, şi după mai bine de 7,5 ore prin Bulgaria şi 460 de km, iată-ne în Grecia!

Drumul pe-aici devine o poezie, după încordarea de la bulgari şi teama de radarele lor spurcate, merg muuult mai relaxat. Drumul e pe două benzi, cu bandă de urgenţă pe fiecare sens, aşa că nimeni nu se jenează la viteză. Observ că la o viteză 90-100 de km/h sunt melcuşor, aşa că mă aliniez trendului general, la 120-130. Între Didimotiko şi Soufli drumul e foarte prost, fără benzi de urgenţă, şi mai trece şi prin localităţi. Senzaţia e urâtă, după ce o călcam aşa fain, parcă am revenit în Bulgaria. După Soufli, drumul se lăţeşte, iar apoi, înainte de Alexandroupoli, intrăm pe Autostrada Egnatia, cea care leagă Grecia de Istanbul (grecii îi spun şi-acum Konstantinoupoli, sperând că, poate, într-o zi...). Mergem cu spor, puţin peste 130, dar, hei!, toată lumea merge aşa, ba chiar sunt cam lent. Îi dau şi grecii talpă, de nu-i adevărat. Lăsăm rapid în urmă oraşele de lângă autostradă, Komotini, Xanthi. La Chrisoupoli este ieşirea spre Keramoti, ne documentaserăm bine înainte, eram avertizaţi că nu este foarte bine semnalizată ieşirea spre orăşelul-port. Într-adevăr, nu este semn indicator către Keramoti, dar este unul către Thassos, cu un vaporaş în dreptul lui. Semn asemănător cu cel de aeroport, dar trebuie să mergi încet şi cu foarte mare atenţie, să nu-l scapi. Altminteri, întorci abia la Kavala.

Încă 20 de km şi suntem în port, la îmbarcare pe ferry-boat. O mai circula vreunul? E deja ora 18.00, exact cele 12 ore prognozate la plecare. Mai circulă, fiţi fără grijă, ne asigură un localnic, ultimul pleacă la 10 seara! Clienţi să fie! Şi sunt. Maşini din toate colţurile Europei, predomină polonezii, germanii şi românii, normal. Taxa e de 16 euro pentru maşină şi de 3 euro de persoană. Aşadar, 25 în total, că piciul nu se pune. Următorul ferry e la 18.45, mai avem deci, de aşteptat. Piticul e în elementul lui de-acum, de când aştepta să coboare, să se mai mişte şi el un pic! Se bucură, aleargă în toate direcţiile, ţipă, mângâie maşinile din rând, pune mâna pe coşurile de gunoi... pe scurt, face toate acele lucruri minunate care i-au fost interzise pe drum.:) Deodată, lumea începe să se agite... vine ferry! Ce mare şi frumos e! Şi curat, de nu-ţi vine-a crede. Nikos îmi spusese să-l sun când ne îmbarcăm la Keramoti, că vine să ma ia din port, să nu bâjbâi drumul până la MaryAn. Îl sun: „Hi Nikos, sunt pe ferry, cam în 15 minute debarcăm.” Optimist, mă gândeam că sunt doar 8 km între insulă şi continent... sau poate 8 mile? Oricum, facem 45 de minute, timp în care piticul mă aleargă ca pe hoţii de cai. Pe mine, nu pe mami. Satisfacţie maximă pe banca de pe puntea ferry. Omul are energie, neconsumată deloc pe bancheta din spate a maşinii, aşa că e curios să vadă toate punţile şi scările vasului. Şi ferry are multe, har Domnului! Nu văd mai nimic din traversarea Egeei, dar arunc câte-un ochi spre malul insulei, care creşte văzând cu ochii, spre bucuria mea. La ora 19.30 punem piciorul pe insulă. Nikos mă vede imediat, îi spusesem numărul maşinii, dar şi eu îi reperez foarte uşor Peugeot-ul. Come after me, my friends. Mai avem mult de mers? Nope, 5 minute, zice el. Chiar mai puţin, în două minute suntem la vila noastră dragă. Care e cu mult mai frumoasă în realitate decât în pozele de pe net.

24.07.2011

Dan