Translate

duminică, 26 ianuarie 2014

Eroii

Am admirat întotdeauna meseria de pilot. Pe când eram copil, livezile de meri dimprejurul nostru erau tratate din aer, folosind serviciile Aviației Utilitare. Mici avioane sau elicoptere zumzăind pe deasupra pomilor, erau o prezență constantă. O mai fi existând oare această instituție acum, Aviația Utilitară?... Habar n-am, probabil a fost "privatizată" și-asta, în favoarea vreunui potențat al zilei (al zilei când era la putere, desigur).
Oamenii aceia din văzduh, piloții, capabili să strunească un elicopter sau chiar un Rombac 1-11, mi-au făcut impresia unor magicieni, în copilărie. Am avut ocazia să asist și eu la câteva zboruri ale unui elicopter ce ajuta la stropirea livezilor, pe când eram o mână de om. Randamentul acestuia era maxim, cele mai bine de 80 de hectare de măr erau acoperite în 2-3 zile. Aparatul părea o libelulă fantastică, era unul de generație nouă, cu două elice gigantice deasupra plafonului, ce se roteau în sensuri opuse, cu o viteză extraordinară. Le vedeam distinct, când începeau să se miște în cercuri ușoare, apoi, pe măsură ce viteza creștea exponențial, la decolare, se estompau într-un ușor nor gri, de formă circulară, densă, un nor ce plutea negreșit deasupra cabinei pe toată durata zborului. Pilotul era un tip solid, înalt, puțin corpolent, emana forță și când zâmbea către noi, copiii, și când vorbea despre planul de zbor, și când se așeza concentrat pe scaun, în carlingă. Pentru mine, copilul de-atunci, când cobora de la manșă avea aura unui nemuritor.
Într-o zi, zeul de la pupitrul elicopterului a devenit om, manșa nu l-a mai ascultat. Decolările se făceau de pe un deal ce mărginea livada pe o latură, nu foarte înalt (cam 15m față de nivelul de bază al pomilor), dar care-i permitea să ia înălțime, să se rotească un pic în loc, apoi să se lanseze pe direcția prestabilită. Îl urmăream cu privirea până în zare, cum își lansa pesticidele/fungicidele prin zeci de duze ale celor două angrenaje laterale, atașate ca niște aripi nefirești siluetei sale de silfidă. După n curse pe deasupra pomilor, chiar la ultima din ziua respectivă, elicopterul nu a mai reușit decolarea aceea atât de simplă, cum părea până atunci... Nu a luat deloc înălțime, a plecat paralel cu buza dealului, la același nivel, a coborât apoi într-un mod nefiresc, cu capul în jos, și s-a oprit direct în linia de medie tensiune... A urmat o flamă puternică și apoi prăbușirea aparatului, ca o muscă lovită în zbor cu pliciul. Am mai apucat doar să-l văd pe tata cum aruncă cât-colo mărul din care mușca, când a realizat ce se va întâmpla și-apoi fuga lui, împreună cu a tuturor celor din jurul nostru, către locul accidentului. "Luați copiii de-aici!.." a mai strigat cineva, deși noi înlemnisem în loc, incapabili să înțelegem gravitatea situației. Într-adevăr, nu era un spectacol la care să asiste țânci de 5-6 ani. După asta, îmi amintesc liniștea apăsătoare de-acasă până când a venit tata, transfigurat și marcat profund de nefericitul eveniment. Ancheta procuraturii demarase deja, se luaseră primele declarații. Cu un oftat de ușurare, tata ne-a spus că pilotul a fost scos cu bine din carcasa elicopterului prăbușit, alegându-se doar cu câteva răni ușoare, ce nu i-au pus în pericol viața (câteva coaste fisurate, multiple julituri și vânătăi). Un noroc fantastic, având în vedere că a căzut, totuși, de la mai bine de 10m înălțime, captiv în mijlocul fiarelor contorsionate. Dar cum norocul și-l mai face omul și singur, ancheta a relevat faptul că pilotul a avut prezența de spirit fantastică să taie toate sursele de alimentare ale motorului cu combustibil, înainte de impact, reușind cumva, practic, să izoleze complet aparatul de exterior când a lovit linia de 20 de kV. Evitând astfel, șocul electric ce i-ar fi fost fatal, cu siguranță. În fine, noroc sau prezență de spirit, omul s-a născut atunci a doua oară.

Am retrăit acea amintire la începutul săptămânii trecute, la mai bine de 35 de ani distanță în timp. Luni, pe drumul de întoarcere dintr-o delegație de la Brașov, am auzit știrea prăbușirii avionului pilotat de Adrian Iovan în munții Apuseni. Se menționa că este rănit destul de grav, la fel și copilotul, dar că toată lumea a supraviețuit. Seara, obosit, nu am mai urmărit știrile la tv, le știam prea bine de la radio, de pe drum. A doua zi, aveam să aflu stupefiat, că, de fapt, sunt două victime, pilotul Adrian Iovan și o tânără studenta la medicină, Aura Ion. 
M-a deranjat modul de prezentare a pilotului – "soțul Romaniței Iovan s-a prăbușit cu avionul în munți", clama o duduie neavenită la unul din (prea) multele posturi tv de știri. Deh, minte multă nu se cere... Pentru mine, omul este (era, de-acum) pilotul Adrian Iovan, omul care și-a apărat familia și casa cu arma în mână, când a fost cazul. V-amintiți, și-atunci erau voci care gândeau umanist, acuzându-l pe Iovan că, vezi-Doamne, a tras cu sânge rece în bietul băiat, ce tocmai se pregătea să le ia gâtul în mod elegant și fără zgomot, în propria lor casă. Ce era să facă, să-l poftească pe tâlhar la un pahar de bere?! Nu, omul și-a apărat viața și proprietatea, așa cum sunt ele garantate prin Constituție. Chiar siluită cum e ea acum de tot felul de politruci, tot mai sunt în vigoare acele declarații din preambul, chit că nimeni nu le mai dă crezare. Nu el era vinovat, ci hoțul, nu încape discuție. Dacă nu umbla creanga prin casa altuia ar fi trăit și-acum, fără-ndoială. În fine, cu acea ocazie am auzit și eu de doamna Iovan, deja vedetă a emisiunilor de can-can, cu mult înainte de zarva creată atunci. Am auzit astfel, de Romanița, soția lui Adrian Iovan. În fine, bombastica prezentării e cutumă veche la posturile tv, inclusiv la cele cu pretenții (protv sau antena1). 
Desigur, aceeași observație și pentru prezentarea Aurei Ion – "o tânără studentă, frumoasă și cu note bune la învățătură, care-și iubea familia" ș.a.m.d. Să ne-nțelegem, când un om moare, mai ales în condițiile pe care le știm acum cu toții, e un păcat oricum, indiferent dacă e urât sau frumos, slab sau gras, eminent sau mediocru. A murit o persoană extrem de generoasă, care iubea viața ca oricare dintre noi. Prea tânără, da... atât de tânără, că ne doare cumplit, pe toți.
Bâlbele autorităților sunt arhicunoscute, nu mai reiau filmul evenimentelor aici. STS-ul sau ROMATSA, IGPR sau IGSU, nu m-am lămurit cine poartă vina. Ăia cu localizarea, la 15 km distanță de locul prăbușirii? Cu sisteme de multe milioane de euro în patrimoniu, incapabile să pună un punct pe hartă? Bune doar la numărat voturi? Ăia cu sistemul de detectare/localizare a apelurilor telefonice, de la poliție, nefolosit pe motiv de lipsă a unui mandat judecătoresc? Cât de stupid a sunat asta!... Ăia de la dispeceratul 112 care nu sunt în stare să asculte, să citească sau să interpreteze corect coordonatele trimise de medicul supraviețuitor? Șeful ăla de ISU local, care-i trimite pe toți salvatorii la coordonatele "oficiale", când putea să-și asume riscul de a trimite măcar un echipaj și la cele furnizate de doctorul Zamfir? Sau cretinul care-i întoarce din drum pe salvamontiști și pe localnici? Toți?!... Nicinul?!... Karma care nu le-a fost favorabilă accidentaților în acea zi?...
Probabil că vom afla după câțiva ani,  2, 5 sau 10, după cum se tărăgănează orice anchetă, în bună tradiție dâmbovițeană. Deja nu mai are importanță. În anul de grație 2014 au fost necesare 6 ore pentru a găsi avionul prăbușit în Apuseni. O comparație tristă, pe care am citit-o pe pagina "Respect Aura Ion" de pe facebook, amintea faptul că salvatorii celor de pe Titanic au ajuns la locul dezastrului după 4 ore și jumătate, în 1912. Acum mai bine de o sută de ani, s-au descurcat mult mai onorabil. Îngrozitor. În acest interval de timp, de circa 6 ore, doi oameni au murit în urma rănilor suferite, așteptând într-un frig cumplit, în bezna pădurii, în zăpada rece a muntelui, sunând din oră în oră la 112 – o salvare care avea să nu mai vină niciodată pentru ei. Un miracol, totuși, că ceilalți au scăpat. Nu vreau să mă gândesc la trauma lor psihică, care-i va urmări multă vreme de-acum încolo (toată viața, probabil), amintindu-și modul inuman în care cei doi s-au stins sub ochii lor.
Pentru mine, toți cei care au zburat cu acel avion sunt EROI. Eroi pe care ar trebui să-i onorăm în fiecare zi, în liniște și cu decență. Eroi, pentru că ei mergeau acolo cu o misiune umanitară, urmând a salva apoi viețile mai multor pacienți ce depindeau de reușita lor, nu la Balc sau la vreun cazinou. Erou este doctorul Zamfir, pentru că și-a păstrat cumpătul, încercând să-i salveze pe cei din jurul său, mai afectați decât el de șocul aterizării forțate, ajutându-i cât l-au mai ținut puterile. Eroi sunt ceilalți medici – pentru că au supraviețuit, urmând ca, de-acum înainte, să mai salveze/trateze și alți pacienți.  
Erou este Aura Ion – pentru faptul că a hotărât să devină medic, cu toate privațiunile pe care le presupune această meserie în România de azi, pentru generozitatea cu care s-a înhămat la munca de voluntariat, ajutându-și semenii în nevoie, pentru dorința arzătoare de a deveni un medic mai bun.  
Nu în ultimul rând, erou este pilotul Adrian Iovan – pentru că el, conștient că era singurul responsabil de soarta pasagerilor acelui zbor, a reușit să pună avionul în siguranță pe pământ, salvându-le viața tuturor, la momentul prăbușirii. Sacrificând-o pe-a sa, cu o dăruire și un altruism ce depășeșc puterea noastră de înțelegere, simpli spectatori ai acestei tragedii.


Dan
26.01.2014

4 comentarii:

  1. Sunt de acord cu tine , Dan ! Numai ca la noi nu este ca intr-o lume normala. Cu minunatul nostru spirit autudistructiv, autoflagelator, vesnic nemultumit , ne vom inghiti eroii si-i vom tavali prin fel de fel de presupuneri mizerabile pana cand defaimarea va fi totala. Iata ce se-ntampla , in cateva saptamani cele mai bune intentii or fi transformate in vinovatii indubitabile. Iar cei vinovati vor fi exonerati de orice vina.

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, din păcate, observația ta e justă. Auzim, mai nou, cum că de vină ar fi Iovan, că de ce a acceptat să zboare?... Păi, pentru că de el depindea viața celor care urmau să primească organele donatorului, nu?!... Fără el, echipa de recoltare ar fi mers cu mașina, 12 ore dus, 12 întors. Iar intervenția trebuie făcută la scurt timp după decesul donatorului, nu la o zi-două după. Eu cred că el a încercat să facă tot ce depindea de el pentru a duce la bun sfârșit misiunea care i s-a încredințat. Doar știm cu toții că donatorii de organe sunt atât de rari în România, nu?
    La fel, parcă și de doctorul Zamfir s-au luat, nu știu pe ce motive. Nu mai stau să-i ascult, că mă enervez degeaba. Cred că și lui i se datorează un mic procent din salvarea reușită a celor care au supraviețuit, nu numai celor care au ajuns la locul accidentului.
    Lipsa de decență a comentatorilor de tot soiul a devenit cronică în peisajul ăsta, din ce în ce mai pestriț, al știrilor prime-time (sau bombă, mai corect).

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-e greu să cred că va fi fiind vreun român de pe la noi ori de prin alte zări care să nu fi auzit, iar și iar, trista știre a prăbușirii avionului în Apuseni. Răsucită pe toate părțile, întoarsă pe toate muchiile, asociată cu cele mai nesemnificative aspecte. Jurnalistic. Adică savurând suculența subiectului precum un vampir jugulara victimei. Ai dreptate, minte multă nu se cere.
    Îți aduci aminte, Dane, cum începe Marin Preda cartea aia care ne-a mâncat nopțile imediat după apariție, „Cel mai iubit dintre pământeni”: „Moartea este un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.” Altfel spus, nu miră pe nimeni că oamenii mor. Vorba poetului, cu toții ne îmbolnăvim de moarte, într-o zi, când ne naștem. Doar că, uneori, trecerea unuia sau altuia dincolo pare să aibă o semnificație. Poartă în sine un mesaj.
    Altminteri, rareori viața câte unui semen este binecuvântată cu o încărcătură pozitivă, majoră, vizibilă pentru toți ceilalți. Și recunoscută ca atare. Regretabil este că, de cele mai multe ori, chiar dacă întreaga viață a omului a purtat pecetea excepției, nici trecerea dincolo nu conferă greutate eroismelor neștiute.
    Mă gândesc că postarea asta a ta ar putea releva două posibile adevăruri:
    1- lângă noi trăiesc eroi pe care nu reușim să-i vedem ca atare. Pentru că eroii sunt încă în viață. Pentru că eroismul lor, dacă e authentic, nu poate fi disociat de modestie. Și, desigur, modestia nu sare nimănui în ochi.
    2- Pe de altă parte, poate că ar fi nimerit să restrângem aria eroismelor. Nu de alta dar excesul va demonetiza noțiunea.
    Argument?
    După ce vom fi depășit pragul emoțional (firesc, de altfel), am putea avea o vedere mai reținută asupra ocupațiilor vocaționale. Înțelegi ce vreau să spun.
    Ce zici de moțul ăla care n-a pregetat să lase-n urmă căldura căminului și a plecat în munte, împreună cu tovarășii lui, să salveze vieți deși nu avea nici o îndatorire în acest sens. Ba mai mult. După ce i-a ajutat Cel de Sus să-i găsească, și-a scos haina ca s-o pună peste unul dintre răniți, flanela ca să-l acopere pe un altul iar maieului i-a dat foc ca să facă un strop de căldură?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, asta mă frapează și pe mine... dorința asta de expunere la modul senzațional a unei tragedii. De ce se face un spectacol din durerea unor oameni, într-o manieră atât de indecentă? Unde este fărâma aia de bunsimț care ar trebui să existe în fiecare dintre noi, inclusiv în lumea jurnaliștilor? Care să ne facă pe toți să ne înclinăm cu respect și în tăcere în fața durerii celor care și-au pierdut rudele în cumplitul accident?... Măcar atât le datorăm, dacă mai multe nu am putut face pentru salvarea lor.
      Da, eroii sunt printre noi, la tot pasul, nu-i vedem, nu-i recunoaștem, deși poate chiar ne intersectăm pașii cu ei în fiecare zi. Eroi necunoscuți. Sau care încă nu știu nici ei că se vor confrunta cu situații extraordinare în curând, situații care le vor scoate la suprafață eroismul latent.
      Perfect adevărat și reversul, uneori extindem noțiunea fără măsură. Considerând erou vreun fotbalist de duzină, ce-a reușit o deposedare care era, oricum, în fișa postului său de fundaș. Sau vreun jurnalist de can-can care a reușit captura secolului - poza vreunei vedete în timp ce se închina. Și exemplele pot continua. Însă, în cazul de față, mă deranjează ușurința cu care, în decurs de-o săptămână, i-am dat jos de pe soclu pe adevărații eroi, găsindu-le vini care mai de care mai nefondate. Medicul Zamfir a fost întrebat cum se simte după accident, când a fost plecat la Sibiu, pentru o nouă intervenție specifică. În subtext, era cumva acuzat pentru faptul că nu s-a autorecuzat, nefiind complet refăcut psihic după accidentul din Apuseni. Deja reporterii au devenit medici, pun diagnostice, dau verdicte... Jenant și penibil, pentru întreaga lor breaslă.
      Mai sus, m-am referit numai la cei direct implicați, la cei care au călătorit cu avionul prăbușit. Cu siguranță, și localnicii care au intervenit imediat după prăbușirea avionului, reușind să ajungă primii acolo, intră în rândul eroilor - cei mulți, fără nume. Aceia care ne fac să credem că spiritul acestei nații nu este complet degradat, că mai există speranța unei normalități firești în astfel de împrejurări, pe viitor. Altfel, totul ar fi de prisos.

      Ștergere