O minune

A apărut brusc în viața noastră acum 3 ani. 3 ani și-un pic. Puiul de om. Aproape uitasem ce înseamnă să fii părinte de copil mic. Eu, că mama nu uită niciodată :). Când l-am adus acasă, îmi tremura piciorul pe ambreiaj de emoție, am mers cu maxim 30, cu avaria pusă, mi-era teamă să nu-l zdruncin prea tare, atât de firav părea. În primele luni, îl țineam în brațe ca pe-un bibelou de preț, toată lumea se amuza de teama mea.

Ușor-ușor, timpul a trecut. A început să meargă, mai cu ajutor, mai fără. Ambiție mare, fără limite. După câțiva pași, gata, singur, fără să se mai țină de mânuță. Pentru mine - atenție mare, continuă, mișcare permanentă în jurul lui, ca nimic rău să nu se întâmple. În parc, pe stradă, pe lângă animalele comunitare. La plimbarea de după-masa, traseul propus de tata nu era cel bun. Dacă vroiam s-o luăm la stânga, el voia la dreapta; dacă alegeam dreapta, el îmi impunea cealaltă direcție. Mai gingaș, mai cu scandal, întotdeauna ieșea cum vroia el. Nu-mi venea să-i stric plăcerea unei scurte plimbări de week-end. Ce dacă sunt fraierul lui de serviciu?... Un zâmbet fericit de copil îți sfarmă încrâncenarea, și de piatră să fii. Indiferent ce spune la carte, că trebuie să te impui. Ei, și dacă în loc să mergem în parc, stăm și-umblăm aiurea pe-o alee dintre blocuri, ce-o fi? Sunt atâtea lucruri minunate și interesante și pe-aici.. n-ați crede. Mașini, multe și îngrămădite, că nu știi la care să te uiți. Ce-or fi chestiile astea de pe bară? Sigle de marcă? Aha... păi, trebuie inspectate și verificate temeinic. Pipăite una câte una, pe rând, toate. Sunt murdare? Nu contează. :) Altceva? O păpădie galbenă, o frunză de brusture, un chiștoc de țigară, cuțu fără stăpân (fără număr și-ăștia)... multe, foarte multe de văzut, de studiat, de cercetat. Nu contează că tu stai doar să privești, nefăcând mare lucru (asiguri perimetrul, nu slăbi vigilența!). Poate vroiai în parc, să-l pui la comédii și să mai stai liniștit un pic, pe-o bancă. C-un ziar în mână ori poate chiar c-un roman. Nu contează, altădată. Poate la pensie. Dar atunci o iei de la capăt, cu nepoții. Lasă, nu-ți pară rău. Timpul trece atât de repede... uită-te la frate-său... ieri era la fel, un ghemotoc, azi îți trece de umăr. Când te jucai cu el și te puneai la mintea lui, ai tăi spuneau că parcă ești fratele lui mai mare, nu tată-său. Cât ți-ai dori ca și el să rămână cu impresia asta în suflet, după ce va trece prin agitația specifică adolescenței!..

Mai apoi, puiul de om a început să vorbească. Cu pronunția aia atât de dulce a copiilor, când stâlcesc cuvintele. Trebuie să fii dibaci să pricepi ce spune. Încă timid, nu așa devreme ca... știi tu. Da, dar el e altă persoană. Alt individ, altă personalitate. Puternică, în orice caz. :) Știm, se vede prin casă... e revoluție? :))). Nu lăsa aia la îndemâna lui. Nu pune mânuța acolo, nu-i voie. Nu, zău?... Says who? :))) Eu nu sunt la fel, nu înțelegeți?!... Mai greu, dar începem să. :)

De pe la un an și-un pic, legătura aia ombilicală cu mama, desfăcută de medic la maternitate, se reface cu tata. Dacă e prin zonă, evident :). Tata să țină omulețul în brațe, tata să dea drumul la tv (telecomanda e-a lui, a înțeles bine, mânca-l-ar tata de băiet isteț! :)), tata să pună apă în bidon, tata să repare o mașinuță folosită pe post de ciocan. La tata vin când mă lovesc mai tare, să-mi aline suferința, să-mi șteargă lacrimile; dacă mă freacă bine-bine la locul cu pricina, parcă deja mă simt mai bine. Tata să conducă mașina în concediu (aici, suspectăm un mare grad de empatie care se scurge unidirecțional, având în vedere că numai el pune în mișcare chestia aia măreață pe patru roți; lasă, are și mama punctele ei forte, în rest; un rest destul de vast :)), tata să se învârtă după mine, străbătând punțile giganticului feribot spre Thassos. Cu tata intru în apa mării fără grijă, că el mă duce direct acolo, fără să ating nisipul ăla rău care se agață de piciorușe. Îl iubesc necondiționat, chiar dacă uneori mă mai și supără. Doar e tati. Tati care, uneori, își pune și el întrebarea dacă merită iubirea asta generoasă a ta.

Tata nu se plânge, se bucură de aceste momente în fiecare zi. Cât or mai ține, deja simpatia balansează spre fratele meu cel mare. Ceea ce îl face și mai fericit. Ce grozav trebuie să fie la școală! Atâtea cărți, caiete, pixuri, creioane, culori... oau! Așa-i că echerul ăsta îl poți folosi și din două bucăți, Mihai? Nuuuuu!!!...

Piticul este persoana care mă face să uit de cele rele, când ziua de lucru a fost groaznică. Și se întâmplă destul de des, nu am a mă plânge. :) El m-așteptă în prag, cu aceeași bucurie, în fiecare zi. Când bat la ușă, aud din spatele ei o voce inconfundabilă, întrebând suav, bucurându-se deja: "e tati?!.." Da, el e, a venit. În două fraze rapide, îmi prezintă rezumatul zilei. Pentru el a fost perfect, nu importă cum a fost la mine. O îmbrățișare, un sărut, gata. Pa, pa! La joacă. Și-o cercetare rapidă a bagajului, dacă am venit cu ceva în mână. O fi ceva și pentru el? Ahaaa, am gășit!... Dai Mi'cea? (adică, îi dai lui Mircea? așa fain vorbește despre el la persoana a treia!) Sigur că da, dă-mi voie să intru și sunt al tău. :)

Tot încerc de ceva vreme să-l fac să spună cuvintele alea magice pe care ne place să le-auzim în jurul nostru, cât mai des. "Te iubesc!", da, despre ele este vorba. Așa că, egoist, îl mai întreb din când în când: "îl iubești pe tati?". Da, vine răspunsul lui apăsat, neurmat însă de celelalte două cuvinte, mult-așteptate. Apoi, invariabil, după ce îl ridic în brațe și mă strânge tare-tare de gât, agățându-se de mine ca un păianjen, îi confirm și eu: "și tati te iubește mult, mult de tot."
La ultimul dialog, răspunsul lui m-a luat prin surprindere, nu mă așteptam.

- Îl iubești pe tati?

- Da!... da' tu Mi'cea?...

Ochii lui albaștri așteaptă mari răspunsul meu. Un pic perplex, mă uit cu drag la el și-i confirm dintr-o suflare:

- Sigur că da, mărunțelule! :)))

Dan

27.02.2013