Delfinii

Iubim cu toţii animalele, chiar dacă ne temem de ele, uneori. Mie nu-mi plac şerpii, nu-mi vine să-i ţin în braţe, să-mi dai în scris că-s cei mai prietenoşi din lume. Altuia nu-i plac păienjenii, îl înspăimântă de-a dreptul prezenţa unuia mititel pe lângă care eu trec nepăsător. Puţini sunt cei cărora nu le plac câinii, de exemplu. Ani la rând, pe când eram copil, câinii şi pisicile coexistau, în bună pace (sau nu :)) pe lângă casa noastră. Am avut un motan vărgat precum un pui de tigru mulţi ani... noi, copiii, l-am botezat simplu, Motănel. După ce a dispărut la un moment dat, n-am ştiut niciodată unde, toată lumea îi simţea lipsa. Verii mei mai mari, care se obişnuiseră cu el, ne întrebau chiar şi la un an şi mai bine de când dispăruse: ce mai face Motănel? Am sperat în tăcere că foarte bine pâna la sfârşitul zilelor sale, n-am vrut să cred că a păţit vreun accident.

Mi-aduc aminte cu drag şi de-un căţel tare credincios, ce s-a pripăşit într-o bună zi pe lângă casa noastră. Două zile la rând, tata n-a vrut să-l primească, nu era nici prea frumuşel, nici prea mare, nu impresiona cu prezenţa, ghinionul lui. Avea însă, o faţă de vulpe pişicheră, nevoie mare. Nu l-am încurajat nici cu vorba, nici cu mâncare, cu nimic. Dar el continua să stea lipit de gardul nostru. Zi şi noapte, fără încetare. Dacă se apropia cineva, ne dădea de ştire. Şi-a oferit devotamentul necondiţionat, nouă, celor care nu voiam să-l primim, nu ştiu ce resorturi interne i-au dictat s-o facă. Într-a treia zi, s-a pornit o ploaie diluviană de nu-ţi venea să dai un câine afară pe uşă. Dar el era deja afară. Şi stătea acolo, ghemuit în ploaie, fără hrană, fără adăpost, fără să scoată un lătrat care să ne arate dacă mai trăieşte sau nu. Nu se lăsa doborât cu una-cu două. Răbda stihiile cu un stoicism ce ne-a impresionat pe toţi. Sunt sigur că dacă ar fi vrut, ar fi găsit un adăpost, dar el parcă vroia să ne facă să înţelegem că locul lui e în curtea noastră. I-am deschis poarta şi i-am oferit un adăpost care să-l protejeze de furia dezlănţuită a naturii. A avut parte şi de-o masă copioasă, evident. De-atunci nu ne-a mai părăsit până s-a stins de bătrâneţe.

Eram student, veneam acasă destul de rar, dar se bucura de fiecare dată ca atunci când l-am primit în curte. Aveam grijă ca întotdeauna să-l servesc cu ceva regal, de prin frigider, fără să mă vadă cineva. Era un bun camarad, ştia să păstrăze secretul, fără să mă dea de gol..:). Ce m-amuza teribil, era curajul său nesăbuit când se arunca în urmărirea vreunei haite de pe drum. Curaj care îi creştea exponenţial în prezenţa mea. Dacă eram în spatele lui să-l susţin, îi alerga pe-ăia mari şi sărea lătrând la ei, de ziceai că-i face arşice într-o clipită. Fugeau matahalele de el mâncând pământul, nu ştiu de ce - erau printre ăia câte unii care dacă ar fi protestat sonor la el, nu ştiu pe unde ar mai fi scos Ţuchi al meu cămaşa!.. Alteori, mă retrăgeam aşa, uşor-uşor, din spatele lui, să-l văd cum se descurcă singurel. După o rafală nimicitoare la adresa intruşilor, când întorcea capul şi vedea că sunt cam departe, renunţa repejor şi venea alergând către mine, parcă mustrându-mă: „Ce faci, mă laşi singur?” Mă intorceam la „luptă” cu el, mă simţea în spatele lui, aşa că-şi relua şarja cu un curaj la fel de nebun, singur împotriva tuturor. Mă distram copios cu două-trei încercări de genul ăsta, de fiecare dată bravul meu căţeluş proceda la fel.

...................

Departe de a fi vreun ecologist în adevăratul sens al cuvântului, iubesc animalele, în general. Ador caii, am urcat o singură dată pe unul, în copilărie, un armăsar cam focos, dar l-a ţinut bine stăpânul în frâu şi mi-a oferit o plimbare liniştită. Despre câini şi pisici am amintit. Mă rog, aici am eu teoriile mele despre mediul potrivit pentru creşterea lor, dar nu intru în amănunte. Mă limitez doar să spun că mi se pare nepotrivit să le creşti la bloc. Animalele, fie ele şi domestice, au nevoie de spaţiu ca şi noi, oamenii, un apartament nu cred că le oferă un minim necesar. La curte, e chiar o plăcere, şi pentru noi, şi pentru ele.

Am văzut odată o căprioară, la o pensiune din Bucovina, atât de blândă, că venea la mângâiat ca o pisică. Salvată din puterea codrului de nişte oameni cu suflet mare, a fost hrănită cu biberonul până s-a pus pe picioare. A crescut mai apoi în curtea lor, fapt pentru care devenise extrem de curajoasă în prezenţa oamenilor. Seara însă, era lăsată liberă s-alerge prin pădure, să simtă în nările umede mirosul pădurii şi al locurilor cărora le aparţinea cu sufletul. Pentru că se domesticise, nu a mai simţit pericolele ce pândeau pe-acolo la tot pasul, aşa că, într-o bună seară nu s-a mai întors. Cei de la pensiune au suspectat că întâlnirea cu lupul i-a fost fatală. Lup cu două sau cu patru picioare, nu mai are importanţă.

Prin pădurea de la Ulma, judeţul Suceava, am întâlnit odată o salamandră. Ieşise pe-un pietroi, să vadă Soarele, la vreme de primăvară. Neagră, cu pete de-un portocaliu ireal. Omul cu care eram a luat-o uşor cu mâna, reptila nu s-a speriat deloc. A ţinut-o în palmă un minut, să-i fac o poză, apoi a aşezat-o pe piatră, în aceeaşi poziţie. Şi-a continuat siesta netulburată.

Anut trecut, prin Clisura Dunării, mergând dinspre Divici către Baziaş, am văzut o pasăre mare care, atunci când s-a ridicat de la malul apei şi a traversat şoseaua pe deasupra mea, mi-a întunecat orizontul cu anvergura aripilor. Din cioc îi atârna ceva, ca o crenguţă pe care o foloseşte harnică la consolidarea cuibului. Dar crenguţa era totuşi, prea flexibilă, se unduia prea tare în zborul ei. Am oprit şi am realizat apoi ce era: o acvila (ori un şoim, poate) cu un şarpe în plisc. 
Cu altă ocazie, era să calc pe-un şarpe care stătea încolăcit într-o mirişte, la margine de drum (ce m-am speriat!...). Un altul traversa agale strada când treceam cu maşina, dar l-am băgat între roţi şi l-am evitat. Am coborât să-i fac o poză, parcă nici nu mai mişca... deodată, când a simţit apropierea mea, a prins o viteză nebănuită, dispărând printre bolovanii de la marginea apei. Cu greu, am reuşit să prind un singur cadru. Prin Clisura Dunării m-am simţit ca într-un documentar de pe Nat Geo Wild, numai că totul era trăit pe viu.

Din lumea felinelor mari, preferatul meu este tigrul. Frumos (superb), masiv, rapid, vânător iscusit, inspiră forţă prin fiecare firişor al blănii sale vărgate. Păcat că este pe cale de dispariţie, din cauza vânătorii aberante. Pasămite, aşa îşi dovedeşte omul forţa, doborând un trofeu cu „greutate”. Chiar şi tibetanii, iubitori de animale prin excelenţă, l-au vânat cu ură. Paranteză, vânătoarea mi se pare un act de laşitate din partea omului, indiferent de animalul hăituit. E o luptă inegală. Dacă vrei să-ţi măsori bărbăţia, luptă-te cu mâinile goale cu animalul. Ori înarmat numai cu o piatră, cel mult un cuţit. Un tigru, un urs, un lup sau o zebră - nu ţine niciodată o puşcă în mână.

Din lumea apelor, delfinul este regele necuvântătoarelor, fără discuţie. Inteligenţa sa e arhicunoscută, comunicarea prin ecolocaţie este unică în lumea animalelor. Se cunosc mii de cazuri în care delfinii se apropie de oameni, nu numai fizic. Îi ador din vremea copilăriei, când Mark îmi făcea zilele mai frumoase cu giumbuşlucurile sale, la Delfinariul din Constanţa. Un vis de-al meu mai vechi, care nu-mi dă pace nici acum, este să ajung odată să înot alături de un delfin. Sau de un grup de delfini. Nu la Punta Cana, la Marea Neagră, că-i avem şi-aici. Sau, mai corect spus, încă îi mai avem. Pentru cât timp, nu se ştie.

Mă încearcă aşa o tristeţe de trei zile încoace, de când îi văd culeşi morţi de pe plajă, cu zecile... Parcă sunt nişte alge aduse de furtunile din larg la malul mării. Numai că furtuna pentru ei suntem noi, oamenii. Sper să ne trezim cât încă nu e prea târziu. Altfel, vom vedea delfini doar la Antipa.

31.05.2011 

Dan