ATGR, part II

Ca niciodată, anul ăsta am avut parte de ninsoare încă din octombrie, din ultimul week-end. A venit pe neașteptate, și nu puțină. Nu a durat, normal. Doar nu era să umblăm la bocanci și cojoace așa devreme. S-a topit repede, iar toamna și-a reintrat în drepturi, frunzele nici nu căzuseră toate din copaci...
De sâmbătă, norii au început să se scuture cu simț de răspundere, doar tocmai ce-a trecut Crăciunul. Unul neverosimil de cald, cu 20 de grade plus în ziua de Ajun. A nins frumos, 2-3 zile la rând. Zăpada e albă, pufoasă, pe alocuri neatinsă... nu a căpătat încă nuanțele acelea cenușii-murdare, cum se întâmplă în prag de desprimăvărare. A picat bine ninsoarea, trebuie să mai fac și ceva mișcare antrenantă, nu numai cea dintre bucătărie și fotoliul din fața ecranului televizorului. Încerc să mai ard din caloriile date de "porcăriile" pe care n-am fost capabil să le ocolesc la masa de Crăciun (să fiu sincer, nici nu m-am omorât încercând, vorba lui Bănică – "doar odată-i Crăciunul!") – mai lopătând prin jurul mașinii, mai făcându-i toaleta de don'șoară, periindu-i cu sârg toate geamurile și caroseria de cei 20-25 cm de zăpadă așezată cuminte, chiar și pe oglinzi. Mai ieșind cu sania, în ultimă instanță, care lunecă atât de ușor, după ce înghețul începe să muște puțin din tihna zilei de ieri. Repede, tati, vreau cât se poate de repede! Hai, mai repede!, se aude mogâldeața temeinic înfofolită din spatele meu...
Și uite-așa m-apucă dorul de mers iar pe cărări de munte, cum o făceam la începutul anului. An ce va să se gate peste-o zi, numai. Doamne, când a trecut și ăsta? Ei, las' că 2015 va trece mai încetișor, mai pe-ndelete, așa mi-a promis. J 

Aplicația 4, Ian. 2014 – fix al doilea week-end, după Anul Nou. Cabana Diham – tură de munte, de iarnă. O așteptam de mult, zăpada albă ca spuma laptelui are un farmec aparte în peisajul montan, pare coborâtă din pastelurile de iarnă ale lui Alecsandri. Aș zice că aici, pe culmile Bucegilor, îi stă mult mai bine, pare la ea acasă, decât în pribegie la oraș, așternută haotic pe bulevardele noastre, greu încercate la fiecare strat depus, mai gros de 5 cm. Cum spuneam și cu alte prilejuri, m-ar trage ața și iarna pe poteci de munte, dar vremea riscurilor a trecut. Pe lângă faptul că echipamentul trebuie să fie fără cusur (să zicem că stăm oarecum binișor pentru ce ne-am propus, că-z doară nu ne-om apuca să facem escaladă pe ghețar!), ar mai fi necesară și-o condiție fizică bunișoară... iar aici, deși aș vrea să mă laud că alerg suta de metri sub 11s, trebuie să recunoaștem franc că sunt oareșce carențe. Medii spre majore, așa că trebuie lucrat serios la capitolul îmbunătățiri. J
2014 a fost un an sărac în precipitații, așa că, din păcate, zăpada nu prea vizitase muntele. De la cabanierii din Diham ne parvenise vestea că locul e bun de pășunat, nicidecum de schiat. J Mai rar ca-n mijlocul iernii să nu fie zăpadă în Bucegi, dar natura se mai joacă și ea, din când în când.
Plecarea a fost cu trenul de data asta, nu cu autocarul. Un personal (pardon, Regio) din Gara de Nord, cam pe la 06,30 – deh, trebuie să te înhami la efort, inclusiv la cel de trezit dimineața, nu numai la cel de urcat pe munte. Atmosferă cool, cântece și voie bună, un joc de twister pentru cei cu deprinderi de contorsioniști, povești și aduceri aminte din precedentele ture, nici nu știi când au trecut cele 3 ore, aproximativ, până la debarcare în gara Predeal. Ne grupăm rapid la cele câteva microbuze care mișună prin zonă și, după cei 4-5 km parcurși din centru către Pârâul Rece, coborâm și purcedem în șir indian către intrarea pe traseu. În partea dreaptă, semeț și rece, indiferent de anotimp, ne vegheză urcușul Bucșoiul Mare. Marcajul este punct roșu, drumul este bun, traseul relativ ușor, urcă lent, nu are pante abrupte, așa că nu pune probleme majore, chiar dacă nu ești performer. În circa două ore și-un pic, coloana umană formată pe traseu avea să ajungă la cabana Diham. Soarele ne zâmbea șugubăț din spatele Bucșoiului, parcă făcându-ne în ciudă. Unde ești zăpadă, cu înghețul tău cu tot?... J
A urmat cazarea în cabană, apoi ieșirea pe traseu. Băieții au organizat un atelier de lucru pe tema mersului organizat pe trasee de munte în timp de iarnă, cu accent pe manevrele de supraviețuire, în caz de avalanșă. Foarte interesant și extrem de instructiv. La ceas de înserare, ne-am pornit spre cabana Poiana Izvoarelor, prin pichetul Roșu (marcaj punct roșu). Un cer curat, sticlă, fără nori, pe care puteai admira mii și mii de stele, ne-a făcut deplasarea mai ușoară, astfel că, practic, nu a fost nevoie să luminăm traseul cu frontalele. Doar puțin, cât să admirăm în zăpadă ceva urme de mistreț. J Prin pădure, stratul de nea era mai serios, solicitând atenția la maximum să nu cazi din potecă, dar sentimentul de siguranță nu te părăsește niciun moment, având în vedere că mergi alături de vreo sută de companioni. Iar la fiecare obstacol întâlnit, lanțul creat pe cărare se oprește, oamenii dându-și mâna unul altuia pentru depășirea acestuia, într-un superb gest de solidaritate umană. Căci e-adevărat, oamenii muntelui sunt de-o anumită factură, altruismul și siguranța celui care-ți este partener de tură primează în fața sinelui. Egoiștii se autoexclud din grup, la un moment dat, nu au nicio șansă.
După un ceai ori vin fiert la Poiana Izvoarelor, "miriapodul" uman se întoarce la cabana Diham, pe traseul direct, marcaj cruce albastră. Înainte de a intra în cabană, aflăm și câteva lucruri interesante despre cum trebuie construit un adăpost, în cazul extrem în care ești nevoit să-ți petreci noaptea pe munte, astfel încât șansele de salvare să crească considerabil. Pare-o joacă, dar cine are mintea deschisă, bagă la cap. Nu se știe niciodată.. Apoi cina la cabană a părut cea mai grozavă întâmplare a zilei, după un așa efort susținut – început cu trezirea la ore mici ale dimineții și sfârșit cu mersul de noapte dinspre Poiana Izvoarelor către Diham. Cine-a mai avut putere, a participat și la petrecerea cu cântece de cabană ce s-a întins până după miezul nopții. Eu, nu. J
A doua zi, după check-out, s-a plecat către cabana Gura Diham, marcaj triunghi albastru. Ce mi-a atras atenția, în mod neplăcut, au fost șleaurile adânci lăsate prin pădure de amatorii plimbărilor cu ATV-ul. Unu, că dacă prin mers la munte ei înțeleg să tureze vehiculul respectiv până la un nivel insuportabil de decibeli, e clar, nu mai au nicio speranță, doi, că dacă pădurea, despre care se presupune a fi "plămânul verde" al planetei, trebuie să respire noxele emanate de atv-uri, cum vrem noi să ne mai ajute, la rândul ei? Îmbolnăvind-o? După circa 2 ore și ceva de mers, cabana Gura Diham a fost invadată de grupul nostru. Am luat de-atâtea ori masa aici, chiar și când eram doar în tranzit prin Bușteni, dar parcă acum, după un traseu serios prin pădurea de după Șaua Baiului, totul a avut altă savoare. De-aici, contra a 5 lei de persoană, un taxi (pirat) ne-a dus la gară; oricum, nu avea niciun rost să parcurgem cei 5 km la pas, eram destul de obosiți după efortul depus pe parcursul a două zile.
Dacă aș repeta experiența?.. Cu siguranță, parcă anul ăsta se anunță mai bogat în zăpadă. J

Aplicația 5, Feb. 2014 – Valea lui Stan. O nouă tură de munte, pe unul dintre cele mai spectaculoase trasee montane din țara noastră, în masivul Făgăraș. Așa mi-a fost prezentat la curs, așa stă și realitatea, confirm. J

Plecarea s-a făcut dis-de-dimineață, pe ruta Pitești-Curtea-de-Argeș-Arefu. Cazarea la Pensiunea Iuliana – 2 margarete, sat Căpățâneni-Pământeni. Curat, cald, oameni primitori, totul ok, ținând cont de clasificarea declarată. Planul de bătaie prevedea ascensiunea prin Valea lui Stan, traversarea canionului, un stop scurt în Poiana Călugărița și coborâre pe partea cealaltă a versantului, în drumul ce merge pe lângă lacul Vidraru, spre Cumpăna. Acolo urma să fim preluați de autocare, pentru a evita efortul de a mai merge 3-4 km pe jos, pe marginea șoselei. Din nou însă, vremea mult prea caldă pentru luna februarie (8-9°C) ne-a pus probleme. Zăpada era în curs de topire, apa curgea și prin canion, ca urmare nu putea fi traversat. Ideea de bază era ca gerul să țină apa înghețată (așa ar fi fost normal, într-o iarnă normală), ca să putem păși peste gheață prin canion. Acum apa avea un debit de toată frumusețea și nici pic de gheață. Nivelul trecea bine de genunchi, numai echipat în izopren te-ai fi putut încumeta să-l traversezi. După 3 ore de urcuș, ne-am oprit, iar ceaiul cu rom și lămâie produs cu apă din râu la punctul ales pentru staționare, a fost unul de poveste. Undeva, puțin mai sus, s-a amenajat o tiroliană, la care puțini au mai ajuns. Ne-am întors pe aceeași rută, autocarele așteptându-ne cuminți la baza traseului, după ce întorseseră 2 km mai sus, la barajul Vidraru.
A doua zi – turism cultural. Vizita la cetatea Poenari nu avea cum să lipsească din programul excursiei. Chiar dacă altitudinea la care este amplasată nu pare una impresionantă, cca 400m deasupra văii Argeșului, cele 1480 de trepte pe care le ai de parcurs până ajungi la cetate constituie o provocare în sine. Întemeierea cetății coboară adânc în istorie (datează din sec. al XIII-lea), fiindu-i atribuită lui Negru Vodă. Una dintre cele mai frumoase legende priveşte cea de a doua etapă a ridicării cetăţii Poenari. Se spune că, dorind să se răzbune pe târgoviştenii vinovaţi de moartea fratelui său Mircea, Vlad Ţepeş – căruia i se atribuie extinderea fortificaţiei în sec. al XV-lea – i-ar fi adunat pe toţi laolaltă la poalele muntelui pe care se înalţă astăzi cetatea şi, după ce a tras câţiva în ţeapă, le-a poruncit celorlalţi să se apuce degrabă de construit. Potrivit cronicilor, cetatea ar fi fost terminată în doar şase luni. Dap, mă gândesc că ne-ar mai trebui niște cârmuitori de genul lui Vlăduț, poate-așa vom traversa și noi Carpații cândva, cu vreo autostradă...
Ultimul obiectiv – ruinele cetății și Biserica Domnească din Curtea-de-Argeș. O ploaie măruntă ne sâcâia când am coborât din autocare, de parcă ar fi vrut să ne expedieze mai degrabă către casă. Însă planul i-a fost dejucat de ghidul nostru, dl. Ștefan Dumitrache, chiar directorul Muzeului Municipal, în administrarea căruia intră și obiectivele amintite. Dânsul ne-a captivat cu explicațiile și prezentarea istoriei ruinelor desccoperite ale fostei cetăți (situl arheologic fiind destul de restrâns spațial), dar și a bisericii domnești, dovedind și o fină cunoaștere și interpretare a picturilor religioase din interiorul acesteia. Un om cu o chemare deosebită, de o cultură vastă, erudit, cu tact de profesor – mi-a făcut o plăcere deosebită să-l ascult și să intru în dialog cu el.

Aplicația 6, Mar. 2014 – a vizat, în principal, obiective turistice de peste munți, de aceea s-a numit "Aplicația Transilvania". Conceptul excursiei era unul nou – plecare de vineri seara din București, vizită nocturnă a cetății Sighișoara și continuarea zilei de sâmbătă cu vizitarea unei mulțimi de obiective faine. Părea obositor, dar cum suntem tineri, nu ne dăm bătuți așa ușor, nu? J Cazarea era prevăzută a se face în Geoagiu-Băi, unde nu ajunsesem niciodată până la momentul respectiv.

Majoritatea obiectivelor prevăzute în program le atinsesem, cu ocazia unor precedente incursiuni în Ardeal. Dar îmi face plăcere să le revăd de fiecare dată, așa că nu am ezitat nicio secundă să plec din nou la drum. Ca să nu mai zic că aplicația era obligatorie pentru cei care aveau și-un examen de susținut în vară, la final de școală. J 
Cetatea Sighișoara – la ora 2 noaptea, complet pustie, vă imaginați. Am spus-o și-n autocar, rămân la părerea că se impune vizita de zi, pentru a o admira în toată splendoarea ei. Însă străzile erau generos iluminate, așa că grupul a invadat-o în miez de noapte, spărgându-i, practic, liniștea ancestrală. Am urcat și prin pasajul scărilor la Biserica din Deal, dar acolo bezna era profundă.
Cheile Turzii – pot spune că traseul, deși scurt ca durată (cca o oră), m-a fascinat. Faptul că l-am parcurs la primele ore ale dimineții, ne-a făcut să ne bucurăm de-o liniște de început de lume, parcă; nici țipenie de turist, doar trilurile matinale ale păsărilor ce cuibăresc printre stâncile semețe ale versanților. Și, desigur, murmurul râului Hășdate ce taie sălbaticele chei ale Turzii, parcurgând alert, pe alocuri vijelios, cei 1,5 km prin piatra munților Trascău. Traseul amenajat cu grijă, cele 4 poduri care te trec de pe un mal pe altul și smaraldul apei din defileu mi-au amintit de Cheile Vintgar, vizitate in Slovenia. Numai că acolo, în plus, circulau pe firul apei niște păstrăvi de marimea unui cașalot. J
Salina Turda – superbă. Nu le-am văzut eu pe toate din țara asta, dar salina Turda este una dintre cele mai reușite amenajări cu scop turistic de acest gen, cu certitudine. În mod ciudat, reprezentanții salinei au fost inflexibili la plata intrării, deși eram mai bine de 100 de persoane (3 autocare), neacordând nicio reducere pentru turismul de grup. N-am văzut așa ceva pe nicăieri, la Turda nici dacă ești cu familia nu scapi de plata celor 3-4 bilete. Am avut însă, parte de tur ghidat, lucru ce nu se întâmplă când ești pe cont propriu.
Pentru mine, până la această vizită salina de la Slănic era referința, number one. Mă tem însă că cea din Turda a detronat-o, investițiile făcute aici sunt de apreciat.

După masa organizată la un restaurant bun din Alba-Iulia Crăiască J, cu o organizare ireproșabilă și servire de metronom (cca o oră, pentru tot puhoiul revărsat din autocare), următorul obiectiv vizitat a fost Cetatea Alba Carolina. Splendidă, o bijuterie arhitectonică, refăcută și recondiționată în cadrul unui program amplu, cu finanțare UE, ce s-a întins pe durata câtorva ani. Bună și Uniunea, când știi a jongla cu proiectele eligibile. Ultima mea incursiune data din 2008, când zidurile erau sub schele în proporție de 80-90%.

Cazarea din Geoagiu-Băi s-a făcut la Hotel Vacanța, 3 stele, bun. Mâncare bună, servire comci-comca, restaurantul însă, a fost disponibil acelor care le place muzica live, cântată între prieteni.
A doua zi s-a plecat către Hunedoara, unde Castelul Huniazilor ne-a primit cu brațele deschise. O încântare vizitarea acestui simbol gotic medieval, unic pe teritoriul țării noastre. A urmat Ulpia Traiana Sarmisegetuza, biserica de piatră de la Densuș (ctitorie românească datând din sec. al XIII-lea, la ridicarea căreia s-a "împrumutat" ceva piatră de pe la Ulpia Traiana) și, după un scurt intermezzo la restaurantul Ferdinand din Hațeg, o vizită la rezervația de zimbri de la Slivuț.
Întoarcerea spre casă s-a făcut prin Valea Jiului, un defileu la fel de spectaculos ca cel al Oltului, dar parcă o idee mai vijelios. Oricum, noaptea neagră ce se așternuse peste munți, nu ne-a mai permis comparația. Drumul ne-a condus spre Târgu-Jiu, orașul operelor lui Brâncuși. Aici a fost ultimul popas, în parcul central, unde am admirat (din nou) Poarta Sărutului și Masa Tăcerii. Coloana am salutat-o discret, chiar de la microfon, din fuga autocarului, care deja pusese cap-compas București.  

Densitatea și varietatea obiectivelor turistice vizitate pe parcursul acestei excursii au fost de excepție, reușind să mă captiveze complet, să mă țină în priză 2 zile și jumătate, așa încât nu am resimțit deloc oboseala de care s-au mai plâns unii, culmea, de vârste mult mai tinere. Tineri doar fizic, la spirit, nu prea. Până la urmă, asta e, meseria de ghid nu se potrivește oricui, nu toți au chemarea respectivă. Chapeau bas pentru organizatori. 
continuarea - aici
 

Dan

30.12.2014