24 Ianuarie

Elev fiind, trăiam această zi în alt spirit. Nu ştiu dacă pot să-i spun patriotism sentimentului pe care-l încercam pe-atunci, e prea mult, cred că la vârsta aceea nu ştiam nici prea bine ce înseamnă asta.. dar cu siguranţă simţeam un fior deosebit când se apropia sărbătoarea Unirii de la 1859. Ieşeam cu toţii în curtea şcolii, se ridica un drapel pe un mic catarg, ancorat în curte, în faţa cancelariei, se cânta imnul şi apoi profesoara de istorie ne ţinea un scurt discurs despre evenimentul în sine. La obiect, doar cifre şi fapte istorice, fără prea multe briz-brizuri cu rezonanţă propagandistă. După care plecam uşor, în linişte, spre clase şi ne vedeam de celelalte ore un pic mai cuminţi. Nimeni nu mai avea chef de prostii in ziua aceea (e drept că de a doua zi ne revenea, cu vârf şi îndesat!).

Poate am avut noroc de profesori care ştiau să ne spună povestea frumos, poate doar ne plăcea mai mult istoria, nu ştiu. Aşa cum era scrisă ea atunci. Pâna la urmă fiecare naţie învaţă la şcoală despre isprăvile deosebite ale înaintaşilor, nu despre momentele mai puţin fericite ale neamului lor. De ce să fie la noi altfel, de ce să fim originali? Şi aici mă refer doar la faptul că nu ne mai place să citim sau să învăţăm istoria. Când văd prin manualele de azi moace ale unora ca de-alde Esca, la personalităţi, sau mai eu ştiu eu ce alţi indivizi ce ne invadează zi de zi pe sticlă, mi se suie sângele la cap. Ăştia fac istoria de azi??

Şi mă mai doare ceva: când văd pe la tv diverse reportaje, cu oameni întrebaţi pe stradă, la întâmplare, dacă ştiu ce sărbătorim noi românii, pe 24 ianuarie. Tineri sau mai puţini tineri, de-abia îngaimă un răspuns, care-mi provoacă cel mult, un zâmbet. Amar şi ăla. Adevărate perle de cultură, nu insist, că poate nu-i chiar aşa de râs. Aveam o impresie mai bună despre nivelul de cultură generală al nostru, ca naţie, comparativ cu vesticii, de exemplu. Mă gândeam ce proşti trebuie că sunt francezii ăia, dacă nu ştiu unde-i România pe hartă! Dar acum văd destui şi din ai noştri care n-au habar care-i reşedinţa judeţului Arad, ce să-i mai întrebi de Cuza?!

Înainte de '89, în seara de 24 ianuarie aveam program tv premium. După porcăriile alea debitate la telejurnal, ne aşezam cu toţii în faţa televizorului, ca la cinema, în linişte, de parcă eram chiar în sala unde se juca. Şi, pe când priveam piesa aceea extraordinară cu povestea Unirii, cu Costel Constantin interpretându-l magistral pe Cuza, simţeam puţin emoţia momentului cum mă furnică pe şira spinării. Ascultam vocea baritonală şi puternică a lui Cuza şi parcă simţeam şi auzeam şi eu vuietul mulţimilor adunate în pieţe, în Bucureşti şi la Iaşi, la uşile palatelor în care se ţineau Divanele Ad-Hoc..  Asta cu “Ad-Hoc” mă amuză şi-acum... adică au apărut aşa, din pălăria lui Iosefini, adunările astea? Miniparlamentele Moldovei şi Ţării Româneşti? Nu, mai înainte cu doi ani, aveam s-o aflu privind atent pînă la final. Dar ce mi se pare grozav acum, când privesc cu alţi ochi, mai “luminaţi” (cred eu), e că oamenii se informau şi-n vremea aceea, chiar dacă n-aveau acces la internet. Şi dacă era o acţiune civică de aşa proporţii, nu puteau rămâne pasivi. Au venit atunci cu mic cu mare în stradă, să-şi facă singuri istoria, nu să aştepte decizia altora în locul lor, cum de prea multe ori se întâmplă azi, cu noi, epigonii. Invariabil piesa era difuzată în fiecare zi de 24 ianuarie, oare mai există în arhiva TVR-ului? Îmi place să cred că da, ar fi păcat să se fi pierdut.

Am văzut aseară la ştiri spectacolul dezolant oferit de sărbătorirea Unirii Principatelor, la Iaşi şi la Focşani. Nu vreau să apăr pe nimeni, vreau doar să fiu corect înţeles: nu mi se pare normal gestul celor supăraţi nici dacă în locul lui Băsescu ar fi fost Iliescu sau Doina Cornea. Sau oricare alt preşedinte aţi prefera. Nu cred c-am văzut sau c-am să văd vreodată un grup de francezi huiduind marseieza. La noi insă, a fost posibil. Păcat. Şi probabil că nu ne-am atins încă limitele indecenţei.. V-amintiţi de Nicu Vlad, la un Campionat Mondial de Haltere (Budapesta, 1990), medaliat cu aur, cum s-a dat jos de pe podium, protestând că oficialii au pus imnul vechi, în loc de “Deşteaptă-te, române!”? Câtă mândrie naţională a răzbătut din gestul lui! Diferenţă cer-pământ faţă de ce-am văzut ieri.

În ritmul în care ne pierdem respectul de sine, respectul pentru bornele istoriei noastre, indiferent de cât de greu ne este acum, în curând nu vom mai avea Sărbători Naţionale. Doar zile libere pentru grătare cu mici şi bere. Aşa să fie?!..

25.01.2011

Dan