Translate

luni, 23 mai 2011

Livada cu Meri

Se spune că omul nu este OM, până nu a clădit o casă şi nu a plantat un pom. Off... înseamnă că eu mai am mult şi bine până să acced la acest statut. În condiţiile de azi, de preţuri aiuristice la terenuri ori la case nou construite, e cam utopic să-mi închipui că pot fi vreodată omul din zicala cea înţeleaptă. Chiar dacă nu pe de-a întregul, din motivul amintit, pe jumătate tot voi fi, ţinând cont de faptul că am plantat şi eu câţiva pomişori de-a lungul timpului.:)
Mă gândeam însă, în puţinele momente când timpul îmi mai permite să filozofez, că, dacă ar fi să mă ghidez după aceeaşi zicală, ai mei părinţi pot fi consideraţi oameni la pătrat. Casa pe care au clădit-o este mare şi frumoasă, chiar dacă mai sunt multe de făcut pe-acolo pentru a spune că e gata pe de-a-ntregul. Iar tata a plantat nu unul, ci sute de pomi, prin natura meseriei practicate, aceea de inginer horticultor. Pe când era tânăr stagiar, la debutul meseriei, a avut ca sarcină înfiinţarea unei livezi noi de meri, de circa 70-80 de hectare. De-a lungul timpului a mai desfăşurat multe astfel de activităţi, orişiunde viaţa i-a purtat paşii, când a trebuit să înlocuiască unele specii pomicole cu altele sau să completeze parcele existente de livezi, nu importă suprafeţele. Pe scurt - să planteze alţi pomi fructiferi: păr, prun, cais, piersic etc. Importantă pentru el însă, a fost dintotdeauna prima livadă, cea pe care a văzut-o crescând sub ochii lui, mai bine de 25 de ani şi despre care ne povesteşte cu drag de fiecare dată nouă, epigonilor.:) Şi de care s-a ocupat mulţi ani apoi, cu dăruire şi pasiune.
Şi pentru că şi eu am crescut pe lângă merii în discuţie, pot spune, cu mâna pe inimă, că era o mândreţe de livadă, roditoare peste poate. Toamna merele se mai duceau şi prin Belgia, Olanda sau Germania, prin anii ‘80. Era destinată să producă intensiv, concepută în stil palmetă sau gard fructifer - dacă-mi permiteţi să-mi etalez cunoştinţele tehnice din domeniu, căpătate în şcoala primară... aveam pe-atunci o materie care se studia doar în şcolile de la sate, numită simplu - Agricultură (am aflat asta mai târziu, la liceu, colegii din oraş nu avuseseră aşa ceva în programă).

M-am delectat ani la rând cu savoarea merelor din toate soiurile, de toate culorile şi, mai ales, de toate aromele. Ba chiar, la un moment dat, am ajuns să nu le mai apreciez, pentru că nu duceam lipsă niciodată. Acum, tata glumeşte pe seama noastră, că trebuie să le cumpărăm din piaţă. Le povesteşte tuturor celor apropiaţi cum ne spunea nouă, mie şi fratelui meu, când veneam pe-acasă, studenţi fiind:
- Mai mâncaţi şi voi, măi băieţi, un măr proaspăt, că vă face bine!...
- N-am poftă! (i-o reteza scurt frati-miu)
- Bine, hai, să nu te refuz... cedam eu, ca să-i fac pe plac. Adu-mi câteva... dar vezi să fie mari şi fără bătăi (locul unde mărul a fost lovit). Goldene şi ionatane, nu starking, că ălea-s prea sfărâmicioase şi nu-mi plac!...
Pretenţii cât casa, de la subsemnatul, fi-mi-ar ruşine, măcar acum!
- Băi, fraţilor, aşa or zice şi ăia de n-au deloc?!.. Uite, ţi-am adus câteva, spălate.
Şi pentru că timpul trecea şi merele rămâneau tot pe tavă, din nou, tata:
- Ce faci, nu iei? Am muncit de pomană, să le spăl?
- Nu prea mai mi-e poftă... eu, fără tragere de inimă.
Şi-apoi, c-un tupeu fantastic (recunosc):
- Dar dacă-mi cureţi tu vreo două-trei, te “servesc”, cu cea mai mare plăcere. Să nu zici că nu-ţi apreciez efortul.:)
După astă ultimă replică, vă imaginaţi ce urma din partea lui... ceva de “dulce”, cu trimitere la origini - dacă nu intuiţi.:) Dar tot nu-l lăsa inima să mă lase să plec fără a mânca vreunul, aşa că se-apuca să mi le cureţe, chiar dacă nu-şi oprise “tirul”:
- Ia de gustă, puiul tatei... Muieţi îs posmagii?!..
Muieţi şi delicioşi, aş zice eu, fără pic de jenă şi-acum, la 15-20 de ani distanţă în timp.
.....................................................................................................................

De ce vorbesc la trecut despre livada cu meri? Pentru că tăvălugul tranziţiei (unul din cuvintele de care am ajuns să mă tem, cum spuneam cu altă ocazie), n-a cruţat-o. După 1990 terenul a fost revendicat, pus la dispoziţia autorităţilor locale şi, mai apoi, împărţit diverselor persoane care deveniseră de-acum proprietari. Nici una, nici două, aceştia n-au stat prea mult pe gânduri - au tăiat pomii, iute şi cu o ardoare demnă de o cauză mai bună, bucurându-se, probabil, că au valorificat lemnul care le picase pleaşcă, odată cu pământul. Să nu care cumva să se schimbe modificarea de “propitar”. Acum, de câte ori trec pe lângă locul respectiv, defrişat temeinic, îi arăt fiului meu:
- Uite, aici era livada pusă de bunicul tău, aici am prins eu gustul merelor!...
Tata a văzut cum încet-încet dispare munca lui de-o viaţă, vocea lui n-a contat când a propus diverse soluţii de salvare a plantaţiei. N-a mai suportat să vadă că nimănui nu-i pasă şi a ieşit la pensie, cu vreun an-doi înainte de a cădea şi ultimul copac sub tirul necruţător al topoarelor.

De curând, am văzut la TVR1 o ştire care mi-a adus aminte de cele întâmplate acum 10-15 ani pe la noi, pe-acasă. La Lipova, un cetăţean, care pierduse în instanţă o suprafaţă de teren pe care era o livadă cu meri, s-a răzbunat ca prostul pe sat, tăind într-o singură noapte mai bine de 500 de copaci cu drujba, pe motiv că aceştia îi aparţineau, chiar dacă pierduse terenul respectiv. Merii erau mari şi plini de flori, semn că rodul toamnei ar fi fost bogat. Aveau coroana globulară, ramificată generos, erau bine dezvoltaţi, ceea ce mă face să cred că fuseseră plantaţi cu mult timp înainte de a intra în posesia animalului care a dat ordinul să fie culcaţi la pământ. Cam 25-30 de ani să fi fost vârsta livezii, apreciez eu, el fiind administrator de 10-15, nu mai mult (că atunci s-au început demolările din agricultură). În orice caz, nu fuseseră plantaţi de el, nu l-a durut inima să facă asta. Pentru că i-a lăsat acolo, pe locul unde i-a tăiat. Nu a putut sau nu a vrut să-i şi ia cu el, oricum, nu asta a fost intenţia lui. Pentru el merii reprezentau doar o sursă de profit şi atât - nu un organism viu, chiar dacă necuvântător şi imobil. Şi, în bună tradiţie autohtonă, nu putea să-i lase pe mâna altuia, că poate se îmbogăţea ăla mai mult decât el. Păi, se poate aşa ceva?! A fost doar răutate. Pură. O răutate pentru care ar trebui să facă puşcărie, după părerea mea.
Am vorbit cu tata despre ştirea asta, dar i-a scăpat. Mai bine, i-am spus eu, n-ai pierdut nimic. Un bou în plus nu merită atenţia noastră. Poate doar a poliţiei, dar care, ca de obicei, nu face nimic.  

23.05.2011
Dan



16 comentarii:

  1. Buna dimineata , Dane !
    Impresionanta povestea ta de aici . Faptul ca nu ai construit inca o casa nu trebuie sa te marcheze . Toate vin la timpul lor . Atunci cand va fi vremea , va veni si momentul fericit , daca visezi la el . Important e sa-ti propui ...restul , vine de la sine !
    Daca ai plantat niste pomi , daca ai in ograda ta copii , daca iubesti si respecti fiecare clipa de care te bucuri , este ok .
    Imaginea cu pomii taiati cand ei erau in plina floare , ma face mai trist decat vestea pe care-am primit-o ieri si pe care-o subliniaza Bubu in articolul lui recent . Marsavia unor oameni n-are limite . Oare de ce e nevoie da atata mizerie , cand ar putea sa fie mai multa ratiune , intelepciune ...?

    RăspundețiȘtergere
  2. Bună să fie, Radu!
    Nu-mi mai place la bloc, dar ăsta-i un fapt cotidian deja, nu cred ca sunt singurul. De fapt, dacă n-ar fi decalajul ăsta uriaş între sat şi oraş, pe toate planurile, m-aş muta în creierul muntelui şi n-aş mai coborî de-acolo, precum cabanierii din Babele, care n-au mai văzut Buşteni-ul de 20 de ani!
    Pomii aceia înfloriţi, culcaţi la pământ la ceas de noapte, m-au făcut să vreau să intru prin ecran şi să-i trag două palme acelui coate-goale, dacă ar fi posibil aşa ceva...

    RăspundețiȘtergere
  3. Salut, Dan!
    Mi-am reamintit conceptul din prima ta frază. Cred că am aflat prima oară despre „casa și pomul” când munceam, alături de tata, la cea de-a doua casă pe care el o construia.
    Este, cred, o modalitate de a spune că trebuie să ai o viață împlinită, că trebuie să lași ceva în urma ta. Ca semn că n-ai trăit degeaba.
    Cred că acum trăim vremuri anapoda în care cei care dărâmă sunt mai mulți decât cei care clădesc.
    Toată stima pentru tatăl tău. Sunt atât de multe feluri de a construi „o casă”, Dan... am convingerea că și viața ta e împlinită.
    Toamna trecută mergeam la baltă la Frăsinet. Drumul... cum să-ți spun, destul de prost, cârpit și răscârpit. Se pare că cei care iau decizii, așa cum le iau, au ajuns la concluzia că trebuie lărgit. Adică, în loc de un drum îngust și plin de gropi, ar fi mai bun unul larg și accidentat. Ideea e că au purces la această vitejie tâind toți copacii care străjuiau drumul. De-o parte și de alta. Ca și în cazul, revoltător și inuman (știu ce spun!) pe care-l descrii tu, și această imagine, cu arbori omorâți la marginea drumului, era una îngrozitoare.
    Să zicem că un drum mai larg e benefic, deși am serioase dubii că drumul dintre Valea Argovei și Frăsinet este unul de mare utilitate publică. Am eu, așaaa, un gând că trebuiau păpați niște bani mai pe din dos. Dar... mă rog... să zicem că nu-i neapărat de rău.
    Mă-ntreb: de ce nu se putea lărgi, eventual, pe o singură parte?!

    RăspundețiȘtergere
  4. Salut, Ştefan!
    Sunt de acord, zicala cu pricina este o metaforă, care se referă mai mult la ce lăsăm în urma noastră. Cu alte cuvinte, că n-am ţinut umbră pământului de pomană, cum sună o altă vorbă înţeleaptă din popor.
    Mă simt foarte bine când fiul meu cel mare îmi spune din senin "Te iubesc, tati" sau când piticul se agaţă de mine mai ceva ca o liană din pădurea ecuatorială. Încerc tot timpul "să construiesc" ceva, fie şi numai încercând să păstrez linia dreaptă, pentru că şi mie îmi vine uneori să urlu, precum câinii în Giurgiu, sau s-o iau pe arătură, că e drumul mai scurt. Sunt convins că e aşa cum spui, demolatorii sunt net peste cei care clădesc. Sau măcar încearcă să clădească ceva... pentru că sunt atâtea obstacole în calea lor încât şi simplul fapt că nu renunţă reprezintă un lucru demn de admirat.
    Referitor la drumul cu pricina, către baltă: dacă-l tăiau doar pe o parte, ar fi fost asimetric, după capul lor pătrat.:) Glumesc, dar am un gust amar. Ca la vederea livezii din Lipova. Fostei livezi.

    RăspundețiȘtergere
  5. Izolarea de "civilizatie " , nevoia de liniste a omului ce nu se poate obisnui cu ritmul trepidant al orasului ...refuzul creierului de a fi de acord cu agresiunea la care este supus permanent , toate acestea la un loc ne vor trimite inapoi la viata primitiva , fara bani , fara coruptie , fara tentatii carnale . Unii experimenteaza pe propria piele aceasta revenire la natura , in taigaua siberiana . Si cred ca nu fac rau !

    RăspundețiȘtergere
  6. Eu ştiu, Radu, dacă asta e soluţia corectă? Cine poate spune?!... Chiar dacă mie mi-ar plăcea să trăiesc mai izolat, nu ştiu dacă m-aş băga la ceva atât de extrem, ca în exemplul tău cu taigaua siberiană. Pentru că îmi dau seama că aş tăia cu bună ştiinţă şansa copiilor mei de a avea acces la o viaţă mai bună, chiar dacă asta vine la pachet cu toate "binefacerile" traiului urban.
    Şi, ca să fiu sincer până la capăt, nici eu n-aş putea renunţa cu totul la ce-mi oferă oraşul: un teatru, o operă, un parc verde primăvara, biblioteca etc. Fără a fi vreun clubber împătimit, îmi place să am opţiuni. Dacă mâine vreau să beau o bere bună la o terasă faină, în oraş o pot face numaidecât, la sat nu prea. Partea cu berea mai treacă-meargă, dar ce te faci cu terasa faină?!..:)
    Numai că urăsc lipsa de civilizaţie şi proasta creştere. Dacă la nivelul de cultură al semenilor mei mai fac rabat, la cel de bunsimţ am pretenţii. Cel puţin să nu fiu deranjat, la fel cum nici eu nu-i deranjez pe cei din jurul meu. De-aia îmi plac mie saxonii.

    RăspundețiȘtergere
  7. Nivelul de civilizatie dupa care tanjim este cel catre care trebuie sa tindem , nu ? Prin exemplu personal . Si cand suntem agresati ar trebui sa avem atitudine . Una hotarata . Altfel , ne vor calca in picioare toti "viermii"...Sambata eram cu Bubu pe o balta calarasana . Pe malul celalalt unul ne incerca vigilenta cu niste manele de-alea de nunta tiganeasca -"da mama cu biciu-n mine !" , de-mi venea sa ma duc la el sa-l bag in carlig ca sa scap lumea de un zabauc . Noroc ca n-a durat prea mult ...si a plecat , scutindu-ne de supliciul care-mi ridicase deja tensiunea . Da, buni si saxonii . Ei au un respect pentru lege ,legea ii respecta la randul ei si mai ales , are cine s-o aplice si s-o faca aplicabila .

    RăspundețiȘtergere
  8. Fantastic, n-aş fi crezut că şi pe baltă au ajuns maneliştii... Din afară, mi se părea că pescuitul e un sport mai aristocratic, că nu a fost "infestat" încă de toţi ţugurlanii, fani de-ai lui minune&comp. Dar, ca să parafrazez un personaj de film (referindu-se la asitici): "they are everywhere"...

    RăspundețiȘtergere
  9. Draga Dane,
    Se pare ca am pierdut mult, in ultimele luni..am pierdut multe dintre gandurile voastre..in care ma regasesc atat de des..

    De exemplu livada de meri..
    Bunicul meu a avut o astfel de livada (de pruni si meri), vis a vis de casa..comunistii i-au luat-o si au trecut-o la CAP. Copil fiind, ii ascultam povestile despre cat de greu sadise pomii si cat de greu ii este acum sa le privesca rodul si sa nu poata sa se bucure de el. Cu putin timp inainte de revolutie, cei de la CAP au decis sa taie intreaga livada..astfel incat atunci cand am primit inapoi pamantul in locul livezii am primit un loc viran..ani de zile m-am uitat la el cu regret si cu frustrare..bunicii au pierit, casa s-a degradat..
    Intr-o buna zi am decis..am daramat cas veche si am inceput constructia uneia noi. Dar inaintede orice sti ce am facut? Am cumparat vreo 80 de pomi si am reconstituit livada..sunt vreo trei ani de atunci..livada a inceput da rodeasca..
    Cand o privesc ma gandesc ca bunicului meu i-ar fi facut placere sa vada ce am facut in memoria lui...livada aceea e lucrul la care tin cel mai mult acolo..e o particica din el..si din mine

    RăspundețiȘtergere
  10. Dragă Livia,
    Nu ai pierdut nimic, gândurile mele rămân aici, poveştile aşijderea, să ştii că eşti binevenită oricând în "livada" mea.:)
    Mă bucur că te-ai regăsit în povestea livezii cu meri, cea fără noroc. Mai mult, mă bucur că povestea ta, deşi derulată invers în timp, a avut un sfârşit fericit. Îţi doresc din toată inima să te bucuri mulţi-mulţi ani de livada cea tânără, sădită de tine, prin propriile-ţi forţe.
    Şi tata şi-a recreat universul horticol în grădina casei, după ce s-a pensionat. O minilivadă de toată frumuseţea. Nu ratăm niciodată vizita din luna mai, când totul e în floare!

    RăspundețiȘtergere
  11. Draga Dan,

    In timp ce citeam mi s-a facut o pofta nebuna de mere. Am facut o pauza, am coborat la piata si am cumparat mere de toate soiurile. Acum m-am asezat tacticos la birou cu 2 mere curatate si taiate cubulete ca pentru o salata de fructe, recitesc mesajul tau si traiesc pasiunea tatalui tau pentru livada de meri.
    Amintirile nu ni le poate lua nimeni. Si stii ce e grozav? Ca si gustul are amintire poate fi retrait.
    Si mai e ceva. Sa apreciezi intotdeauna ceea ce ai. Nu-ti pare rau acum ca nu apreciai la adevarata valoare merele tatalui tau?
    Hai, mananca un mar acum, inchide ochii si retraieste gustul copilariei!

    RăspundețiȘtergere
  12. Ai perfectă dreptate, guess who, amintirile sunt numai ale noastre, nu ni le poate lua un monstru cu faţă umană care priveşte totul numai prin prisma profitului. Pentru el merele sunt bune numai câte 3, dacă vin toate pe ecran la aparate şi ia marele jackpot.
    Să ştii că mai regret căteodată când văd "gloanţele" de pe piaţă, dar acum le apreciez la justa lor valoare când îmi umple tata o traistă la plecare. Şi nu numai eu, ci toţi membrii "tribului" care-l vizitează pe bunicu'...

    RăspundețiȘtergere
  13. da' pentru ala care ar fi luat livada a fost bine ca cineva a avut grija de ei 10-15 ani (taiat in fiecare an,stropit probabil de 10 ori intr-un an ). Daca 10-15 ani nu ar fi fost ingrijiti sigur respectivul nu "si-ar fi adus aminte ca are o livada pe undeva"

    RăspundețiȘtergere
  14. Pentru "anonim": poate că ăla care "ar fi luat livada" este chiar cel care a plantat-o... stai liniștit, în acest caz ar fi avut grijă de ea, nu ar fi lăsat-o în paragină. Sau poate ar fi tăiat-o, caz în care l-aș fi considerat tot un animal. Știu foarte bine ce înseamnă întreținerea unei livezi, crede-mă. Acel individ putea cere, la rândul său, daune in instanță pentru perioada respectivă.
    Nu m-am lămurit însă, ce crezi tu despre un individ care poate tăia 500 de meri într-o singură noapte... dacă ți se pare firesc, atunci discuția se încheie aici.

    RăspundețiȘtergere
  15. Daca livada avea 25-30 de ani putin probabil sa fie plantata de "ala". Referitor la instante hai sa fim seriosi.Poate omul a avut un moment de ratacire, de nebunie daca a taiat 500 de meri intr-o noapte.
    Daca toate livezile ar fi fost ingrijite cum zici tu atunci am fi exportat si acum fructe in Germania, Olanda, Rusia...sau macar ar fi fost prezente pe piata interna,dar cred ca sti si tu care este trista realitate

    RăspundețiȘtergere
  16. Hai că ești chiar comic cu momentul de rătăcire. Dacă mâine îți va da una în cap cu parul... tot așa-l vei scuza?!... Am înțeles opinia ta, chiar dacă nu mi-ai răspuns direct la întrebare.

    RăspundețiȘtergere