Ar fi trebuit să fie o zi festivă în familie. 3 August era ziua în care un singur telefon conta: cel pe care i-l dădeam mamei, ca să-i urez La Mulţi Ani, cu sănătate, cu toate cele bune. Atât vroiam, să o aud, să ştiu că e bine, chiar dacă sănătatea i se şubrezise văzând cu ochii. Să ştie că eu, fiul ei cel mic, nu am uitat-o. Că ţin la ea, chiar dacă nu i-o arăt atât de des pe cât ar fi meritat.
Copil fiind, iar mai apoi adult, plecat ades şi timp îndelungat de-acasă, nu realizam ce înseamnă dojana mamei: „Mai dă şi tu un semn de viaţă, să ştiu ce e cu tine!...” Îi răspundeam zâmbind, luând totul mai în glumă - „Hei, n-avea grijă, ce mi se poate întâmpla? De-aia nu poţi fii tu liniştită?!...” Da, exact de-aceea, fără veşti de la mine şi de la fratele meu stătea ca pe ghimpi, dar noi nu realizam pe-atunci.
Târziu mi-am dat seama ce înseamnă un simplu telefon de 2-3 minute pentru ea, ce mult contează să m-audă doar. Ce înseamnă dragostea de mamă, la orice vârstă. Fie când aveam numai 14 ani şi făceam naveta la liceu, fie când aveam 18 ani şi eram plecat cu lunile la cămin, fie când făceam armata la Sibiu, după facultate. În epoca mobilului, după 1997 mai exact, am mai redresat un pic situaţia, eram un pic mai prezent în viaţa ei. Tocmai se pensionase, îi era cu atât mai greu fără noi, copiii ei cei dragi. Dar măcar mama mă putea suna dacă i se făcea dor de mine, dacă eu nu dădeam niciun semn de ceva vreme.
Doamne, cât de rău îmi pare acum că nu vorbeam zilnic cu ea, două sau trei ore, până să se plictisească de vocea mea şi să-mi închidă telefonul, că i se arde prăjitura ce tocmai mi-o pregătea! Ce n-aş da să pot întoarce timpul înapoi!... Sunt 7 ani de când mama nu mai este, o boală necruţătoare a răpus-o atât de devreme... Ar fi trebuit să fie ziua ei, să fie o zi în care să fim fericiţi, noi, familia ei, să ne bucurăm cu toţii. Ar fi trebuit... Mă doare încă lipsa ei, an de an, şi nu numai la început de august. Tot timpul. Nu cred că durerea va trece vreodată. Nu poate trece.
Doamne, cât de rău îmi pare acum că nu vorbeam zilnic cu ea, două sau trei ore, până să se plictisească de vocea mea şi să-mi închidă telefonul, că i se arde prăjitura ce tocmai mi-o pregătea! Ce n-aş da să pot întoarce timpul înapoi!... Sunt 7 ani de când mama nu mai este, o boală necruţătoare a răpus-o atât de devreme... Ar fi trebuit să fie ziua ei, să fie o zi în care să fim fericiţi, noi, familia ei, să ne bucurăm cu toţii. Ar fi trebuit... Mă doare încă lipsa ei, an de an, şi nu numai la început de august. Tot timpul. Nu cred că durerea va trece vreodată. Nu poate trece.
Nu ştiu dacă mama mă mai poate auzi, dar de dimineaţă îi tot spun aşa, uşor, abia şoptit: La Mulţi Ani, mama! La Mulţi Ani!...
Dan
03.08.2011
Dan
03.08.2011
Draga Dan,marturisesc ca, fara sa o cunosc pe mama ta, am lacrimat la citirea acestor randuri. M-a emotionat faptul ca nu ai vrut sa treaca neobservata ziua EI..
RăspundețiȘtergereSi eu am sentimentul ca intr-o buna zi voi regreta clipele pe care nu le-am impartit cu parintii mei..dar vezi tu, viata te prinde in vartejul ei si nu iti mai da drumul.
Chiar daca suna putin cam mistic, poate ca nu o sa imi iei in nume de rau daca o sa iti spun ca de acolo de unde este, mama ta a simtit tot ce i-ai scris..si i-ai spus de ziua ei.
Si asa cum te vad eu, Dane, un om atat de special, nu poate sa fie decat mandra de ceea ce a creat...
Dumnezeu sa o odihneasca!
Livia
Dane , prietene !
RăspundețiȘtergereAs vrea sa-ti pot risipi durerea pierderii atat de timpurie a mamei tale . Stiu ce inseamna pierderea unui parinte si ai dreptate cand spui ca ea te va urmari toata viata . Singura alinare ar fi credinta si convingerea ca Cel de sus a dorit-o mai aproape mai devreme decat ar fi trebuit . Oricum ar fi , faptul ca te gandesti atat de des la cea care ti-a dat viata , este un lucru minunat si nu poate decat sa-i faca bine acolo unde este .
Livia, Radu, mulţumesc pentru gândurile cele bune. Când suntem copii, avem impresia că părinţii vor fi veşnic lângă noi, dar, din păcate, nu se întâmplă aşa. Aş fi vrut ca mama să mai fie încă lângă mine, să se bucure de nepoţi, de copii, de o zi de mai înflorită. Dar... n-a fost să fie... şi-mi lipseşte acum. Cât voi trăi îmi va lipsi.
RăspundețiȘtergereDanut,
RăspundețiȘtergereO particica din sufletul mamei tale se regaseste in tine. Datoria ta este sa o transmiti mai departe copiilor tai. Asa vei sti negresit ca desi fizic, ea nu mai este, spiritul sau este nemuritor.
As vrea sa te tin de mana si sa-ti alin o parte din durere. Oricand ai nevoie, ai un umar solid din parte mea pe care sa te sprijini.
Iar tu, inca poti face ceva mai mult pentru si cu tatal tau, viziteaza-l mai des, vorbeste mai des cu el, bucura-te de prezenta lui si retraiti impreuna amintirile comune. Astfel incat sa nu apara peste ani un alt "ar fi trebuit...".
Cu toata prietenia!
Îţi mulţumesc, guess who, pentru cuvintele frumoase şi pentru prietenia sinceră pe care o împărtăşim.
RăspundețiȘtergereMda, ai mare dreptate referitor la tata, şi chiar să ştii că acum îl sun de cel puţin de 2-3 ori pe săptămână. De vizitat însă, ne străduim, dar ne iese cam răruţ, ce-i drept.:)
Sunt cu mama acum.
RăspundețiȘtergereTimpul trece peste noi toți. Viața trece peste noi toți.
Tata s-a dus de multișor. Mai merg, din când în când, pe la el. Să văd ce mai face. Mai fac oleacă de lumină, mai jumulesc ceva buruieni prin curtea lui și mai schimbăm o vorbă.
Îmi dau seama că nu avem mai multe felii de timp, Dane. E un singur timp pe care trebuie să-l împărțim între toate cele și toți cei care ne umplu viața.
În general, suntem tare inabili în a le arăta celor de lângă noi că-i iubim.
Și de-aia, vezi tu, ne tot încearcă regretele.
Nici eu nu ştiu când s-au scurs cei 7 ani, Ştefan. Trec destul de des pe-acasă, zic eu, încerc să împart cât mai bine feliuţele de timp cu cei apropiaţi. Sper doar să reuşesc să depăşesc inabilitatea de care vorbeşti, măcar din când în când.
RăspundețiȘtergereDane, cuvintele tale sint o lectie pentru cei care ii mai avem inca pe cei dragi linga noi. Sa apreciem cum se cuvine timpul inca ramas. Mi-o mai aduc aminte pe mama ta, mai venea pe la tine cind erai/eram studenti. Si eu sint de asemenea sigur ca, acolo unde e, simte dragostea ta.
RăspundețiȘtergereDa, cam asta e ideea, Cătălin, să ne bucurăm de prezent, să preţuim ce-avem, să mai lăsăm fiţele (şi eu aveam, recunosc), mai ales în relaţia cu cei apropiaţi. Păcat că ne vine mintea la cap aşa târziu (şi aici mă refer la mine)...
RăspundețiȘtergereStii, dupa unele pareri ,noi suntem aici pe lumea asta sa indeplinim o misiune. Atunci cand misiunea se termina , revenim acolo de unde am plecat si unde se spune ca este mult mai bine.
RăspundețiȘtergereUneori- am trecut si eu prin momente din astea- ni se pare ca nu am realizat nimic.Si ne intrebam oare ce cautam aici, care-i rostul?
Se pare ca , asa cum spunea cineva mai sus cate o particica din ei se afla mai departe in noi si in copiii nostri.Sunt tot timpul cu noi.Oriunde si oricand.
Pe mine , parerile astea m-au ajutat mult sa trec peste pierderea tatalui meu.Sa cred ca-i este mult mai bine acolo unde este. Si eu am plans acum cateva zile cand ar fi implinit 80 de ani povestindu-i asezata pe bordura rece langa buchetul de garoafe rosii ca suntem bine , sa stea linistit.
Pe mama o am inca alaturi.Citind tot ce ai scris mi-am amintit brusc ca ii plac savarinele. Iti multumesc ...
Am plecat la cofetarie .
Mulţumesc pentru gândurile bune, Teo Dora. Cele bune şi mamei tale, cred că ai surprins-o în mod plăcut azi.
RăspundețiȘtergereMă simt mai pustiu, fără mama... câteodată îi vorbesc în vis, mă simt atât de bine, senzaţia e atât de reală, parcă totul e ca înainte... alteori vorbesc singur, când mă duc cu un buchet de flori la căpătâiul ei. Atunci nu mă mai simt aşa bine, că-mi dau seama că, de fapt, nu mai suntem împreună.
Poate că aşa e cum spui tu, o fi mai bine acolo unde e. Dar sunt convins că mie îmi era mai bine cu ea aici.