45. Un număr și-un noian de gânduri

Se-ntâmpla demult, într-o maternitate din Ploiești. Am apărut. Un boț cu ochi, parafrazându-l pe Creangă. Nu, n-am amintiri de-atunci, doar înregistrarea scrisă pe-o bucată verde de hârtie, modelul ăla vechi, de la Starea civilă. 😃

Știți senzația aceea, oarecum neplăcută, pe care o resimți când ieși de undeva, dintr-un interior, fie el locuință, birou ori stație de metrou? Durează puțin, până te acomodezi cu lumina Soarelui. Iar dacă e unul strălucitor de Iulie, cu siguranță clipești de câteva ori, mai des, intens, pentru a te acomoda; câteodată, când ieși brusc, se poate ca o pâclă neagră să ți se așeze o clipă peste ochi, ca un văl de mătase purtat de femeile berbere, dar fără fanta decupată în dreptul ochilor. Dai cu mâna peste ochi, încercând să îndepărtezi vălul sau ce-o fi el. Așa că stai câteva secunde bune în loc, buimac, surprins că nu știi de unde a venit și cât durează, apoi clipești din ochi, destul de des la început, apoi ceva mai rar, simțind că, încet-încet, vălul se desprinde, se ridică spre cer, lumina revine și te bucuri nespus că poți vedea din nou. Apoi totul reintră în normal, picioarele își reiau drumul lor, aproape fără să-ți dai seama, purtându-te în direcția dorită, parcă fără voia ta, uitând rapid c-a existat vreun obstacol.
Așa o fi fost și-atunci, într-o zi toridă de vară, în '72. Desigur, doar supoziții, că nimeni nu are amintiri atât de precise asupra evenimentului cu pricina din viața lui, și nici eu nu fac excepție. 😃 Am clipit, am văzut ce și cum, m-am obișnuit cu lumina și cu cei din jurul meu și-am mers mai departe.

Am clipit de câteva ori... anii copilăriei au venit și-au trecut ca un vis... o secundă, poate, în trecerea timpului care măsoară vârsta planetelor. Tot așa cum se spune că ține și visul, o clipă, un fulger al minții. Revăd teiul de la poarta casei, în care urcam cu frate-meu la înălțimi amețitoare, încercând să-l imităm pe Mowgli, reușind doar s-o speriem la modul extrem pe mama, care ne striga să venim la masă, încercând să ne abată atenția de la aventura noastră, mult prea îndrăzneață, dându-și seama că nu e cazul să ne certe, realizând inconștiența vârstei. Revăd călătoria cu trenul către Constanța, alergătura pe holurile vagoanelor, cu toate geamurile lăsate pentru a pătrunde aer ceva mai proaspăt (nu cred că se inventase aerul condiționat în anii '70, oricum, nu în România); revăd un film haios, gen Benny Hill, în care îl calc pe tata pe degetul mare de la picior, proaspăt operat și bandajat de nu-i încăpea în pantof, făcându-l să iasă prin plafon de durere și urlând până la lacrimi (deși, în film, Benny Hill înghite durerea demn, doar schimbându-se puțin la culoare ori, eventual, scoțând ceva fum pe urechi). Mi-aduc aminte vag un hotel din Mamaia, o excursie cu vaporașul pe insula Ovidiu, o săritură eșuată în piscină și mersul pe sub apă, cu ochii deschiși către tata, care mă simte cum îl prind de picior și mă scoate imediat la suprafață, speriat de cantitatea de apă ce mi se revarsă pe nas și pe gură, înghițită în cele 5-6 secunde de rătăceală pe fundul bazinului...

Grădinița – îmi amintesc rolul moșului din Ridichea Uriașă și distracția de la repetiții. Și zilele în care un băiat rău ne fugărea pe toți și-un altul, mic și slab, o părere de om care-i ține piept, apărându-mă pe mine de grăsan. Primul meu prieten, Marian, chiar dacă de etnie minoritară. Cam atât.

Școala, apoi – dna învățătoare Andrei... sau coana preoteasă, cum o numeau con-țăranii din sat. Foarte autoritară, neezitând să folosească metode neortodoxe de disciplinare a celor mai șturlubatici din fire. Ori fără drag de carte, nici ăia nu scăpau de bătaie. Cea care a pus capăt brutal carierei mele de "scriitor" de mână stângă... pedepsindu-mă de fiecare dată, când treceam stiloul cu peniță dintr-o mână în alta.

O secvență întipărită adânc în memorie, un flash-back din clasa întâi, când începeam să scriem cătinel... stau in banca a treia pe rândul de la ușă, cumva chiar în dreptul ușii; doamna scrie ceva pe tablă, ne pune să transcriem pe caiete, apoi iese afară cu celebrul "Nu mișcați!.." Fulgerător, schimb stiloul din dreapta în stânga, râsuflând ușurat, bucuros că treaba va merge mult mai ușor acum. Nu trece un minut și madam intră intempestiv pe ușă, răcnind la mine:
– Dănuț, ce faci acolo, nesimțitule, scrii cu stânga?!..., chiar dacă eu am permutat instantaneu stiloul în drepta, ca să nu mi-o iau din nou, ea nevăzând mișcarea. Cu mintea ei obtuză de pedagog școlit la cadrele PCR-ului, o revăd cum se repede-n mine ca un uliu, trăgându-mă brutal de ureche, până-mi dau lacrimile, îndesându-mi și-o palmă sănătoasă peste cap, aplicându-mi astfel, o corecție exemplară pentru "crima" de a scrie cu stânga. Atunci n-am realizat, dar mai târziu mi-am dat seama cum m-a prins... a stat și m-a urmărit pe gaura cheii, pentru că ușa oferea vizibilitate către banca a treia. N-a contat că eu am negat, fiind în regulă când a ajuns la mine, ea știa, mă vazuse... Cine știe, poate popa Andrei i-o fi zis că un copil care scrie cu stânga în clasa ei e piază rea, trebuie exorcizat, stârpit, adus pe calea cea dreaptă, altfel e deranj mare la Patriarhie. Halal, madam!..
Revăd și nesfârșitele practici agricole de-nceput de an... la săpat cartofi, la cules cartofi, la sortat ceapă, sortat morcovi, cules de mere, de porumb, depănușat porumb... cules de prune, la mănăstire (v-am zis de legătura puternică dintre școala mea si biserică, nu? 😃), că fusese un an bogat și măicuțele nu pridideau cu țuica, pardon, cu magiunul. Norma la săpat la cartofi era simplă, ca pentru copii de clasa a cincea – un bilon, nu mai mult. Numai că bilonul avea cam 1,5 km lungime, dacă se ridica praful, nu-i vedeai capătul... Într-o zi, am fugit de la sapă vreo 5-6 băieți la cules de ciuperci de pădure. Anchetă, în biroul directoarei. Și tu, Daniel, doar ești comandant de unitate! Da, și eu. Au fost cele mai bune ciuperci mâncate vreodată, gătite de mama la tigaie, pe jar.

Mai clipesc iar și mă revăd la poarta liceului. Caragiale, cel mai bun din Ploiești. Admitere, frisoane, afișarea rezultatelor.. mda, se putea mai bine. Prima zi, colegi noi, zarvă mare în Groapă (baza sportivă a liceului avea un teren de baschet superb, cu tribunele în amfiteatru), profesori noi; altă făină se macină la moară la oraș, fraților!.. concurență, pretenții mari de la profesori, că, deh, suntem la Caragiale, pe-aicea a învățat și Nichita, iar prof. Nicolae Simache, fondatorul Muzeului Ceasului, a predat aici Istoria epigonilor din generațiile anilor '50-'60. Treapta a doua, rezultate și mai bune. Altă clasă, profesori deosebiți, oameni cumsecade care-și făceau meseria cu mult drag și suflet. Pe câțiva am apucat să-i revăd în 2015 – 25 ans après – la reuniunea organizată cu foștii colegi de liceu. Ce nostalgici devenim!..

Decembrie '89 – Revoluție. Libertate, Dreptate și Adevăr. Așa am sperat atunci. Fără socialismul ăla utopic, pe care nimeni nu dădea doi bani, larg trâmbițat și în liceu la orele de Economie Politică, chiar de către diriga mea din treapta întâi (ilustrare vie a termenului de "politruc"). Pentru că, sincer, nu credeam, nu visam vreodată că va fi posibil altceva în România, decât comunism până la îndobitocirea totală a individului și abrutizarea nației. Știam că nici al nostru mare cârmaci nu e etern, dar mă gândeam că, la fel ca la ruși – mă refer la seria aia rapidă, Brejnev, Andropov, Cernenko, în doar 3 ani – comuniștii se vor succeda în linie și la noi. Că doar un nume se va schimba, probabil, nimic mai mult. Mi-am imaginat atunci, în primele zile ale lui Decembrie, că Binele primează și va dăinui, că Răul s-a dus și nu va mai reveni. Naivitate, de-acord. Specifică adolescenței, fie-mi iertată.

Facultate. Libertate, frate, și viață de noapte, cum spunea Chirilă. Traiul la cămin nu-i simplu, dar te pregătește pentru mai târziu. Pentru viață, în general, nu neapărat pentru carieră. Este perioada de care mi-aduc aminte cu mult drag, de fiecare dată. Nu pot să uit marșurile din Regie către Universitate, după fiecare mare victorie a Naționalei la World Cup '94. Hagi – Președinte!, răsuna în toată piața, iar Iliescu tremura în pat, precum Conu' Leonida față cu reacțiunea – de teamă că poate Gică va candida. 😃
Dar parcă timpul a luat o viteză nemaipomenită după '90 și eu nu mai voiam să clipesc. Deloc. Și încercam să stau cu ochii deschiși, cât mai mult, ca să-i opresc trecerea inefabilă. Aș fi vrut ca anii de facultate să fie cât mai mulți (fără bisuri, da?), să dureze cât mai mult, aș fi vrut ca boema să nu se termine niciodată. Iar noi, împreună toți prietenii de-atunci, să rămânem uniți, inegalabili la haz, petrecăreți de cursă lungă, neîntrecuți la prostii, veșnic îndrăgostiți (fără speranță) de câte-o ea superbă, dar de prin alte sfere, suspinând și fumând in draci la masa de bridge, făcând punte (că de-aia îi zice bridge, nu? 😃) între zilele și nopțile de poveste ale sesiunilor lungi de iarnă...

Gata, s-a terminat. Examene de licență, lucrare de diplomă și la nici 23 de ani împliniți, bun de scos pe piața muncii. Stagiar, pe-un șantier la Constanța, apoi la București. Începe saga GSM-ului, cu alergătură în toată țara. Mă întâlnesc pe holuri cu ceva fete vesele și frumoase (absolvente, gândeam), apoi conchid condescendent cu tinerii mei colegi - le-a fraierit Fane, cu vrăjeala lui, e bun tipu', clar. În acea zi, cobor cu liftul cu-o superbă blondă care pleca de la interviu, dar pe care aveam s-o revăd în curând la proiectare. Laura. Și povestea avea să înceapă.

Am mai clipit de câteva ori și iată, sunt acum pe holurile maternității. Mihai n-a mai avut răbdare și în miez de noapte ne-a pus pe drum. Stau cu ochii pe asistentă, să văd în ce pătuț îl pune, după ce-l aduce din salon. Dacă mi-l schimbă, dacă greșește eticheta pusă pe cubiculul lui? Sigur știe de unde l-a luat, cine-i mama lui? Mi se pare cam neglijentă doamna... A, da, bine că pune o bentiță și pe mânuța lui cea firavă și abia desenată, identică cu cea pusă pe mâna mamei. Dacă îi iese și cade pe jos? Ufff, viață de tată!.. (cum o fi aia de mamă? 😄). Mă gândesc s-o fac atentă cu o bancnotă, așa, sigur de-al meu va avea o grijă infinită. Naivitate, când o să mă lași în pace? Brusc, fața asistentei se luminează.. vai!, cum vă seamănă!... 😄

Clipesc din nou... văd imaginea mamei, în suferință. Oh, așa devreme, mult prea devreme, Doamne!...

Din nou, clipesc. Sunt la serviciu, e o frumoasă zi de toamnă, Septembrie 2009. Un telefon, ne pregătim. Îmi iau cheia mașinii, zvârl geaca pe mine și dau să ies pe ușă. Intră un șefuț, mă rog, destul de șef, să-mi ceara ceva, aiurea, dar timpurile sunt destul de tulburi, nu ar trebui să comentez. Criză, reduceri de personal, toată lumea e-ngrijorată, nimeni nu se simte a fi de neînlocuit. Poate doar individul care mă presează acum. Regret, nu pot, nu am timp. Azi nu, te rog eu, nu, mâine facem cum vrei tu. 😃 De ce? Nu stau să-i explic, îl ocolesc cu eleganță în timp ce el rămâne perplex, ies în fugă, mă urc la volan, conduc ca nebunul și-n 35 de minute ajung din Otopeni în Balta Albă. Căci Mircea dă semne de nerăbdare, nu-i place noaptea. De data asta, lucrurile s-au mai schimbat, spitalul arată a spital, nu a labirint pentru distracția goangelor, cum erau saloanele de la Caritas, pe vremuri.

Ca-ntr-o reluare de slow-motion a unui spectaculos slam-dunk al lui Air Jordan, ochii mai clipesc încă o dată, iar eu mă revăd la Pier 39, admirând zarva focilor care luptă pentru un loc pe pontoanele ancorate special pentru ele. Alcatraz-ul se zărește în largul golfului, cu celebra the Rock, locul unde Al Capone a experimentat cazarea gratuită oferită de statul american. În stânga mea, marina plină ochi de ambarcațiuni, care mai de care mai fiță, iar în plan secund, Golden Gate-ul în ceața înserării, pe care îmi propun să-l străbat la pas, a doua zi. Septembrie 2012, am ajuns în San Francisco, locul unde întâlnești la tot pasul oameni drăguți care poartă flori în păr, cum spunea Scott McKenzie, în anii de glorie ai generației hippie.
- Would you wanna hang up, man?
- Sorry?!..
- Would you wanna hang up?, repetă vatmanul celebrului Cable Car, după ce urc la Lombardo street în tramvaiul ce coboară spre Hyde Street – un tip de culoare, cu fața rotundă și jovială, ochi negri ca tăciunele și jucăuși, masiv și înalt, emanând forță brută, forța necesară manipulării celebrului levier cu care controlează viteza tramvaiului.
- I have a spot here, on stairs, if you like.
- Of course, thanks, man!.. 😃
Și simt cum vântul îmi aleargă prin păr, când tramvaiul se pornește, accelerând din ce în ce mai repede, coborând o pantă incredibil de abruptă, către albastrul oceanului... O stradă pe care îți pierzi suflul ca pieton dacă o parcurgi în celălalt sens, în urcare , garantat.. hey man! ești sigur că poți să te proptești în levierul ăla cât trebuie pentru frână sau ne culegi din apa golfului pe toți?.. 😃

Din nou, închid ochii ușor, clipesc cu teamă... și când îi deschid sunt cu Mihai, la un MacDonalds, după examenul de admitere, discutând despre ultima problemă de la Mate. De geometrie. Oh, Doamne, ce-am urât și eu geometria în spațiu, cândva! Mă revăd cu mama, în urmă cu mai bine de 25 de ani, la poarta liceului, explicându-mi greșelile făcute, tot la Mate. Acum examenele se dau la școala la care ai învățat, lucru bun, măcar nu mai au copiii un stres în plus, cel al noutății locului, controalelor, porților de scanare ca-n aeroport sau mai știu eu ce va urma!..
E deja 15 Septembrie, suntem la Șincai. Stau puțin cu el în curtea școlii, până începe festivitatea de deschidere. Apare diriga – avem profă de Fizică, cool!, zic eu, fără vreun ecou prea entuziast dinspre Mihai.
Scanez curtea și c-un ochi expert dibuiesc o bancă, într-un colț mai ferit, așezată strategic sub un platan cu o coroană generoasă care-i ține umbră, complice.
- Mihai, vezi banca aia de-acolo?
- Da.
- Acolo se adună golanii în pauze, la o țigară.
- Ei, na!.. Nu poți să știi, zici și tu așa.
- Ba da, că nu m-am născut ieri. Dar știi ce n-au ei habar?
- Ce anume?
- Că de sus de-acolo, de la etajul 2 (și-i arăt ferestrele din partea opusă), orice profesor îi vede și-i ia ca din oală. Așa că, dacă vei simți nevoia vreodată, găsește-ți alt loc. Râde și se supără un pic... tati, eu nu o să fumez.
Mihai, după primele săptămâni de liceu, la o discuție nevinovată:
- Tati, apropo, știi ce ziceai tu de banca aia din curtea școlii?
- Parcă mi-amintesc ceva...
- Ai avut dreptate! 😃

Clipesc și mă văd cu trei săptămâni în urmă... căldură mare, monșer. Din nou în curtea școlii, aceeași ca la admitere. Uff, am greșit, nu trebuia să fim la liceu? Nu, tocmai ce se gată clasa întâi, la Mircea. Aha, carevasazică.. punct și de la capăt.

- Mami, ce înseamnă "rezultate deosebite"?, întreabă micul rocker, hlizindu-se cu ceilalți pitici, toți cu diplomele în brațe.
- Foarte-foarte bune.
- Aha, merci. Ai văzut?, se întoarce el, cu ochii sclipind de satisfacție către piticul vecin, care avea o diplomă de merit pentru rezultate foarte bune la învățătură. 😃

45, azi. Parcă n-aș vrea să mai clipesc. Sau măcar s-o fac in slow-motion. Oare, dacă aș putea să stau cu ochii deschiși, timpul ar încremeni în loc, odată cu mine? Nah, ce rost ar avea?... La anu' avem Bacu'.

Dan
13.07.2017