Translate

duminică, 5 februarie 2012

Oameni care spun

Îmi aduc aminte cum, prin clasele primare fiind, am aflat despre sinonime la orele de gramatică. La început, am fost mirat de ce oamenii au simțit nevoia să folosească două sau mai multe cuvinte pentru a denumi aceeași noțiune. Bun, am înțeles eu încă de pe-atunci cum stă treaba, nu toate erau folosite egal, după cum îi tună omului, de aceea mă străduiam să găsesc sinonimele ”perfecte”. De exemplu, nici acum nu știu care este diferența între țiței și petrol, mi se pare că pot fi folosite foarte bine când unul, când celălalt, indiferent de context. La fel, aveam convingerea că ”a zice” și ”a spune” sunt, de asemenea, sinonime absolute, singura deosebire găsită fiind că unul este format din 4 litere, iar celălalt din 5... De ce oare lingviștii ăștia ai noștri complică așa tare lucrurile?!... Nu era mai simplu să avem un singur cuvânt pentru acțiunea de comunicare, cea care ne face diferiți de lumea animală, chiar dacă uneori nu o arătăm? :) Un singur verb, o singură formă, doar o conjugare (de mulțimea de timpi oricum nu scăpam) - ar fi însemnat mult mai puțină bătaie de cap la făcut propoziții, fraze și toate cele care constituie chinul suprem pentru ucenicii dintr-a patra...


Anii au trecut în zbor, mintea s-a mai copt (așa îmi place să cred, dar e loc de comentarii :)) și mai târziu, prin anii de liceu, am realizat diferența dintre cele două verbe care exprimă acțiunea (presupus) inteligentă a omului - profesoara de economie politică, de exemplu, zicea multe pe parcursul unei ore (mă rog, exemplul nu-i chiar cel mai reușit, tovarășa respectivă citea mai mult din manual), cu efect zero asupra celor din fața ei (nimeni nu făcea efortul de a fi măcar atent - evident, nici nu merita), pe când cel de matematică spunea, într-adevăr, ceva. Despre limite, derivate etc. nu are importanță capitolul, oamenii erau interesați să prindă esența chiar atunci, în clasă, ca să le fie totul mult mai ușor, acasă. Lucruri de care aveam să ne-amintim crispați de emoție la examenele ce au urmat.
Același fenomen îl observăm și în prezent, diverse personaje ZIC fel de fel de lucruri pe sticlă, la radio sau în ziare, consumând timp și energie demne de o cauză mai nobilă. Consumând, desigur, și mare parte din timpul nostru, al celor care facem imprudența să-i mai ascultăm din când în când. Mă rog, recunosc că sunt puțin masochist, dar câteodată îmi spun că stau s-ascult ca să am argumentele cu care să-i combat pe susținătorii vreunui ins din peisajul ăsta colorat - din ăia cu pretenții de deținător al adevărului absolut. Așa îmi spun, dar nu mă conving - sunt, pur și simplu, un fraier că pierd timpul să-i (mai) ascult.
Foarte puțină lume însă, mai SPUNE ceva. Trist, dar adevărat. Dacă n-aș avea în grilă programele de știință și de cultură, probabil c-aș renunța la tv fără prea multe șovăieli. Cu timpul, recunosc, nu dintr-o dată, că mai există și-un pic de dependență. Același fenomen mi s-a întâmplat cu presa sportivă, de care eram foarte atașat până în urmă cu 5-6 ani. În fine, altă poveste. Acum însă, vreau să-i evoc aici doar pe cei pe care i-am urmărit cu plăcere, de curând, la televizor.

ANGELA GHEORGHIU - o doamnă, până în vârful unghiilor. O adevărată plăcere s-o urmărești vorbind. O divă coborâtă printre noi, muritorii, cei care o cunoaștem doar din poze. Am urmărit-o într-un interviu de Crăciun, retransmis la început de ianuarie, mai bine de două ore, timp în care am fost deranjat doar de persistența cu care interviul a fost ”secționat” de o puzderie de spoturi publicitare (deh, oamenii trebuie să profite de audiență, că la B1Tv rar se întâmplă vreun eveniment notabil...).
Cu un ușor accent englezesc (dobândit în cei peste 20 de ani de carieră peste hotare), împletit suav cu cel moldovenesc, Angela Gheorghiu a vorbit cu naturalețe publicului din studio despre persoana din spatele cortinei - despre locurile în care s-a născut, despre România, despre locul de adopție unde-și petrece cea mai mare parte a timpului acum (Londra), despre copii, despre Roberto Alagna, actualul soț (a trecut cu eleganță desăvârșită peste întrebarea moderatorului care a încercat să o ”râcâie” cu divorțul de primul soț, Ștefan Gheorghiu), despre turnee, despre cariera sa prodigioasă pe scenele celor mai renumite opere ale lumii - nimic nu a fost tabu. Am avut certitudinea că Angela Gheorghiu transmite ceva, cursivitatea ideilor expuse m-a captivat. Din partea unei asemenea persoane, eu zic că putem accepta și lecții de viață, fără să ne jenăm.
Am observat, de asemenea, că are o ambiție puternică, nu i-a fost ușor să se impună la Metropolitan House Opera, printre veterani, când a debutat. Este cerebrală, studiază rolurile în detaliu (a cântat operă și în limba coreeană!), nu refuză din start nicio ofertă. Nu a cântat în România până acum nu neapărat din ambiție, cum s-a creat falsa impresie, ci pentru faptul că nu au existat atât de multe oferte adevărate. Iar aici a avut și câteva observații fine despre importanța acordată culturii pe la noi. Prima, despre salariile de mizerie ale artiștilor - fie ei de operă, balet, teatru sau operetă. Aici mi-aduc aminte și de desființarea celebrei trupe de balet Fantasio de la Constanța, parcă dom' Mazăre nu a mai găsit bani și pentru această activitate, mai de spirit - dacă ar fi fost vorba despre vreo clacă cu dansatoare din Rio s-ar mai fi putut face ceva, așa... Ori cei din ministerul culturii erau vinovații, nu rețin, oricum nu mai contează, un simbol a dispărut.
A doua - despre lipsa unei săli de Operă noi, care să beneficieze de binefacerile tehnologice ale prezentului, în ceea ce privește acustica, în principal. S-ar simți nevoia unei săli noi (nu numai în București), una generoasă pentru un public spectator cât mai numeros, cu o scenă modernă, cu decoruri acționate automat, nu manual, cum se mai practică în prezent, și cu oameni destoinici care s-o conducă inteligent. După Revoluție - nicio construcție de acest gen (nici măcar nu s-a pus problema), printre multitudinea de mall-uri apărute ca ciupercile în mai toate marile orașe. Sau printre la fel de multele biserici, apărute în același mod. Aici similitudinea îmi aparține, artista și-a păstrat eleganța. Ciudat, dar numărul de biserici nou construite pare că se vede de foarte departe, dacă i-a atras atenția și unei persoane care trăiește la Londra, nu? Deci nu mi se pare numai mie...
Nu în ultimul rând, mi-a plăcut faptul că Angela Gheorghiu își cunoaște valoarea, își alege rolurile cu foarte mare atenție. La întrebarea dacă ar accepta să cânte în duet cu alți artiști, din alte domenii muzicale, a răspuns DA cu toată convingerea, explicând moderatorului că este deschisă oricărei provocări. Probabil v-amintiți colaborarea cu Iris a Feliciei Filip (Atheneum), cred că din duetele cu Cristi Minculescu am descoperit și eu cu-adevărat ce fain se îmbină rock-ul cu opera. Recent, în noiembrie, Angela Gheorghiu a colaborat și ea cu Holograf, acum duetul cu Bitman este foarte prezent pe radio. Și, pentru a ne face să înțelegem și reversul medaliei, ca să înțelegem că opera merge foarte bine la sufletul celor care cântă rock, a povestit și despre o întâlnire cu Sting, după o reprezentație în New York - acesta, după ce a venit s-o felicite, i-ar fi propus un duet, iar când ea a întrebat pe ce șlagăr (de-al lui), Sting i-ar fi spus, timid, că ar dori ca duetul să fie pe o arie de operă, propusă de ea. Pare un pic exagerat? Poate, nu știu. Cert este că Angela Gheorghiu este o vedetă adevărată, privind-o mi s-a făcut un dor nebun de operă.

Din aceeași stirpe a oamenilor care SPUN când vorbesc face parte și TUDOR GHEORGHE. E prietenul meu de suflet, îl cunosc de mult. De când cânta imnul Universității Craiova sau ”acolo este țara mea și neamul meu cel românesc” pe versurile lui Ioan Nenițescu. L-am redescoperit prin 2001, când am fost vrăjit în mașina unui prieten de un CD cu ”Primăvara simfonic”, după care am devenit fan absolut. De-atunci, CD-urile cu Tudor Gheorghe mi-au devenit tovarăș de drum, însoțindu-mă prin lungile mele preumblări prin țară. Nu de puține ori, când radio-ul debitează numai inepții și când muzica altor CD-uri de suflet a spus tot ce-avea de spus pe parcursul a două-trei cicluri succesive, simt nevoia să mă liniștesc cu muzica lui Tudor Gheorghe - o muzică proaspătă ca un buchet de flori de câmp... simt cum mă revigorează, mă scoate din rutina cotidiană, îmi dă putere pentru a continua.
I-am urmărit concertul de Crăciun de la Sala Palatului, împreună cu Filarmonica Oltenia, pe 27 decembrie, într-o înregistrare la Antena 3. Câtă forță emană acest artist, extraordinar! Pare că acea chitară din mâna lui este doar o unealtă neînsemnată, chiar dacă una de exprimare a simțirii artistice. Vocea tunătoare a lui Tudor Gheorghe o face să pară doar un ecou timid, nu un instrument cu personalitate. Iar împletirea muzicii sale cu armonia orchestrei Filarmonicii craiovene este de efect. Versurile melodiilor sale trebuie urmărite cu atenție, artistul transmite mult prin intermediul lor, în timp ce acordurile muzicii sale se revarsă peste sala cea mare... versurile sunt scrise tot de el, Tudor Gheorghe nu este numai un muzician de renume, nu, este și-un poet desăvârșit. Și pentru că spectacolul a fost susținut în decembrie, lună cu rezonanță puternică în istoria recentă a țării noastre, Tudor Gheorghe a dedicat și câteva piese amintirii eroismului celor ce-au pierit atunci... precum și celor care sunt acum liderii națiunii (nevrednici de jertfa celor dintâi, să fim cinstiți). Metafora acestui vers mi se pare extrem de grăitoare - ”au făcut copiii noștri dinți, mușcă din bunici și din părinți!”...  
Pe 30 decembrie am urmărit și un interviu de-al său, la același post, luat probabil imediat după concertul de la Sala Palatului. Interviul era înregistrat, dar iscusit întrețesut cu bucăți muzicale relevante din spectacolul amintit. Nu insist pe nuanțele politice, un artist de talia lui Tudor Gheorghe nu s-a lăsat atras în încercarea moderatoarei de a-i smulge păreri despre guvern, oameni politici etc. Omul a răspuns cu o grimasă sugestivă la întrebarea doamnei respective vis-à-vis de prezentul politic, manifestându-și sincer disprețul la adresa unor asemenea ipochimene. A spus doar că nu mai are încredere în niciunul dintre cei care clamează soluții mirobolante, nu contează partea pe care-ar juca, stânga sau dreapta. Singura speranță este în puterea celor tineri de a prelua frâiele cât mai curând pentru a schimba societatea din temelii și pentru a propune soluții fezabile/durabile. Cam atât, politicienii de azi își vor fi dat deja măsura priceperii lor până acum...

Cu voia dumneavoastră, l-aș încadra la această categorie și pe medicul RAED ARAFAT. La momentul când mi-a venit ideea acestui articol (început de ianuarie), l-am remarcat prin consistența discursului cu care s-a opus valului ce părea să măture fără discernământ eforturile sale de a pune pe picioare un sistem coerent în domeniul medicinii de urgență. Eforturi venite din interior, ținând cont de funcția pe care o deținea în minister. L-am apreciat când și-a depus demisia cu demnitate, criticat de ăla mare de la Cotroceni, l-am pus la ”index” când a depus armele de luptător și s-a întors în guvern. Eu n-aș fi făcut-o, poate că-s oleacă mai orgolios, dar asta nu are nicio relevanță. Poate că e mai bine cum a procedat el, nu am căderea să-l judec. Timpul îi va da (sau nu) dreptate. Însă când medicul Raed Arafat vorbește despre chestiuni medicale, omul chiar spune ceva, are substanță, transmite un mesaj. Iar SMURD-ul, chiar dacă plătit din taxele și impozitele noastre, ale celor mulți, este, totuși, creația lui. Sistemul este conceput și pus pe picoare de el, medicul, nu omul politic - mai întâi integral la Târgu-Mureș, apoi extins și la nivelul celorlalte orașe sau județe ale țării. Oameni ca el rămân în memoria colectivă, nu te-miri-ce senator șugubăț din Parlamentul nost'.

Cred că m-am întins puțin la vorbă, dar nu vreau să închei înainte de a mai menționa pe cineva. Privind retrospectiv, mă gândesc că, poate, cu acest om ar fi trebuit să încep, chiar dacă expunerea sa mediatică nu e așa vizibilă.
Vineri, aniversat la împlinirea a 93 de ani, am mai aflat numele unui om care are, cu siguranță, un loc de frunte în categoria celor amintiți: ION DOBRAN, veteran de război din cel de-al doilea Război Mondial. Din fericire, mai există și emisiuni consistente în peisajul radio, de data aceasta (Europa FM), de la care am putut afla povestea sa. 
Pilot de vânătoare, ieșit de pe băncile Școlii de Aviație în 1943, povestea cu umor despre nerăbdarea sa și a colegilor săi de generație de a pleca la luptă cât mai degrabă cu putință, de teamă să nu se termine războiul prea repede, fără ca ei să fi apucat să tragă vreun cartuș. A avut parte apoi de un război cumplit, pe viață și pe moarte, realizând că acesta nu era ceea ce credea, ba dimpotrivă. A doborât deasupra Ploiești-ului 12 avioane americane în timpul bombardamentelor din aprilie-iunie 1944, fiind decorat cu Steaua României. O legendă, să nu ne temem de cuvinte mari. Să lupți în război, să supraviețuiești apoi în timpul regimului comunist (care, apropo, l-a trimis la strung, drept mulțumire pentru dăruirea sa), să ai acum o minte limpede în vremurile astea tulburi pe care le trăim - mi se pare admirabil, demn de respectul nostru, al tuturor. 
De curând, chiar anul trecut, prin strădania unor ziariști cu suflet mare (de lăudat efortul lor), a reușit să se întâlnească cu unul din piloții americani pe care l-a doborât deasupra Ploiești-ului, veteran, la rândul său, în vârstă de 88 de ani. Ca povestea să fie și mai frumoasă, veteranii sunt prieteni acum. Ion Dobran s-a bucurat sincer că omul a scăpat cu viață. A explicat, senin, că exista un cod nescris al onoarei de militar (pe care românii l-au respectat întotdeauna, indiferent de ce parte au luptat) prin care piloții de vânătoare căutau să doboare aparatul din fața lor, nu și omul ce-l pilota. Când a văzut că parașuta celui pe care l-a doborât s-a deschis, omul i-a mulțumit sincer lui Dumnezeu și s-a îndepărtat. Alți vânători urmăreau pilotul dușman, trăgând rafale de mitraliera asupra lui, cu o dorință nevolnică de a ucide... nu și românii, după cum povestea venerabilul general în rezervă.
Ați auzit până acum de Ion Dobran? Eu nu, mărturisesc cu sinceritate. Oameni ca el au făcut istoria, nu cei din prezent. Păcat că sunt însă, din ce în ce mai puțini.

05.02.2012
Dan

11 comentarii:

  1. Fiindcă mi-a plăcut eseul tău, voi încerca să răspund la provocările din el, afirmându-mi părerea. (Nu ştiu dacă "spun" ceva, dar încerc...) Sinonimia e importantă într-o limbă pentru nuanţare. Pe exemplul tău cu ţiţei şi petrol se poate discuta şi probabil lingviştii au făcut-o cu mult înaintea mea. Ba chiar unii, prin dicţionarele specializate, au nuanţat la maximum, spunând că petrolul e un derivat al ţiţeiului, care e zăcământul. Deşi în Dicţionarul explicativ sunt sinonime, iată că petroliştii au altă părere şi înclin să cred că fiecare specialist are rolul şi dreptatea lui. N-o să vină lingvistul Gigi să-l contrazică, doar fiindcă el e-n Academie. Pe de altă parte, lingvistul Gigi va spune, şi aici are el dreptate, că există niveluri stilistice ale limbii. Într-o scriere contemporană, de pildă, autorul va scrie petrol, dar într-una din satul mitic al lui Sadoveanu, va scrie ţiţei, fiindcă are un parfum arhaic. Sunt mici subtilităţi destul de subiective, dar limba română are nuanţe şi permite acest lucru. A spune şi a zice sunt sinonime, fireşte, şi mai au o familie întreagă, a rosti, a declara, a (se) exprima, a comunica şi altele. Fiecare răspunde unei nuanţe şi unui palier al limbii, în funcţie de ce exprimi şi în faţa cui exprimi.
    Despre Angela Gheorghiu, numai bine. În general sunt de părere că oamenilor talentaţi nu e cazul să li se scormonească prin viaţă, e nerelevant. Să ne bucurăm că ne împărtăşesc şi nouă talentul lor, restul nu contează. Personal, nu mă interesează că Da Vinci era homosexual, putea să fie negru sau să aibă 11 degete şi încă un organ reproductiv pe spinare, trei urechi şi un picior pierdut la barbut. Având în vedere ce moştenire culturală fantastică a lăsat, restul e nerelevant. Un singur lucru mă zgârie pe organism, fireşte, subiectiv. Cuvântul "divă". L-au compromis atât de mult ziarele de scandal aplicându-l la te miri ce pestriţe, rădulesce sau andrele marine, încât nu l-aş mai asocia cu Angela Gheorghiu. I-aş zice pur şi simplu celebritate. (Aşa-s eu, cârcotaşă, tocmai fiindcă particip la programele alea de popularizare a ştiinţei şi culturii, de care mi-s dependentă rău.) Cu opera nu sunt prea bună prietenă, cea clasică, cel puţin. Arii, da, dar un spectacol clasic cap-coadă n-aş mai suporta. Din păcate, teatrul liric oboseşte spectatorul în prezent, realitatea lui e depăşită, dar poate fi salvat prin montări moderne, decoruri, costume, balet modern sau arii la limita dintre genurile muzicale, ca duetele între operă şi rock. E doar o părere, a mea...

    RăspundețiȘtergere
  2. Tudor Gheorge, din nou, o părere. Cred că datorează mult structurii sale de actor. Dacă era un simplu lăutar, sau un "emanat" din ăla din cenaclul lui Păunescu, un oarecare iţit din mulţime, aruncat în folk ca atâţia alţii, ar fi dispărut după diluarea fenomenului. După mine, secretul lui constă în profunzimea dobândită din ştiinţa de a articula şi recita cu substanţă, aşa cum doar un actor bun o poate face, plus din propriul lui fond poetic generos.
    În privinţa veteranilor noştri, e unul dintre regretele mele de (printre altele) pasionat de istorie. Mă uit la lumea asta din jur cum îşi cinsteşte eroii reali nu doar ca pe nişte vedete ale momentului. Nu apar doar o dată pe an la defilări sau când vrea cineva să scrie ceva mai interesant prin presă. Li se dedică programe întregi, gen 360, Battlefield, Le dernier poilu (referinţă la Poilus, "păroşii" soldaţii francezi din războiul de tranşee, în primul război mondial) şi multe altele. S-a gândit vreun Bendeac, vreun Negru sau vreo Lucie Hossu-Longin să facă vreun astfel de documentar cu real impact asupra spectatorului ? Radioul are impactu lui, dar televiziunea e mai "obraznică", ţi se bagă în suflet şi are avantajul imaginii. Un singur documentar de acest gen, bine lucrat şi valoros, am văzut în România şi din câte ştiu a rămas unicat, "Struma", din anul 2000, al lui Stelian Tănase şi Radu Gabrea. Şi da, oamenii adevăraţi sunt tot mai puţini. Ultimul combatant din primul război mondial francez a murit în 2008, iar ultimul dintre toate naţiunile participante în acelaşi conflict, în 2011... Despre al doilea război mondial, mai respiră unii, atât dintre Aliaţi, cât şi dintre ai Axei, dar ei sunt mai exploataţi, din fericire. Mă refer la nivel internaţional, fiindcă la noi nu se îndeasă nimeni nici să-i recenzeze, nici să-i popularizeze.

    RăspundețiȘtergere
  3. (Tudor Gheorghe, voiam să scriu, scuzaţ'...)

    RăspundețiȘtergere
  4. Buna ziua , Dan !
    Scrii rar pe-aici ...dar le coci la un foc sanatos si cand le dai drumul ideilor, o faci temeinic . Angela Gheorghiu este o femeie nascuta intr-un mic targ de la confluenta Trotusului cu Siretul , un mic nod de cale ferata -Adjud . Pecetea pamantului isi spune cuvantul . Nascutii pe acele meleaguri sunt condamnati la posesia unui suflet zglobiu , o veselie permanenta si sugubeata venita din iubirea de oameni si de munca . Nu se poate ca o femeie ca ea sa nu fie iubita , sa nu aiba un succes imens . O am in fata ochilor , la vremea lansarii ei , alaturi de Placido Domingo . Ea avea o rochie de-un rosu sangeriu , cu parul ei negru ...Placido , cu vreo doua decenii mai tanar , o sorbea din priviri ... Despre Placido am aflat de curand ce a facut pentru a-l ajuta pe Careras , la vremea cand acesta era bantuit de acea leucemie ce-i secatuia puterile . Dar ...poate stii si tu povestea . Oameni ca Tudor Gheorghe , Raed Arafat ,ori eroul Ion Dobran , nu au nevoie de recunoasterea nimanui . Multumirea lor sta in sentimentul datoriei implinite . Omenia lor nu poate fi neobservata . Si cati n-or mai fi ca ei ? Anonimi care si-au pus pecetea pe atatea destine , care au daruit fara sa ceara nimic ...

    http://www.youtube.com/watch?v=nJp0LWU5DLc

    RăspundețiȘtergere
  5. Aici avem voie să și zicem, nu doar să spunem, să știi... :)
    Considerațiile mele despre sinonime s-au vrut așa, un fel de introducere, m-ai prins. Evident, acum le înțeleg rostul (sper!), și mie îmi place să nuanțez când mă exprim, cautând să ma fac lesne înțeles (nu știu dacă-mi și iese :)). Chiar am vrut să subliniez diferența evolutivă, măsurabilă în zeci de ani, între cele două denumiri ale prețiosului ”aur negru”, dar nu am vrut să bat prea tare monedă pe sinonimele perfecte și nu prea. Plus că nu mai lăsam nimic de comentat celor care aruncă o privire de departe, nu? :)
    Da Vinci chiar și-a pierdut piciorul la barbut?!... :) Mi-a plăcut tare portretul pe care i l-ai făcut. Da, geniile lasă urme puternice în timp, încât nimeni nu mai stă să se uite în coșul lor de gunoi.
    Angela Gheorghiu era naturală în tot ce spunea, spre deosebire de andrelele amintite și de tine. Deși în dicționar e cel mai potrivit cuvânt (artistă foarte admirată de public = adevărul-adevărat), poate că termenul de ”divă” ar trebui reevaluat, prin prisma utilizării lui excesive, cum spuneai, în revistele de can-can. Alternativ îmi venise în minte star, dar aici am ezitat eu, în mare parte din aceleași motive. Celebritate - da, dar dacă mă întrebi pe mine, pare cam rigid pentru un artist. Pentru un laureat Nobel - perfect.
    Opera îmi place prin spectacolul oferit, ca și teatrul. Am devenit prizonierul filmelor și o regret. Nu că acestea n-ar fi o forma de exprimare artistică la fel de bună ca și celelalte, dar teatrul/opera vin, parcă, mai aproape de sufletul spectatorului. Și am nevoie de astfel de momente, să mă facă să ies din rutina cotidiană. Aș minți dacă m-aș da vreun meloman de seamă pe-aici, și nu e cazul.

    RăspundețiȘtergere
  6. Tudor Gheorghe (am înțeles, nu era nevoie de corectură:)) e un monstru sacru de-acum. L-aș pune pe același nivel cu Gheorghe Zamfir, numai că nu este așa cunoscut peste hotare, n-are expunere internațională, scuză-mi prețiozitatea.
    La fel, și aici puteam dezvolta subiectul, dar nu am vrut să capete articolul dimensiuni epopeice. :) Cred că nu degeaba Tudor Gheorghe este directorul Teatrului Național din Craiova. Formația sa, de actor, l-a ajutat foarte mult pe parcursul carierei sale de artist liric, a spus-o fără ocolișuri. I-a mulțumit lui Dumnezeu că i-a dat ochi să vadă (să înțeleagă) lumea din jurul său și că l-a înzestrat cu puterea de a transpune câte ceva pe note muzicale. A făcut chiar muncă de culegător prin satele Olteniei în tinerețe (un Anton Pann modern), mărturisind că a învățat mai mult de la câțiva lăutari de seamă ai zonei, decât studiind partiturile nu importă căror artiști celebri. Și tot în interviul amintit, omul și-a exprimat regretul pentru dispariția muzicii populare de valoare. Vezi, mă provoci să-ți povestesc tot interviul aici... :)
    Despre istorie - la fel, una din pasiunile mele, alături de geografie. Lăudabile inițiativele celor din Vest cu privire la eroii supraviețuitori ai WWII. Sunt convins că societatea occidentală știe să-i prețuiască și să-i cinstească, ar trebui să învățăm de la ei, nu să ținem coada pe sus. Recunosc, am prins emisiunea de la radio întâmplător, altfel nu aveam de unde afla despre unul dintre puținii veterani de război de-ai noștri care mai trăiesc și în prezent. Într-adevăr, nu a fost la tv, expunerea a fost sublimă, dar ce să zic... bine că nu a lipsit cu desăvârșire! Măcar cineva s-a gândit la el. Și nu doar pentru a-i celebra aniversarea zilei de naștere, ci și pentru a-i facilita întâlnirea cu fostul său dușman. Fiul americanului, consulatul de la București, o ziaristă - nu sunt puțini cei care, totuși, și-au amintit de el.

    RăspundețiȘtergere
  7. Bună, Radu!
    Mă bucur că faci parte din cei care mai bagă câte-un ochi pe-aici. Da, m-am lenevit, în ultima vreme, e justă observația ta.
    Știu că e născută la Adjud, aș îndrăzni să spun că-i o megieșă de-a ta, cred că nu ești foarte departe de Adjud (deși știu că Valea Trotușului nu-i așa micuță). Da, uite că n-am pomenit pe nicăieri un amănunt așa de relevant, după cum o spui și tu mai sus: Angela Gheorghiu este și foarte frumoasă (să mă scuzi, Voce, că-s un pic mai subiectiv, deh, om sunt și eu! :))...

    RăspundețiȘtergere
  8. Păi n-am mai fi oameni normali la mansardă, Dane, dacă n-am avea şi subiectivităţi, şi antipatii şi simpatii... Am fi nişte ăia de plastic, scorţoşi, care dau din puţul gândirii sau o dudă cât casa, sau o preţiozitate hipercorectă. Pe undeva pe la mijloc ar fi adevărul, măsurat cu cana bunului simţ... A propos, amuzant, se pune de-o clacă pe blogul lui Dan... Vezi, Dane, ai vrut să "spuie" oamenii, uite că spun... Dovedind cum că nu doar aşii, vedetele, celebrităţile, premianţii adevăraţi ştiu să deie din ei unele idei bune. :)

    RăspundețiȘtergere
  9. Corect, mai ciripește și pe la mine câte-o vrăbiuță la mansardă, important e să nu fie un stol... :)
    Chiar să știi că eram un pic invidios pe Angela Gheorghiu când urmăream interviul - și inteligență, și voce divină, și frumusețe ravisantă... unii sunt atât de dăruiți de la natură!
    Mă bucur că ți-ai găsit timp să stai la șezătoare pe-aici. Și-ți mulțumesc pentru aprecieri.

    RăspundețiȘtergere
  10. Salutare, Dane!
    M-aș ralia observației lui Radu, păcat că ne răsfeți așa rar cu postările tale. Ca de obicei, citesc cu încântare cele ce ai de SPUS (scris, dacă vrei).
    Știi, mă gândeam că, similar, diferența dintre cei ce zic și cei ce spun e ca cea dintre cei ce SUNT și cei ce par a fi. Imagine fără conținut, vorbărie fără mesaj. Vezi tu, cred că ceea ce s-a dezvoltat exponențial la noi, mai mult decât orice altă „felie„ a vieții de după 1990 a fost „media”. Sumedenie de publicații, de televiziuni, vectori purtători de informație. Informația este cea care formează opinii, structurează modele de gândire și generează linii comportamentale. Individuale dar și de masă. Trebuie doar ceva timp și se formează și grupuri tipice. Că ceea ce se promovează acum este doar subcultură și manelism, că persoanele (evit să spun personaje ca să nu pară caractere extrase dintr-o ficțiune) realmente valoroase nu au vizibilitate este un lucru evident. Ba mai mult, știu sigur că se vor găsi țipurici scribiloși care vor fi încântați să dea o știre scandaloasă despre Angela Gheorghiu. Știm de ce. Goana după notorietate, fie ea și de acest gen, este o justificare suficientă pentru un „nimeni” care vrea să-și asocieze numele de „cineva”. Vai nouă, vai celor care vin! Pentru că, din păcate, greul educației copiilor noștri e pe umerii familiei. Și tare mă tem că nu-s prea multe nădejdi nici acolo.

    RăspundețiȘtergere
  11. Salut, Ștefan!
    Știu că Radu ți-e prieten bun, așa că sunt convins că ești plămădit din același luat :), adică ești la fel de drăguț ca și el. În fine, am recunoscut deja, lenea e principalul motiv al faptului că am lăsat praful să se-aștearnă pe-aici (n-o mai zic pe-aia cu timpul, că n-o mai cred nici eu...:))
    Da, într-adevăr, peisajul tv, media în general, este foarte ”colorat” în prezent, că stau și mă întreb deja cum rezistă pe piață toate, din ce-or fi trăind?! Că refuz să cred că rating-ul ăla subunitar poate ține în spate o armată de oameni care lucrează într-o televiziune.
    Persoanele de valoare sunt dotate, în primul rând, cu un foarte puternic bunsimț, lucru care este antagonic cu publicitatea media, fără discuție. Pariez că Ion Dobran nu ar ieși în stradă să huiduie imnul național (vezi pensionarii MApN anul trecut, la Iași sau la Focșani), construcția sa interioară nu i-ar permite s-o facă. Chiar dacă i-ar lua guvernul jumătate din pensie, nu ar face asemenea gest, mai degrabă ar muri cu demnitate.
    Apropo de ce spuneai - mi-aduc aminte și de Ilie Năstase, în campania pentru primăria București-ului, prin 96, când în lipsă de orice alte argumente și, evident, ”bine” sfătuit de piaristul din staff, l-a atacat pe Ciorbea pe motiv de infidelitate conjugală... Ciorbea a rămas perplex, nu s-a așteptat la un așa atac suburban. Dar știi cum a sunat? Ca un hit de-al lui Freddy Mercury cântat de vali vijelie (intenționat nu am utilizat majuscule). Ilie nu a câștigat alegerile de-atunci, dar măcar a înțeles că politica e o domnișoară mult prea ușoară, chiar și pentru el.

    RăspundețiȘtergere