Translate

joi, 17 februarie 2011

Mi-e dor de Hagi

L-am iubit pe Hagi de când mă ştiu. Am început să-l iubesc mai întâi ca fotbalist, mai apoi l-am descoperit ca om. Un om extraordinar, zic eu, un exemplu de ce înseamnă să nu-ţi pierzi cumpătul când dai de bani mulţi şi faimă aşijderea.
Amintirile mele despre fotbal încep devreme, cu secvenţe ale mondialului din ’78 (destul de vagi), se continuă cu altele mai “colorate” despre Euro ’80 (cred că de atunci am devenit un admirator al fotbalului german) şi sunt foarte vii începând cu Espana ’82. De fapt, El Mundial a fost ultimul turneu final de la care au transmis şi ai noştri meciurile în direct; următoarele turnee, până în ’90, le-am văzut pe la vecinii bulgari. Microbul odată intrat, interesul a virat şi spre fotbalul intern, cel din campionatul nost’ de zi cu zi. Astfel, traiectoria lui Hagi am prins-o de la debutul trepidant la Farul şi transferul imediat la Sportul (echipa care l-a consacrat) până la finalul fastuos de la Gala Hagi din 2001.
Nu insist asupra evoluţiilor sale ca jucător, istoria este arhicunoscută. Ce vreau să remarc însă, este faptul că a avut o carieră deosebită, a jucat la echipe mari (exceptând poate, Brescia, dar şi acolo a jucat în prima ligă italiană, nu prin divizia a doua din Cecenia sau Azerbaidjan...), a avut constanţă şi substanţă în joc (nu-mi aduc aminte de perioade în care să fi stat prea mult pe tuşă, poate doar din cauza accidentărilor), implicit o carieră longevivă - mai bine de 20 de ani pe teren; spre comparaţie, Olăroiu s-a retras la 31 de ani! Toate astea i-ar da dreptul să aibă un cuvânt de spus în fotbalul românesc de azi, poate mai mult decât oricare dintre potentaţii ligii sau ai federaţiei. Nu l-au atras însă niciodată funcţiile, a preferat să rămână implicat unde se pricepe cel mai bine  - la firul ierbii, pe banca de antrenor. Gică Popescu nici nu terminase de jucat fotbal (mai avea un an-doi de carieră) şi deja se vedea preşedintele federaţiei într-un interviu.
Îl apreciez pe Hagi pentru pasiunea lui, chiar dacă n-a rupt gura târgului ca antrenor nici la naţională, nici la Steaua sau Galatasaray.. sau pe unde-o mai fi fost. Pentru ratarea barajului cu Slovenia, nu e singurul vinovat - pe Boloni sunt mai supărat, c-a plecat şi a lăsat echipa baltă (deşi nu-l condamn nici pe el, a plecat la Sporting Lisabona unde a câştigat de 5-6 ori mai mulţi bani). Cred că Boloni n-ar fi ratat barajul, ca antrenor mi s-a părut bun spre foarte bun, echipa juca fotbal cu el la manşă. Dar asta e deja altă discuţie. Marele meu regret pentru Hagi este faptul că nu-i aşa tenace ca antrenor cum era ca fotbalist, renunţă prea repede la luptă. Probabil îl ucide mediocritatea, pretinde ca echipa să se mişte după chipul şi asemănarea sa, lucru imposibil. Un perfecţionist până în vârful unghiilor, sunt convins. Îi ţin pumnii, aud că turcii vor să-l debarce iar. Mi-ar părea rău.
Revin la momentele în care Hagi m-a încântat ca jucator, până la urmă de-acolo a plecat admiraţia mea pentru omul care e acum. Mi-a dat sentimentul ăla sublim că, măcar la fotbal, suntem buni, că nu avem a ne teme de nimeni şi nimic, fotbalistic vorbind, că nicio echipă care avea meci cu noi nu dormea liniştită, fie că se chema Cipru sau Anglia. La Gala Hagi am plâns şi eu puţin, recunosc, tocmai pentru faptul că nu-mi puteam imagina echipa României fără el. Chiar spuneam prietenilor că, după ce se va retrage Hagi, nu mă voi mai uita la meciurile naţionalei, nu mai simt nicio plăcere. Şi confirmarea a venit repejor, naţionala bifând ratare după ratare. Dar nu m-am ţinut de cuvânt, inerţia era prea mare, n-am putut renunţa aşa brusc la pasiunea mea, deh, microbul de “microbist” n-a capotat aşa iute... Am mai avut o sclipire de speranţă văzând driblingurile răvăşitoare ale lui Mutu, un jucător capabil să-i calce pe urme lui Hagi, să ţină steagul sus, credeam eu, profanul, când i-am văzut ambiţia la un Steaua-Dinamo, călcând fair-play-ul în picioare (caracteristică comună marilor fotbalişti, de altfel). Dar viaţa din spatele terenului, cea extrasportivă dacă vreţi, i-a stins aura de mare jucător chiar mai înainte de a apuca să strălucească bine. A apărut, când şi când, în luminile rampei, cometa Mutu, dar din cu totul alte motive decât cele fotbalistice.
Cu timpul însă am ajuns la ce spuneam în 2001, când lăcrimam la retragerea lui Hagi. M-am îndepărtat de fotbal. Nu vorbesc de campionatul intern, acolo sunt nişte tipi care par a nu înţelege cu ce se mănânca sportul ăsta. I-aş numi “ajutor de fotbalişti”, parafrazând apelativul miliţienilor, de după mineriadele postdecembriste. Nici un Steaua-Dinamo nu mă mai atrage acum. Înainte de ’89 un astfel de meci avea o savoare deosebită, acum parcă vin la clacă băieţii, că trebuie să semneze condica. Par deranjaţi de la alte afaceri, mult mai importante decât meciul în sine. Nu mai urmăresc nici meciurile naţionalei, ştiu că Armenia, Liechtenstein şi Malta “porneşte” ca favorite, aşa că n-are rost să mai pierd timpul degeaba (asta-i de la cârcotaşi). Dacă vine fiul meu şi-mi spune că vrea să vadă un documetar la Discovery, îi cedez telecomanda cu cea mai mare plăcere.
Cred că Hagi rămâne, în lumea asta mare şi pestriţă a vedetelor, sportive şi nu numai, un reper moral. Un monument de valoare si de bunsimţ, cum rar mai vedem azi. De Ilie Năstase nu pot spune acelaşi lucru, de exemplu. Hagi însă, păstrează linia dreaptă, nu se abate, indiferent de circumstanţă. Da, e-adevărat c-a mai scăpat şi el boii din frâu (doar ca fotbalist), dar... hei!, cine n-o face? Suntem noi mai buni?! Nu cred...
Eu, oricum, i-am luat apărarea întotdeauna. Pentru că l-am iubit de când mă ştiu. De când le înnoda picioarele adversarilor (doar ştiţi ce castane îşi lua când era junior, de la ăia mai bătrâni!), de când a devastat Danemarca în ’90, ducându-ne la Mondialul Italian, de când scutura poarta Columbiei în SUA, de când strigam la Universitate “Hagi Preşedinte!” după victoria cu Argentina, de când s-a luat de piept cu vama belgiană, care i-a şicanat pe fotbaliştii noştri la controlul de intrare în ţară, pe motiv că vin din Est (în 2000), cerând doar să fie trataţi ca restul fotbaliştilor care treceau frontiera fluierând, de când plângea în hohote la retragere... L-am iubit la fiecare meci la care l-am văzut ţinând mâna în dreptul inimii când se cânta imnul, fredonând uşor şi privind semeţ către drapel. La el era un gest atât de simplu! Şi adevărat, pentru că aşa simţea, gestul îi venea din inimă, nu dintr-o poză văzută undeva, prin vreun ziar.
Şi ţineţi cont că simpatiile mele au fost dinamoviste dintotdeauna!


17.02.2011
Dan

6 comentarii:

  1. N-am fost niciodata un pasionat al fotbalului, dar Hagi a stralucit, intr-adevar, ca jucator si ca om.
    Frumos elogiu i-ai adus, si pe deplin meritat...
    Poate vor mai fi si altii ca el... Nu numai in fotbal.

    RăspundețiȘtergere
  2. Stiu ca nu te ucidea microbul asta cu fotbalul, dar pe Hagi n-aveai cum sa nu-l remarci... pe teren si apoi in afara lui, dupa ce a terminat cariera. Eu l-am sprijinit de la distanta in toate situatiile, macar in discutiile cu prietenii. Odata, chiar le-am scris un mail si celor de la gsp, cand pusesera tunurile pe el, nedrept, evident, stii cum face presa cand toaca fiecare gest/cuvant/clipit de ochi..

    RăspundețiȘtergere
  3. Salut , Dan !
    Nu m-am omorat prea mult dupa fotbal de-o buna bucata de vreme . Nu mai sunt deloc la curent cu fenomenul , dar , despre Hagi tot vreau sa adaug cate ceva ...nu pot altfel !
    Hagi are un suflet mare , mare de tot . Un talent ca el cine stie cand se va mai naste pe plaiurile noastre . Vazand meciurile nationalei cu Hagi purtand numarul 10 pe tricou , infloream de fericire si mandrie . El tragea echipa dupa el . Pasele lui erau de mare exceptie . Golurile lui erau unice . El imi amintea de Dobrin -cel ce nu ne-a putut reprezenta la Guadalajara dintr-o mandrie exagerata a lui Angelo Niculescu . Dar asta e alta poveste ...Hagi , facea pe teren , ceea ce cronicarii sportivi ai vremurilor nu erau in stare sa descrie in cuvinte . Talentul , munca , sudoarea , devotamentul , sufletul lui de copil , ne-au bucurat si ne-au dat aripi , ne-au facut sa speram atunci cand aveam atata nevoie de speranta . Speranta pe care o pierdem incet -incet in fiecare zi . Am nevoie de un Hagi si eu....

    RăspundețiȘtergere
  4. inițial mi-am zis că ar fi de preferat să nu comentez pe marginea articolului tău. În general, în cazul subiectelor de genul celui abordat de tine, am tendința să pășesc în vârful picioarelor. Să nu fac prea mult zgomot, sunt subiecte care tratează personaje și întâmplări aproape sacre, dacă nu cumva vi se pare cam mult spus.
    În istoria fotbalului, Hagi stă, fără îndoială, alături de ceea ce s-ar putea numi "monștrii sacri" ai fenomenului.
    Nu. O iau de la capăt. Cred că e o abordare greșită. Dă-mi voie să împart în două.
    Fotbalul nu e sacru.
    Fotablul nu este decât un joc care,ca fenomen social, exploatat fiind de cei care au ceva de vândut, și-a ieșit din matcă. A fost transformat într-un uriaș și profitabil instrument de manipulare, un mijloc prin care, subliminal, se transmit mesaje mercantile. Metamorfozează, perfid, ceea ce ar trebui să fie doar o încântare, un vector care să ne ajute să scăpăm de stres (scopul oricărui joc, de fapt)într-o mașinărie care produce, pe de o parte, venituri imense unor largi categorii de oameni (fotbaliștii fiind ultima spiță a roții de rezervă)și, pe de altă parte, psihoze nefaste în rândul unor indivizi care trăiesc la nivelul instinctelor. Vezi, în acest sens, multele exemple de violențe atroce care însoțesc fenomennul de-a lungul și de-a latul globului! Mă rog, e o licență... sigur că Pământul e rotund :-).
    Revin la Hagi. Un fotbalist uriaș, fără îndoială. Însă nu sunt întru totul de acord cu tine. Calități de necontestat în teren. Cuminte în plan sportiv, caracter puternic. Lider influent. Mai are, însă, unele scăpări...dar, vorba ta, e om și nimeni nu-i perfect. Un singur lucru îmi permit să zic (am tolba plină de săgeți, n-o să le lansez... nu se cade s-o fac având în vedere declarația ta de dragoste): aștept să-și dea seama că antrenoratul nu-i de el. Asta chiar ar fi o dovadă simplă de bun simț.
    Apropo, în meciul ăla cu Danemarca nu Hagi a fost cel care a strălucit, ci Neluțu Sabău. Dacă mă-ntrebi pe mine, el este, cu adevărat, un exemplu de bun simț.

    RăspundețiȘtergere
  5. Radu,
    Nici eu nu mai sunt aproape de fenomen, cum spuneam. E-atât de supralicitat sportul ăsta, încât la mine s-a produs efectul invers, m-a îndepărtat. Dacă se transmit acum şi meciuri din divizia B!.. Îţi dai seama unde s-a ajuns?!..Mai dau un exemplu de ce însemna Hagi pe vremuri (mă rog, fiecare dintre noi cred că poate veni cu sacul de poveşti frumoase). Meciul SUA - România din '94..încărcătură maximă, emoţii, presiune.. temperatura de 42-43'C la firul ierbii. N-aveam voie să pierdem, ideal era să câştigăm, să nu stăm la mâna altora. Atunci mi-a fost atât de evident ce mult depindem de Hagi! Toate pasele treceau pe la el, controla tot jocul nostru, nimeni n-avea curajul să ia o acţiune pe cont propriu.. ca să fie siguri că nu pierd mingea o pasau la Hagi. A alergat ca un rob, ca un gladiator, ca şi cum de rezultatul ăla depindea cariera lui; un munte de voinţă şi de umilinţă. La un moment dat, a dat o pasă către Dan Petrescu, el înapoi la Gică.. a mai driblat scurt un american, a avansat puţin, l-au inconjurat 2-3 adversari, dar a găsit o pasă maiastră către Petrescu sau Lupescu, nu mai ştiu exact, s-a oprit o secundă, respirând greu, şi i-am citit pe buze ceva de genul: "Da' mai alergaţi şi voi, că nu mai pot, mai daţi-o şi la altul!".
    Am învins cu 1 - 0 în acel meci, gol Dan Petrescu, dintr-o fază pornită tot de la Hagi. După mine, el a fost omul care a muncit cel mai mult în meciul ăla, chiar dacă la final alţii au fost în luminile rampei.

    RăspundețiȘtergere
  6. Bubu,
    La fotbal toţi ne pricepem, e statuat acest lucru, aşa că e voie să ne dăm cu părerea. Da, e un fenomen social, cu bune şi cu rele. La noi, cu mai multe rele, vezi meciurile aranjate, bâlciul şi porcăiala dintre capii fotbalului autohton, încununate de rezultatele "remarcabile" din perioada recentă, club sau naţională. Aş vrea să fie şi la noi la meci ca la englezi, să mergem ca la un spectacol de teatru, să pot merge cu feciorul meu fără să-mi fie teamă că inhalăm gaze iritante sau că ne îmbogăţim vocabularul cu tot ce e prins în dicţionarele de jargon sau de argou. Aşa că, m-am hotărât, primul meci la care îi voi lua bilet va fi la Progresul, pe Cotroceni :). În loc de măscările galeriei vom asculta Los Platanos şi nici nu-i vreun pericol de îmbulzeală..:)
    Da, mi-aduc aminte şi de evoluţia spectaculoasă a lui Sabău din acel meci, n-am vrut să pară c-o minimalizez. Mare fotbalist şi el, într-adevăr. Păcat că după '90 a avut parte de mult ghinion cu accidentările, mai ales în preajma turneelor finale.
    Despre Hagi.. eu tot mai cred în steaua lui de antrenor, să ştii, îi ţin pumnii la fel de strânşi ca atunci când evolua ca fotbalist (îţi mulţumesc pentru eleganţa de a păstra săgeţile în tolbă :)).

    RăspundețiȘtergere