Limba rusă nu a
fost printre materiile mele preferate în școala generală. Mai târziu, în
perioada liceului, aveam să-i invidiez pe colegii mei care au avut norocul să
studieze engleza. Erau mai cool, versurile lui Freddy Mercury sau ale lui
Michael Jackson nu le puneau atâtea probleme de înțelegere pe câte îmi suscitau
mie. De aceea, când am depus dosarul de înscriere la facultate, am avut
inspirația să declar engleza a doua limbă studiată (după franceză), scăpând
definitiv de chinurile provocate de limba lui Pușkin. O fi fost bine sau nu, e
greu de spus, cert e că acum mă descurc fără translator în Londra. :) Ok,
engleza e veriga de legătură universală când interacționăm pentru prima dată cu
reprezentanții unei noi culturi, indiferent de meridianul sau paralela pe care ne
aflăm în călătoriile noastre, nu contează scopul – turism sau afaceri. Însă,
privind momentul prezent, precum și contextul geopolitic în care ne aflăm, aș
zice că și limba rusă rămâne o opțiune serioasă. :)
Paradoxal, din
punct de vedere sportiv, i-am apreciat întotdeauna pe ruși, am simțit
întotdeauna o simpatie deosebită pentru echipele lor, indiferent de competiția
în care concurau (le fel ca și pentru germani, parcă în ton, cumva,
cu prietenia lor de-a lungul istoriei). Îmi aduc aminte și-acum cu plăcere de "poiana
lui Iocan" din curtea vecinului meu cu antenă de bulgari :), în
adolescență, unde eram singurul susținător al naționalei "zbornaia"
la campionatul european din Germania Federală, în '88. Bineînțeles, într-un mod discret, ceilalți nu împărtășeau nicicum simpatiile mele, iar eu nu voiam să risc să-mi
pierd locul. :) Cu victorii în șir până în finală (Anglia și Italia pe
post de victime), rușii sperau la al doilea titlu continental, după cel din '60;
Olanda, pe care o învinseseră în grupe, a fost cea care a reușit să-i oprească
din drumul către glorie, prin ziua fastă a lui Gulitt și van Basten. Mi-amintesc
și de semifinala de baschet din '88 de la Seul, unde au trecut de naționala
SUA, câștigând apoi și finala, cu Iugoslavia lui Dražen Petrović. Și de multe
alte succese de-ale lor – în volei, handbal, hochei pe gheață...
Politic însă, i-am demonizat. Dușmanii nostri dintotdeauna, răul absolut. Deși istoria pe care o studiam în liceu era trunchiată (înainte de '89), știam cu toții că așa-zisă RSS Moldova e, de fapt, Basarabia noastră, răpită prin Pacea de la București (ironic, nu?) de după razboiul ruso-turc din 1806-1812; că nordul Bucovinei a fost al României, dar alipit URSS în '40, după ultimatumul de evacuare a Basarabiei; un profesor de istorie ne-a dezvăluit faptul că insula Șerpilor ne-a aparținut chiar și după al doilea război mondial, nefiind menționată în Tratatul de pace de la Paris din '47 (a fost preluată efectiv printr-o convenție de trasare a noilor frontiere, semnată de către un simplu director din MAE, fără recunoaștere oficială). Le știam, le discutam în pauze sau la un suc (nu bere, că nu eram majori :)), le comentam încrâncenați, cu pasiune și obidă, la adresa mujicilor care ne-au făcut viața amară de-a lungul istoriei, continuând până în prezentul adolescenței noastre (anii '80). Asta prin prisma "beneficiilor" aduse de comunismul instaurat după război și de binecunoscuții săi exponenți autohtoni. Perestroika și Glastnost ne-au prilejuit alte dezbateri lungi și aprinse, de data asta apreciative pentru ceea ce încerca Gorbaciov să facă în URSS. Era perioada când Vocea Americii și Europa Liberă erau principalele surse de informare, arătând o altă realitate, net diferită de cea a propagandei oficiale. Că aveau și alte scopuri, de acord, se poate discuta.
A urmat mișcarea din decembrie '89 și-am crezut că roata istoriei se va învârti cu noroc și pentru noi, românii. Unificarea Germaniei ne-a făcut să sperăm, ce-ar fi dacă și Moldova?... Au urmat dușuri reci, unul după altul, speranța s-a dus, treptat-treptat. România a fost prima țară din lume care a recunoscut oficial independența Moldovei, girând, practic, o entitate statală inventată de ruși. Transnistria, zona cea mai industrializată a noului stat, motorul economiei moldovenești, s-a vrut și ea independentă, nu putea accepta tutela Chișinăului. E drept, granița istorică a Moldovei a fost pe Nistru, încă din vremea Mușatinilor. Războiul din '92, prin care Moldova a încercat să recapete controlul asupra zonei (fără succes, însă), a pus în evidență două lucruri certe: unu – romantismul unor patrioți, fie ei din stânga ori dreapta Prutului, nu prea contează în viața reală, nu e suficient pentru a avea sorți de izbândă în fața baricadelor rusești de pe Nistru, iar doi – că România va rămâne simplu spectator, neavând puterea de a se lua la trântă cu ursul, cum sperau ei. Tot pe-atunci, belicosul conducător al armatei a XIV-a cantonată în zona de contact, generalul Lebed, lansa o declarație de moral pentru rusofoni (voit optimistă) conform căreia, dacă primește ordin, în 6 ore ajunge la București. Și nu pentru plimbare, ci însoțit de chiriașii cazarmei sale, căliți și prin Afganistan. Probabil că exagera, dar sunt convins că mesajul a fost receptat în mod corespunzător la București. Ulterior, intrând în contact cu problematica armatei (deh, serviciul militar după absolvire era încă obligatoriu), mă gândesc că optimismul său avea oareșce fundamente. :) Tot ce pot să sper e ca tranziția asta la capitalism, la fel de "benefică" la ei, ca și la noi (dacă nu chiar mai abitir), să fi permis ruginei să mai roadă din țevile de tun ori din șenilele tancurilor temutei armate a XIV-a.
Goana după aderarea la NATO (un obiectiv just, în fapt), a constituit o altă lovitură dată românilor rămași în interiorul granițelor fostei URSS, mai cu seamă celor din Ucraina. În '97, sperând la o aderare rapidă, ai noștri conducători au acceptat semnarea unui tratat de buni vecini cu pseudo-prietenii ucraineni – după destrămarea URSS, fericiții beneficiari ai teritoriilor câștigate de ruși după al doilea război mondial de la vecinii ajutați să scape de dominația germană (Polonia, Cehoslovacia, România). Astfel, România recunoștea status-quo-ul actual al frontierelor, renunțând definitiv la pretenții de orice natură asupra zonelor pierdute după război. Ok, condiția ne-a fost impusă de mai-marii NATO (urmași ai jucătorilor de poker cu națiunile lumii pe la Yalta), nu prea am avut loc de întors. La fel cum și ungurii au trebuit să se resemneze cu cele pretenții la Ardeal sau grecii cu pierderea Constantinopolului :), în același moment mult-așteptat de primire a etichetei de elev model, demn de protecția pălăriei NATO. Trist a fost că, deși am băgat viteză în a face pe plac vesticilor, în '99 ne-au dat flit, la prima extindere către Est. Joc de glezne, vă rugăm, nu ne sunați, vă mai căutăm noi, poate marți-poate joi... Coincidență, 1 ian. 2004 a picat chiar într-o zi de joi. :)
Decembrie 2004 – "revoluția" portocalie. Bucurie mare, o fericire nemaiîntâlnită pogoară peste neamul românesc. De-acum suntem ca și intrați în UE, e musai s-o facem și p-asta, pentru că, nu-i așa, dacă ajungem acolo, cu siguranță ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Numai lapte și miere o să curgă. Scrie și-n presă, e pe toate canalele tv. Loc de discuții este și-aici, dar nu insist acum. Poate revenim cu altă ocazie. O bucurie și mai mare, manifestată chiar de președintele nou-venit la Cotroceni (pe care nu am înțeles-o nici până în ziua de azi), a fost că și-n Ucraina au venit portocaliii lor la putere. Ceva mai palpitant ca la noi, s-o recunoaștem. La prima numărare, a ieșit Yanukovici, filorus declarat. Contestații peste contestații, renumărare voturi, fraude evidente, anulare scrutin la Curtea Constituțională, organizare de noi alegeri, Yușcenko președinte, într-un final. Portocaliu și european sadea. Însă, din păcate pentru comunitatea românească de-acolo, la ucraineni culoarea asta vine la pachet cu naționalismul – anularea dreptului de a pune drapelul pe primăriile localităților unde românii sunt majoritari, interzicerea limbii române în administrația locală, subfinanțarea claselor cu învățământ în limba română din școlile ucrainene, șicane pentru organizațiile culturale care întrețin monumente ale eroilor români sau ale unor personalități marcante. În 6 ani de portocaliu, românii pierd cam toate drepturile acordate după căderea Cortinei de Fier. Din fericire, venirea lui Ianukovici în 2010, relaxează și situația românilor, pentru că omul este atent la acordarea unor drepturi firești minorităților naționale, în special celei ruse, al cărei exponent recunoscut este.
Noiembrie 2013 – Yanukovici renunță la acordul de asociere cu UE. Manevra e pe placul lui Putin, Rusia nu-și permite să piardă așa o piață generoasă ca a Ucrainei. Și, de-acum e evident pentru toți, UE nu face cadouri gratis. La Kiev, încep proteste violente ale opoziției ucrainene, filoeuropene. Nu atât de portocalie ca în 2004, dar cu siguranță mult mai vehementă. Nu, nu sunt adeptul teoriei conspirației, n-am date despre agenturi și interese ale altor țări în Ucraina. În fine, ce-a urmat știm foarte bine, scenariul pare cunoscut. Tentativa de înăbușire în forță a demonstranților, nereușită, victime împușcate, președintele în exercițiu fuge, alungat la presiunea străzii. Déjà-vu pentru mulți dintre noi, amintirea lui decembrie '89 este încă vie. Cu singura deosebire că al lor scapă neîmpușcat. Când mai văd la tv și cum intră oamenii simpli în casele lui Yanukovici, învinovățindu-l pentru traiul lor tot mai greu, blamându-l pentru luxul în care trăia, dar neuitând să-și îndese în buzunare o clanță de inox sau o baterie de aur din baie, tabloul mi se întregește complet. Sărmani nefericiți...
Martie 2014 – Haos la Kiev, președintele dezertează, fugind peste graniță. Putin profită de ocazie, organizează un referendum blitz (până să se frece bine la ochi Obama și vajnicii săi parteneri din Vest) și-n două-trei săptămâni își pune cu eleganță semnătura pe documentul de anexare a Crimeei. Toată lumea e scandalizată, Putin, dictatorul, e arătat cu degetul ca promotorul neo-imperialismului rus. Extrem de nociv pentru Europa, că pune în discuție redesenarea granițelor postbelice. Și nimeni nu vrea să deschidă cutia Pandorei. Primul. :) Deși Kosovo tot prin referendum s-a rupt de Serbia, nu? Desigur, acolo alta a fost situația, clamează Vestul. Oare?!...
Politic însă, i-am demonizat. Dușmanii nostri dintotdeauna, răul absolut. Deși istoria pe care o studiam în liceu era trunchiată (înainte de '89), știam cu toții că așa-zisă RSS Moldova e, de fapt, Basarabia noastră, răpită prin Pacea de la București (ironic, nu?) de după razboiul ruso-turc din 1806-1812; că nordul Bucovinei a fost al României, dar alipit URSS în '40, după ultimatumul de evacuare a Basarabiei; un profesor de istorie ne-a dezvăluit faptul că insula Șerpilor ne-a aparținut chiar și după al doilea război mondial, nefiind menționată în Tratatul de pace de la Paris din '47 (a fost preluată efectiv printr-o convenție de trasare a noilor frontiere, semnată de către un simplu director din MAE, fără recunoaștere oficială). Le știam, le discutam în pauze sau la un suc (nu bere, că nu eram majori :)), le comentam încrâncenați, cu pasiune și obidă, la adresa mujicilor care ne-au făcut viața amară de-a lungul istoriei, continuând până în prezentul adolescenței noastre (anii '80). Asta prin prisma "beneficiilor" aduse de comunismul instaurat după război și de binecunoscuții săi exponenți autohtoni. Perestroika și Glastnost ne-au prilejuit alte dezbateri lungi și aprinse, de data asta apreciative pentru ceea ce încerca Gorbaciov să facă în URSS. Era perioada când Vocea Americii și Europa Liberă erau principalele surse de informare, arătând o altă realitate, net diferită de cea a propagandei oficiale. Că aveau și alte scopuri, de acord, se poate discuta.
A urmat mișcarea din decembrie '89 și-am crezut că roata istoriei se va învârti cu noroc și pentru noi, românii. Unificarea Germaniei ne-a făcut să sperăm, ce-ar fi dacă și Moldova?... Au urmat dușuri reci, unul după altul, speranța s-a dus, treptat-treptat. România a fost prima țară din lume care a recunoscut oficial independența Moldovei, girând, practic, o entitate statală inventată de ruși. Transnistria, zona cea mai industrializată a noului stat, motorul economiei moldovenești, s-a vrut și ea independentă, nu putea accepta tutela Chișinăului. E drept, granița istorică a Moldovei a fost pe Nistru, încă din vremea Mușatinilor. Războiul din '92, prin care Moldova a încercat să recapete controlul asupra zonei (fără succes, însă), a pus în evidență două lucruri certe: unu – romantismul unor patrioți, fie ei din stânga ori dreapta Prutului, nu prea contează în viața reală, nu e suficient pentru a avea sorți de izbândă în fața baricadelor rusești de pe Nistru, iar doi – că România va rămâne simplu spectator, neavând puterea de a se lua la trântă cu ursul, cum sperau ei. Tot pe-atunci, belicosul conducător al armatei a XIV-a cantonată în zona de contact, generalul Lebed, lansa o declarație de moral pentru rusofoni (voit optimistă) conform căreia, dacă primește ordin, în 6 ore ajunge la București. Și nu pentru plimbare, ci însoțit de chiriașii cazarmei sale, căliți și prin Afganistan. Probabil că exagera, dar sunt convins că mesajul a fost receptat în mod corespunzător la București. Ulterior, intrând în contact cu problematica armatei (deh, serviciul militar după absolvire era încă obligatoriu), mă gândesc că optimismul său avea oareșce fundamente. :) Tot ce pot să sper e ca tranziția asta la capitalism, la fel de "benefică" la ei, ca și la noi (dacă nu chiar mai abitir), să fi permis ruginei să mai roadă din țevile de tun ori din șenilele tancurilor temutei armate a XIV-a.
Goana după aderarea la NATO (un obiectiv just, în fapt), a constituit o altă lovitură dată românilor rămași în interiorul granițelor fostei URSS, mai cu seamă celor din Ucraina. În '97, sperând la o aderare rapidă, ai noștri conducători au acceptat semnarea unui tratat de buni vecini cu pseudo-prietenii ucraineni – după destrămarea URSS, fericiții beneficiari ai teritoriilor câștigate de ruși după al doilea război mondial de la vecinii ajutați să scape de dominația germană (Polonia, Cehoslovacia, România). Astfel, România recunoștea status-quo-ul actual al frontierelor, renunțând definitiv la pretenții de orice natură asupra zonelor pierdute după război. Ok, condiția ne-a fost impusă de mai-marii NATO (urmași ai jucătorilor de poker cu națiunile lumii pe la Yalta), nu prea am avut loc de întors. La fel cum și ungurii au trebuit să se resemneze cu cele pretenții la Ardeal sau grecii cu pierderea Constantinopolului :), în același moment mult-așteptat de primire a etichetei de elev model, demn de protecția pălăriei NATO. Trist a fost că, deși am băgat viteză în a face pe plac vesticilor, în '99 ne-au dat flit, la prima extindere către Est. Joc de glezne, vă rugăm, nu ne sunați, vă mai căutăm noi, poate marți-poate joi... Coincidență, 1 ian. 2004 a picat chiar într-o zi de joi. :)
Decembrie 2004 – "revoluția" portocalie. Bucurie mare, o fericire nemaiîntâlnită pogoară peste neamul românesc. De-acum suntem ca și intrați în UE, e musai s-o facem și p-asta, pentru că, nu-i așa, dacă ajungem acolo, cu siguranță ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap. Numai lapte și miere o să curgă. Scrie și-n presă, e pe toate canalele tv. Loc de discuții este și-aici, dar nu insist acum. Poate revenim cu altă ocazie. O bucurie și mai mare, manifestată chiar de președintele nou-venit la Cotroceni (pe care nu am înțeles-o nici până în ziua de azi), a fost că și-n Ucraina au venit portocaliii lor la putere. Ceva mai palpitant ca la noi, s-o recunoaștem. La prima numărare, a ieșit Yanukovici, filorus declarat. Contestații peste contestații, renumărare voturi, fraude evidente, anulare scrutin la Curtea Constituțională, organizare de noi alegeri, Yușcenko președinte, într-un final. Portocaliu și european sadea. Însă, din păcate pentru comunitatea românească de-acolo, la ucraineni culoarea asta vine la pachet cu naționalismul – anularea dreptului de a pune drapelul pe primăriile localităților unde românii sunt majoritari, interzicerea limbii române în administrația locală, subfinanțarea claselor cu învățământ în limba română din școlile ucrainene, șicane pentru organizațiile culturale care întrețin monumente ale eroilor români sau ale unor personalități marcante. În 6 ani de portocaliu, românii pierd cam toate drepturile acordate după căderea Cortinei de Fier. Din fericire, venirea lui Ianukovici în 2010, relaxează și situația românilor, pentru că omul este atent la acordarea unor drepturi firești minorităților naționale, în special celei ruse, al cărei exponent recunoscut este.
Noiembrie 2013 – Yanukovici renunță la acordul de asociere cu UE. Manevra e pe placul lui Putin, Rusia nu-și permite să piardă așa o piață generoasă ca a Ucrainei. Și, de-acum e evident pentru toți, UE nu face cadouri gratis. La Kiev, încep proteste violente ale opoziției ucrainene, filoeuropene. Nu atât de portocalie ca în 2004, dar cu siguranță mult mai vehementă. Nu, nu sunt adeptul teoriei conspirației, n-am date despre agenturi și interese ale altor țări în Ucraina. În fine, ce-a urmat știm foarte bine, scenariul pare cunoscut. Tentativa de înăbușire în forță a demonstranților, nereușită, victime împușcate, președintele în exercițiu fuge, alungat la presiunea străzii. Déjà-vu pentru mulți dintre noi, amintirea lui decembrie '89 este încă vie. Cu singura deosebire că al lor scapă neîmpușcat. Când mai văd la tv și cum intră oamenii simpli în casele lui Yanukovici, învinovățindu-l pentru traiul lor tot mai greu, blamându-l pentru luxul în care trăia, dar neuitând să-și îndese în buzunare o clanță de inox sau o baterie de aur din baie, tabloul mi se întregește complet. Sărmani nefericiți...
Martie 2014 – Haos la Kiev, președintele dezertează, fugind peste graniță. Putin profită de ocazie, organizează un referendum blitz (până să se frece bine la ochi Obama și vajnicii săi parteneri din Vest) și-n două-trei săptămâni își pune cu eleganță semnătura pe documentul de anexare a Crimeei. Toată lumea e scandalizată, Putin, dictatorul, e arătat cu degetul ca promotorul neo-imperialismului rus. Extrem de nociv pentru Europa, că pune în discuție redesenarea granițelor postbelice. Și nimeni nu vrea să deschidă cutia Pandorei. Primul. :) Deși Kosovo tot prin referendum s-a rupt de Serbia, nu? Desigur, acolo alta a fost situația, clamează Vestul. Oare?!...
Lucrurile nu
stau chiar așa, dacă e să privim puțin istoria. Crimeea e posesiune rusească
din 1783, n-a fost niciodată a Ucrainei. Cred că în '54, când a fost alipită
Ucrainei, Hrușciov era convins că URSS e eternă, așa că o redesenare a
granițelor în interiorul Uniunii nu însemna, practic, nimic în economia
politicii externe mondiale. Rușii nu pot uita cât de mult sânge au vărsat de-a
lungul celor mai bine de două secole de când au anexat Crimeea pentru a o păstra
în componența imperiului. Începutul existenței flotei militare ruse se leagă de
Marea Neagră, Taganrog-ul fiind orașul construit special în acest scop de către
Petru cel Mare, pe vremea când reușise să creeze o breșă la Azov. Iar Sevastopolul a fost primul lor port la Marea Neagră, înființat chiar în anul anexării, 1783 – avanpostul pe care țarii s-au bazat pentru a înlătura hegemonia Imperiului Otoman
asupra bazinului euxinic, cu scopul de a deschide navelor sale comerciale
strâmtorile către Mediterana. Războiul Crimeii, în care Franța și Anglia au
intervenit de partea Imperiului Otoman împotriva Rusiei, vezi Doamne, pentru
contrabalansarea echilibrului de puteri mondial, a fost punctul de cotitură
în care rușii au înțeles că occidentalii au măsuri duble când vorbesc cu ei.
Faptul că Franța tocmai anexase Algeria de la turci, nu schimba echilibrul de
putere. Marșul englezilor în Asia de Sud și cucerirea principatelor indiene
unul câte unul, nu schimbau echilibrul de putere. În schimb, pretențiile
rușilor de a se implica în Balcani sau în Palestina în favoarea creștinilor,
da. Oricum, sperau măcar într-o neutralitate prietenoasă din partea lor, nici în visele cele mai sumbre nu și-au imaginat că Franța și Anglia, țări creștine, se pot alia vreodată cu otomanii, păgânii considerați dușmanul de moarte al creștinătății europene. Desigur, nici masacrele și jafurile făcute de soldații și chiar ofițerii
englezi și francezi nu pot fi date uitării. Ca semn al dezumanizării ajunse
la extrem în acel război, francezilor le aparține și "brevetarea" folosirii
trupurilor soldaților uciși în luptă (sau doar răniți) pentru construirea de baricade pe
străzile Sevastopolului. Asta nu mai pare așa barbar, când suntem învingători,
nu?... În al doilea război mondial, Crimeea a fost teatrul unor grozăvii și mai
mari, se spune că apele golfului erau roșii când nemții au cucerit
Sevastopolul, în '42. Rușii nu pot uita
toate astea, pe undeva e de înțeles. Cum să lase Crimeea pe mâna Ucrainei, un
stat care n-a existat pe hartă până la 1918, când ei au luptat din greu pentru
ea? Mai ales că Ucraina s-ar putea îndrepta către Vest, unde
"prietenii" englezi și francezi (ghilimelele se referă strict
la perioada 1853-1856, lucrurile au mai evoluat ulterior) sunt printre cei care
dau tonul? Imaginați-vă că Franța ar fi nevoită să cedeze iar Alsacia. Sau
Anglia, Gibraltar-ul. Nu prea reușiți, nu?
Demonstrații de forță din partea lui Putin am mai văzut. Punctual, am apreciat câteva dintre ele. Nu cele de tip Hollywood, parcă nu-l prind. Când a venit la București, la summit-ul NATO, a lăsat să se înțeleagă clar că vocea Rusiei nu este una de culise, ci că trebuie auzită clar și ascultată, chiar dacă reprezentanții NATO s-au simțit confortabil în poziția în care au "cântat" pe-un singur ton din '89 încoace în politica internațională. La sosire, a salutat presa ceremonios, spre deosebire de unii politicieni de pe malurile Dâmboviței, promițând că le va sta o oră-ntreagă la dispoziție, la final. În conferința de presă, întrebat fiind despre prețul gazului rusesc, în continuă creștere pentru România, a pus degetul pe rană... A răspuns în mod răspicat că acest fapt se datorează, în special, adaosurilor mari ale intermediarilor. Tot atunci a lansat o invitație guvernului nostru, să vină la masa negocierilor cu Gazprom-ul, că el, Vladimir Putin, este dispus să vândă României direct, la un preț fair (aproape jumătate din cel plătit firmelor de băieți "deștepți"), fără intermediari. Poate Putin a glumit sau poate a vorbit serios, eu, unul, nu mi-am dat seama (pare a fi un adversar redutabil la poker tipul). Cert este că niciun oficial al guvernului român nu a catadicsit să deschidă măcar dialogul pe această temă.
Demonstrații de forță din partea lui Putin am mai văzut. Punctual, am apreciat câteva dintre ele. Nu cele de tip Hollywood, parcă nu-l prind. Când a venit la București, la summit-ul NATO, a lăsat să se înțeleagă clar că vocea Rusiei nu este una de culise, ci că trebuie auzită clar și ascultată, chiar dacă reprezentanții NATO s-au simțit confortabil în poziția în care au "cântat" pe-un singur ton din '89 încoace în politica internațională. La sosire, a salutat presa ceremonios, spre deosebire de unii politicieni de pe malurile Dâmboviței, promițând că le va sta o oră-ntreagă la dispoziție, la final. În conferința de presă, întrebat fiind despre prețul gazului rusesc, în continuă creștere pentru România, a pus degetul pe rană... A răspuns în mod răspicat că acest fapt se datorează, în special, adaosurilor mari ale intermediarilor. Tot atunci a lansat o invitație guvernului nostru, să vină la masa negocierilor cu Gazprom-ul, că el, Vladimir Putin, este dispus să vândă României direct, la un preț fair (aproape jumătate din cel plătit firmelor de băieți "deștepți"), fără intermediari. Poate Putin a glumit sau poate a vorbit serios, eu, unul, nu mi-am dat seama (pare a fi un adversar redutabil la poker tipul). Cert este că niciun oficial al guvernului român nu a catadicsit să deschidă măcar dialogul pe această temă.
Un alt episod prin care și-a expus veleitățile de conducător cu mână-forte, l-am remarcat pe vremea când era prim-ministru, la o vizită de-a sa
într-un mic oraș monoindustrial, de lângă Sankt-Peterburg. Tema era
redeschiderea fabricii de ciment locale, închisă de către patroni, pe motiv de nerentabilitate
(alt déjà-vu). Patroni care ceruseră și chiar primiseră bani de la Guvernul federal pentru a repune fabrica pe picioare. După ce i-a făcut cu ou și cu oțet în direct în fața camerelor
tv (incompetenți, neprofesioniști, ariviști etc.), i-a pus pe cei n-șpe manageri să semneze un angajament
ferm de redeschidere a uzinei, pentru că în oraș nu exista alternativă pentru șomerii cei mulți.
Vigilent, a observat că Igor Deripaska (ditamai magnatul) nu semnase. L-a
chemat s-o facă în fața sa, la fel cum procedează o învățătoare cu un copil obraznic, împrumutându-i chiar și-un pix din buzunarul său. Emoția
magnatului era puternică, mâna îi tremura vizibil când a semnat. A făcut
stânga-mprejur rapid, dar Putin l-a apostrofat din nou: "Dă-mi pixul
înapoi, nu pleca cu el!..."
Faptul că nu glumește când vine vorba de prestigiul internațional al Rusiei sau de preluarea controlului zonelor sale de influență de către fostele state URSS l-a demonstrat din plin în criza din Georgia, în 2008. Spiritul aventurier al lui Saakașvili care a sperat utopic într-o intervenție militară a Occidentului în favoarea sa când a trimis trupe în Osetia de Sud, a dat Georgia cu 15-20 de ani înapoi din punct de vedere economic, în numai câteva săptămâni de război. Rezultatul a fost nefast, Georgia a pierdut Abhazia și Osetia de Sud.
Ucraina a înțeles că Putin nu se joacă și a evacuat bazele sale militare din Crimeea în liniște, fără să se angreneze într-un război cu Marele Urs (Nicu Covaci dixit), pe care nu l-ar putea câștiga de una singură. Și a mai înțeles, totodată, că niciunul dintre statele europene care i-au susținut tendințele centrifuge față de Rusia, nici Statele Unite, nu sunt dispuse să-și pună pielea la saramură pentru ea. Lucru la care ar trebui să reflecteze mai adânc și-ai noștri leaderi, când se hazardează în tot felul de declarații dure la adresa lui Putin, chiar dacă motivate de atitudinea lui de țar atotputernic. Puțină moderație nu strică. Deocamdată, Tezaurul nostru e tot la ei. Și nici Moldova nu se vede prea aproape.
Dan
Faptul că nu glumește când vine vorba de prestigiul internațional al Rusiei sau de preluarea controlului zonelor sale de influență de către fostele state URSS l-a demonstrat din plin în criza din Georgia, în 2008. Spiritul aventurier al lui Saakașvili care a sperat utopic într-o intervenție militară a Occidentului în favoarea sa când a trimis trupe în Osetia de Sud, a dat Georgia cu 15-20 de ani înapoi din punct de vedere economic, în numai câteva săptămâni de război. Rezultatul a fost nefast, Georgia a pierdut Abhazia și Osetia de Sud.
Ucraina a înțeles că Putin nu se joacă și a evacuat bazele sale militare din Crimeea în liniște, fără să se angreneze într-un război cu Marele Urs (Nicu Covaci dixit), pe care nu l-ar putea câștiga de una singură. Și a mai înțeles, totodată, că niciunul dintre statele europene care i-au susținut tendințele centrifuge față de Rusia, nici Statele Unite, nu sunt dispuse să-și pună pielea la saramură pentru ea. Lucru la care ar trebui să reflecteze mai adânc și-ai noștri leaderi, când se hazardează în tot felul de declarații dure la adresa lui Putin, chiar dacă motivate de atitudinea lui de țar atotputernic. Puțină moderație nu strică. Deocamdată, Tezaurul nostru e tot la ei. Și nici Moldova nu se vede prea aproape.
Dan
29.03.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu