Tango in Harlow

Fără nicio legatură cu dansul respectiv, titlul mi-a venit în minte ca o parafrază a unui celebru hit al anilor ’90 - Tango in Harlem, cântat de cei de la Touch and Go. O legătură mai subţire (aşa, cam ca o aţă, dacă vreţi), tot am avut în gând... să spunem doar că cele văzute pe alte meleaguri m-au ameţit un pic (un pic mai mult?), asemeni unui tango din periferia Buenos Aires-ului de început de secol XX.

Cam de pe la jumătatea lunii martie, prin natura împrejurărilor legate de serviciu, am fost implicat într-un proiect care m-a solicitat intens, cu program dat peste cap complet, inclusiv în week-end-uri. Nu vreau însă să mă plâng aici, să par vreun erou al perioadei crâncene prin care trecem cu toţii de 3 ani încoace... nu sunt, departe de mine gândul. Oricum, sunt convins că situaţia de faţă are aplicabilitate largă, majoritatea cunoştinţelor sau prietenilor mei având parte de asemenea experienţe de-a lungul timpului, nimic nou sub soare. Aşa că sar repejor peste amănuntele neinteresante, ca să ajung la părţile faine şi plăcute. Despre acestea mi-am propus să vorbesc, pentru că, până la urmă, astea contează, cu astea rămânem. Cel puţin, aşa “funcţionez” eu, nu pot şti ce e în mintea/sufletul celorlalţi.

Aşa că, în dimineaţa de Florii, iată-mă în aeroport la Otopeni, aşteptând cuminte îmbarcarea pentru Londra, cu emoţiile de rigoare aferente primului zbor cu avionul. O premieră cam tardivă, veţi spune, iar eu voi fi de acord. De plecat în străinătate nu a fost cazul pe unde am lucrat, iar în concediu prefer întotdeauna deplasarea cu maşina (la volan cu subsemnatul, desigur). Evident, n-am fost în concediu la Reykjavik, poate acolo m-ar tenta avionul. Sau poate nu?!... În fine, recunosc: mi se pare mult mai confortabil să simt pământul sub picioare, fie şi la o distanţă de 20 sau de 50 de centimetri sub mine - garda la sol a maşinii sau a trenului.:). Ştiu, avionul e cel mai sigur mijloc de transport din lume, rata accidentelor e cea mai mică, comparativ cu transportul auto sau feroviar sau maritim bla, bla, bla... teorie cunoaştem cu toţii. Ca să fiu cârcotaş, pot găsi şi eu un indicator statistic la care nimeni nu prea vrea să se gândească: rata supravieţuirii în caz de accident aviatic, ce spuneţi? Pariez că nici măcar nu se calculează, rezultatul ne-ar provoca tuturor fiori reci pe şira spinării. Şi, poate, venituri mult mai mici companiilor aviatice. Dar, ca să fiu sincer, nu prea mă doare aspectul - mă lasa indiferent... pfui, era să zic... rece, dar nu prea cadrează termenul aici. :)

Să revenim la călătorie, lăsând la o parte filozofia zborului cu avionul. Check-in scurt, control la sânge (percheziţie corporală, să-i spunem pe şleau) la trecerea pe sub detectorul de metale/explozivi (ceva a piuit scurt, deşi scosesem tot din buzunare, ba chiar şi centura de la pantaloni - nimic de obiectat, oamenii îşi fac doar datoria şi bine fac, ştim cu toţii din ce motive), apoi îmbarcarea la terminalul nou, cel inaugurat cu surle şi trâmbiţe (la propriu) de ministeriabilii noştri la sfârşitul lui martie. Arată bine, nimic de zis, e mare, curat şi generos ca spaţiu. Colegul cu care eram, umblat prin mai multe ţări străine, mi-a spus că nu-i cu nimic mai prejos decât cele de prin lumea largă (şi civilizată). 

Tarom, simply the best

Zborul în sine a fost unul plăcut, lejer şi fără incidente, gen goluri de aer, rău de avion sau mai ştiu eu ce. Înainte de decolare, am rugat discret o însoţitoare de zbor să-mi spună unde este punga pentru situaţii de urgenţă, dezvăluindu-i că sunt la prima experienţă deasupra norilor. Foarte drăguţă - şi amabilă, totodată :) - mi-a lămurit repejor misterul, plus câteva sfaturi specifice pentru premiera de care aveam să mă bucur şi gata, sunt bun de drum. To England!

Aterizarea pe Heathrow a fost perfectă, pilotul îşi cunoaşte bine meseria. Heathrow... hmm... să-i zicem aeroport, să-i zicem oraş? Nu ştiu cum o fi mai bine... merg şi eu pe denumirea consacrată, de aeroport, deşi nu-s prea convins că e cea corectă. Drumul de la pista de aterizare până la terminal a durat 8-10 minute, cu multe volte şi intersecţii pe traseu, chiar şi cu opriri scurte unde s-a acordat prioritate altor aeronave, ca pe şosea. Scurtez povestea, ca să nu par şi eu un fel de Gică Popescu (fotbalistul) în tinereţe, ajuns prima oară la Craiova (ştiţi legenda, cum că s-ar fi speriat de tramvai, că nu văzuse niciodată un aşa monstru :)). 
Aeroportul în sine e mare, imens, un oraş lângă metropolă. Pe terminalul la care am debarcat mişuna un furnicar nemaivăzut de persoane, lume pestriţă, diverse seminţii, de pe toate meridianele şi paralele Globului. De-aici începe să se observe rigurozitatea şi stilul eficient de lucru al englezilor, tipic saxon. Totul funcţionează perfect, ca o maşinărie gigantică de pe altă planetă, unsă perfect, un angrenaj care pare că nu se blocheză niciodată (gândul mă duce repede la Total Recall, dacă v-amintiţi acele utilaje de minerit de pe Marte). Evident, nu vorbim de cazuri excepţionale - furtuni de zăpadă sau te miri ce vulcan islandez. Nu-mi pot imagina ce se întâmplă atunci, dar nu mi-aş face mari griji, sunt sigur că au un sistem de intervenţie bine pus la punct, astfel încât nimeni să nu aibă nimic de suferit. Mai departe, o nouă impresie plăcută: toaletele publice. Multe, peste 20 de cabine, curate, parfumate, dozatoare de spumă, uscătoare, şerveţele etc. etc. Fără înghesuială, în condiţiile în care aeronavele aterizează la câteva minute una după alta, oricum, într-un ritm mult mai alert decât intră trenurile noastre în Gara de Nord.:). Filozofez, toaletele mi se par o carte de vizită care te reprezintă, ca popor, ca naţie, nu ştiu cum să spun mai bine. Pe Otopeni, la întoarcere, am intrat şi la noi - erau doar 3 sau 4 cabine... şi alea puţeau îngrozitor. Cum de la ei se poate şi la noi nu? În condiţiile de trafic amintite deja. Mister... Răspunsul e simplu şi poate fi definit printr-un singur cuvânt: civilizaţie.

Terminalul în sine mi-a părut a fi mai mare ca Otopeni-ul nost’. Heathrow are, în total, 5 astfel de terminale, e deservit de 3 staţii de metrou, precum şi de trenuri expres între terminale. Este cel mai mare aeroport european, din punct de vedere al traficului de călători. Nu Frankfurt, nu Paris. Londra a fost, totuşi, capitala celui mai mare Imperiu al lumii, care deţinea la un moment dat un sfert din uscatul Pământului. Ora exactă se dă încă la Londra pentru multe state, foste colonii sau foşti sateliţi din sfera lor de influenţă. Aşa că, fie şi din aceste considerente, de ordin istoric, mi se pare firesc să aibă un aeroport pe măsură (sau două, că mai e şi Gatewick-ul).

Controlul paşaportului a fost rapid, bagajul l-am recuperat la fel de repede şi iată-ne la staţia de metrou. 

Underground, Heathrow

La ghişeu scrie frumos “tickets and assistance” - aşadar, omul care vinde bilete îţi dă şi ceva sfaturi despre metrou, corespondenţe între magistrale sau preţuri - nu numai cartela. Ce să mai, tipul de la casă (pare a fi de prin Hong Kong) îţi spune cam tot ce ai nevoie să ştii ca să te poţi descurca onorabil în păienjenişul desenat pe pliantul “tube map”. Coadă micuţă, dar merge greu, din motivul amintit; însă lumea are răbdare, nu se crizează, e relaxată. La plecarea din aeroport nimeni nu mai are presiunea unui orar prestabilit. Noi nu, cu siguranţă. Din nou, englezii punctează decisiv la impresia generală, pentru mine excelentă oricum, de la sosirea pe aeroport: putem achiziţiona bilete direct pentru Harlow de la casieria metroului din Heathrow.  Comparativ, e ca şi cum din Pieptănari cumpăram bilet de călătorie până la Ploieşti. Mai avem de aşteptat să se îmtâmple aşa ceva şi la noi... Aş vrea să văd măcar metrou la Otopeni cândva, în viaţa asta. Se ştie, suntem singura capitala UE fără metrou la principalul aeroport al oraşului (al ţării, în cazul nostru). 
Facem cum ne-a învăţat prietenul de la casierie, schimbăm magistrala după vreo oră bună de mers cu metroul, când prin subteran, când pe la suprafaţă - metroul londonez este o minune de artă inginerească - şi, în sfârşit, iată-ne în gară, Liverpool Street. Una din multele gări londoneze, cea de unde vom lua trenul către Harlow. 

Railway Station, Liverpool Street

Remarcăm şi aici eficienţa biroului de informaţii, deja ne-am obişnuit, aflăm repede la ce oră avem tren şi de la ce peron trebuie să-l luăm. Mai avem timp de-un sandviş la Burger King, că ne-a cam luat foamea... Tarom-ul nu-i aşa generos la capitolul dejun servit pe timpul zborului. Mă rog, aflu de la companionul meu că mai toate companiile aviatice fac în prezent economii, nu-s de blamat doar ai noştri. Sandvişul ustură la buzunar, 4.1 pounds (cam 20 de lei), dar ştiu că Londra-i un oraş scump, sunt avizat. Îmi propun doar să nu mai fac de fiecare dată transformarea în lei, că nu-i relaxant deloc, ba chiar provoacă indigestie. Şi nu-i din cauza hamburgerului.. Care, apropo, e bun şi chiar binevenit, ţinând cont că dimineaţă n-am mâncat deloc, cu gândul la zborul ce va’ să vină. 
Trenul e programat să plece la 16.25, la 16.24 naşul fluieră scurt şi trenul se pune în mişcare. Sosirea era prevăzută pentru 16.55, la 16.54 coborâm în gara Harlow Town. 

Stansted Express

Fără a fi fanfaroni ca japonezii (v-amintiţi scuzele către public pentru 3-4 secunde de întârziere la toate trenurile din arhipelag, cumulate intr-un an de zile - nu stiu cât o fi de real), la englezi îţi potriveşti ceasul după mersul trenurilor. No comment, cum spun chiar ei.

Va urma

(curând, sper eu :)) 

28.04.2011 
Dan