Reclamele tv

"Iubesc" reclamele teribil. Bănuiesc că fenomenul e universal și toată lumea "simte" la fel când începe șirul interminabil de reclame, tocmai când ți-e lumea mai dragă, aplicând același principiu solid după care mă ghidez și eu: "dă-l mai tare și închide-l!". Sau, dacă totuși cheful de televizor e mai puternic decât iritarea provocată de spargerea punctului culminant al thriller-ului/meciului/spectacolului urmărit în două felii, telecomanda devine unealta cea mai dragă care mă scapă de calvarul unor asemenea momente neplăcute.

Publicitatea a apărut timid în anii '90, nu rețin exact un moment anume al primelor apariții de acest gen, pe-atunci eram student, altele erau preocupările distractive, și, oricum, televiziunea nu era un fenomen așa de răspândit ca acum. Locuiam în căminele Regiei și prindeam, doar cu antena de cameră a Sportului, Tvr1, Soti și, de prin '94, chiar Antena 1 (canal de filme pe-atunci, nu postul de-acum, cu pretenții de number one). Reclamele erau ceva inedit, lumea nu prea le vedea rostul, așa că înjuram toți cu obidă când Dallas-ul se întrerupea să facă loc unei reclame la nu știu ce mașini de găurit produse la o uzină din Baia-Mare... Apropo, ce reclamă jenantă! O duduie în costum de baie, probabil un manechin în devenire, cu forme generoase, se unduia lasciv pe lângă găuritoarea cu pricina, mângâind cu nedisimulată plăcere un ax vertical al unei instalații pneumatice ce se mișca rapid în plan vertical, precum o sondă de extracție a petrolului. Imaginea fetei pasionale, îmbrăcată în bikini, ce părea în pragul extazului în prezența nemaivăzutei mașini de găurit, era totală pe fundalul de secție industrială unde era filmată. Șpanul care sărea în jur de la celelalte strunguri și freze din respectiva hala industrială nu reușea să-i distragă atenția fetei de la principala sa preocupare, axul mașinii de găurit. Dacă ar revedea reclama respectivă în prezent cel care a creat-o, cred că ar intra în pământ de rușine... evident, dacă posedă ceva bunsimț în bagajul personal. Trendul reclamelor idioate a ținut câțiva ani buni (v-amintiți, desigur, Titan Ice, Tropikana etc.), mai cu seamă cele produse pe plan intern. Cele provenite din Vest erau altceva (la țigările de import – reclamele la Marlboro se detașau fără rival), se vedea profesionalismul celor din branșa advertisingului occidental, nemaivorbind de anii de experiență în plus pe care ai noștri nu-i puteau recupera așa ușor.

În fine, anii au trecut și domeniul publicității tv s-a dezvoltat binișor și la noi. Momentul de cotitură calitativă a reclamelor interne l-a reprezentat apariția operatorilor de telefonie mobilă, aș înclina să cred. Primele reclame erau, desigur, importate, dar pe măsură ce rețelele s-au dezvoltat domeniul a crescut corespunzător și, ușor-ușor, a fost cedat firmelor autohtone de profil, apărute între timp. Fără discuție, Orange a câștigat competiția cu Vodafone, reclamele lor au fost întotdeauna mai bune decât cele ale rivalilor. Uitați-vă și-acum, ce bine sunt făcute cele de la abonamentele cu diverse animăluțe la Orange și stupizeniile cu Maximia sau cu șeful care-l promovează pe-ala cu internetul mobil la Vodafone.

Paradoxal, deși rețeaua celor de la Cosmote e doar pe locul 3 în topul operatorilor de telefonie mobilă, la orice capitol (clienți&acoperire), consider că în prezent la reclame nu-s cu nimic mai prejos decât concurența. Și asta pentru că una dintre ele mi-a atras atenția prin realismul ei, prin mesajul transmis mai presus de reclama în sine făcută nu știu cărei noi oferte. Un timp chiar nu am știut cine a produs reclama respectivă, atât eram de atent la prima parte, încât nu aveam curiozitatea să văd la sfârșit cărei companii aparține. Realizarea e deosebită: tatăl și fiul stau împreună pe o banchetă în parc, citind fiecare o carte. Tatăl, la vârsta a treia, rememorează copilăria fiului său, adult de-acum, probabil familist la rândul său, prin prisma unui fluture care zboară insistent pe lângă banca pe care stau cei doi. Fiul se enervează, agasat de insistența părintelui său cu întrebarea "ce-i asta?", chiar țipă la el, dar tatăl, printr-un semn scurt, fără comentarii, îi dă să citească fiului un pasaj din jurnalul pe care-l ținea în brațe. Citind rar, calm de-acum, acesta rememorează o amintire din frageda-i pruncie, când, văzând pentru prima dată un fluture, l-a întrebat de 23 de ori pe tatăl său: "ce-i asta?", iar acesta i-a răspuns de fiecare dată simplu, fără a se enerva: "un fluture".

Mărturisesc că am lăcrimat puțin când am văzut pentru întâia dată reclama, mesajul transmis era atât de puternic încât m-a impresionat profund. Cred că este una dintre puținele reclame care reușesc să se scuture de mediocritate, mergând mai departe de scopul ei în sine, promovarea rețelei, și să ajungă la un alt nivel. Reușește să facă apel la conștiința celui care o privește, să-l trimită cu gândul la cei dragi, poate chiar să dea un scurt telefon părinților, indiferent de rețeaua la care este abonat. Mi se pare o reclamă reușită pentru că este elaborată cu multă atenție, cu mult tâlc, pentru că e gândită, nu e una aruncată așa, la grămadă, pe piața asta suprasaturată a spoturilor tv, doar ca să fie la număr.

Îmi doresc să fiu și eu, la rândul meu, atât de calm ca omul din reclama amintită, să pot răspunde fără iritare de "n" ori la întrebările puiului meu, când necruțătorul "de ce?" va veni cu putere peste mine... Dacă o să mai "deraiez" câteodată, aș vrea să revăd reclama de la Cosmote care să mă repună pe traseul corect (sper să nu fie înlocuită așa curând). Până atunci, încerc să-i dau cât mai multă satisfacție piciului când mergem la plimbare amândoi... De exemplu, nu puteam să pricep cât de tare îl captivează o alee pavată cu pietre îmbinate, celebrii "biscuiți", nu înțelegeam ce vede acolo așa interesant încât să stea o jumătate de oră, să o străbată de la un capăt la celălalt, cu o răbdare îngerească... Protesta vehement când îl luam pe sus, încercând să-i explic că trebuie să mergem mai departe, către parc, tot pentru distracția lui. Am înțeles, în cele din urmă, că modul de îmbinare a pietrelor din alee trebuie studiat foarte atent :), așa că de-atunci m-așez pe o bancă liniștit și-l privesc cu interes repetând același traseu de câțiva metri la infinit, până se plictisește și vine singurel la mine cu mânuța întinsă, să mă ridice de pe bancă și să mergem mai departe.

La fel se mai întâmplă și în parc, la leagăne, unde-i place cel mai tare... într-o zi de sâmbătă am stat aproximativ 55 de minute lângă el, să-i dau avânt la huța, fix atât cât a avut el chef, până i-a fost de-ajuns și a coborât singur. Petrecem atât de puțin timp împreună în timpul săptămânii, încât m-am hotărât să-i satisfac pe deplin aceste mici ambiții care-i aduc așa mari satisfacții! Și, ca să fiu în ton cu o altă reclamă bună, zâmbetele de fericire  pe care i le aduc aceste "capitulări" din partea mea – de neprețuit!...

Dan
10.10.2011