Translate

duminică, 18 ianuarie 2015

ATGR, part III

Duminică, 04 Ianuarie.
A nins iar azi. Puțin, nu-i de speriat. Trebuie să ies, îmi place orașul liniștit pe care abia-l întrezăresc prin perdeaua densă de fulgi de zăpadă, parcă țesută de o mână măiastră. Natura, căci ea este meșterul iscusit care le potrivește pe toate – știe cum să mă atragă, chiar și-atunci când simt că aș vrea să mă înfund într-un colț al casei, din care să asist nepăsător la spectacolul de-afară; sau să plec departe de iureșul și zgomotul cotidian, să nu mai zăbovesc niciun minut aici, în capcana orașului. Oraș ce tinde să ne dilueze personalitățile, să ne țină încorsetați în aria unor cutume pe care nu le-am acceptat niciodată, ci doar ne-au fost impuse ca un dat. Să ne transforme în triști spectatori ai unei tranziții interminabile, de al cărei început nici nu ne mai amintim prea bine... De ce oare când suntem în natură, pe-un vârf de munte sau la malul mării, ne simțim mai liberi?
Ei, hai, că nu-i totul așa gri cum ți se năzare, pare a spune Natura, ia uite ce albă-i ninsoarea asta, îți place?... Sigur că da, culorile gri sunt estompate fără efort, neaua albă și deasă are un efect similar cu cel al unei zile însorite asupra mea. Zi de ianuarie, desigur. Mă scutur de imaginile critice și, pe alocuri, pesimiste și-mi iau avânt spre ușă. Refuz destinul de roboțel gri, vreau să fiu măcar unul alb. J S-a mai încălzit un pic azi, s-a dus gerul ce ne-a ținut închiși în case în prima zi a Anului Nou. Dar oamenilor încă nu le vine a crede, e pustiu pe străzi. Oare preferă să mai stea un pic la gura sobei, cu o carte bună și un ceai fierbinte în mână? Cu gândul la un astfel de ceai, ies timid în vântul tăricel de-afară ce ține isonul primei zăpezi a lui 2015.

Aplicația 7, Apr. 2014 – același concept, plecare de vineri noapte, vizită nocturnă a unor obiective turistice mai mult sau mai puțin cunoscute, apoi continuarea traseului pâna la Gura Humorului, unde urma să ne petrecem noaptea la Best Western Bucovina. Azimutul fiind schimbat, de data asta, spre Nord-Estul țării, numele aplicației a fost "Moldova". J
Din cauza unor întârziați, s-a plecat puțin mai târziu decât ora prevăzută, adică pe la 10 fără un sfert. Însă drumul bun spre Buzău, pe DN2, și ora la care ne-am pornit marșul spre un week-end neobișnuit (dar reușit, după cum vom povesti pe-aici), când majoritatea șoferilor scoteau cheia din contact, ne-a permis să mai recuperăm din timpul pierdut. Primul obiectiv vizat – Vulcanii Noroioși din Berca. Puțini știu că, în afara celor două grupări arhicunoscute de la Pâclele Mari și Pâclele Mici, există și în imediata apropiere a comunei Berca un asemenea câmp, de mici vulcani sulfuroși, cu aceeași activitate intensă ca și a fraților lor mai mari și mai celebri de la Pâcle. La aceștia am ajuns noi, în puterea nopții, chiar dacă am avut ceva emoții... pentru că, la scurt timp după ieșirea din sat (imposibil de ghicit care în noaptea cea neagră ca smoala), drumul de acces șerpuia în necunoscut, printre crengile unor copaci sau arbuști ce se întindeau ca-n basmele cu iele către parbrizul autocarului, drum ce se strâmta provocator deja la adresa bravului nostru șofer, care trebuia să și întoarcă pe undeva, pe-acolo, la lumina lanternelor, frumusețea de autocar.
Deși denumirea lor ne-ar putea duce cu gândul la ceva uriaș și înspăimântător, vulcanii noroiosi sunt, de fapt, niște ridicături tronconice (ca niște pâlnii, dar așezate cu vârful în sus), care seamănă cu niște movile, rătăcite cumva, în peisajul tipic al Subcarpaților Buzăului. Aceste pâlnii (cratere, în fapt) se formează la suprafața pământului, datorită gazelor degajate de zăcămintele de hidrocarburi din subsol care "erup" aici în mod natural. Pornind de undeva din adâncul pământului, pesemne când titanii din Tartar tușesc agasați de mirosul de sulf J, gazele emanate își fac loc către suprafață, împingând în drumul lor apa și noroiul pe care le întâlnesc în cale. Astfel, în zona prin care gazele ies în atmosferă, apa și materialul argilos aduse din subsol se revarsă în jur, depunându-se în straturi dense, ca mici râuri de lavă, în centrul craterului gazele continuând să bolborosească încet. Spre deosebire însă, de frații lor mai mari – vulcanii activi, care aruncă magmă incandescentă la distanțe considerabile în aer, pârjolind totul pe suprafețe întinse și amenințând habitatele umane – pașnicii noștri vulcani noroioși de la Berca trimit la suprafață doar un noroi rece, mai mult sau mai puțin dens, a cărui unică amenințare la adresa locuitorilor satelor învecinate o reprezintă mirosul mai puțin plăcut al sulfului degajat din măruntaiele pământului.
Înainte de vizita la vulcani, coloana de autocare s-a oprit pentru un scurt intermezzo la COB Berca, un viitor sat de vacanță care aparține unei membre ATGR. La construcția celor 5 căsuțe pentru cazare, plus a unui restaurant care să-i deservească cu produse eco/bio pe turiștii primiți (stabiliment cu acoperiș verde – altă tehnică novatoare – solul și plantele puse sus contribuind la o termoizolație mai bună a acoperișului) s-au folosit materiale ecologice, în principal lut și cob. Tot colega noastră avea să ne explice ce este "cobul" - un amestec de pământ lutos, apă, paie şi nisip fără cofraje, cărămizi sau chimicale. Un fel de chirpici modern, ale cărui origini actuale le regăsim prin comitatele sud-vestice ale Albionului cel conservator. Însă nu și în ceea ce privește reîntoarcerea la simplitate sau, de ce nu, fuga de binefacerile marilor metropole britanice. Avantajele sunt numeroase: materialele folosite sunt ieftine, conferă un confort natural, execuţia se derulează rapid (cel puțin în teorie, aici ar mai fi câte ceva de comentat), cobul având calităţi higrotermice ridicate (permite transferul de vapori şi de aer în mod natural).
După ce-am întors Berca și pe față, și pe dos :), ne-am pornit către un alt obiectiv interesant – Focul Viu de la Andreiașu de Jos, din județul Vrancea, unde aveam să ajungem pe la 4,00 dimineața. Numai că autocarul nu putea urca și ultima bucată de drum (macadam, dar cam în pantă accentuată), așa că am făcut și o scurtă înviorare pe traseul de circa 700m de la Milcov până la situl geologic. Sună interesant, chiar poetic... Focul Viu... ce-o fi oare de văzut aici? Păi, un fenomen în strânsă legătură cu cel observat anterior, la Berca. Emanații de gaze naturale din scoarța terestră, dar cu aprindere spontană, de data asta. Condițiile geologice și hidrogeologice locale sunt cele care influențează tipul de manifestare la suprafață a acestor procese de eliberare naturală a hidrocarburilor din scoarța terestră: emanații "uscate", care prin aprindere generează "focuri vii" (aici, dar și la Lopătari – tot în județul Buzău) sau sub formă de "vulcani" noroioși, ca cei pe care tocmai îi vizitasem cu puțin timp înainte, la Berca.
La Andreiașu de Jos există o sursa naturală de hidrocarburi gazoase cu aprindere spontană, fiind cel mai extins câmp de "focuri vii" din România, atât ca suprafață (cca 400 mp), cât și ca debit de metan (cca 50 tone/an). Astfel de fenomene mai sunt întâlnite și în alte țări ale Europei, precum Italia (Sicilia) sau Azerbaidjan. Faptul că noi le-am vizitat în puterea nopții, ne-a oferit posibilitatea de a le admira în toată splendoarea – mici vâlvătăi ce par că dansează pe pământul din fața noastră, nu mai înalte de 30-40 cm, în niște culori vii, ireal de pure – galben, roșu și chiar albastru.
Următoarea oprire trebuia să fie la Mausoleul de la Mărășești, dar, dată fiind ora destul de mică la care am trecut prin dreptul său (6,30-7,00), vizita a fost amânată pentru proxima ocazie. De pe la Adjud, zorii dimineții au început să se arate timid, însă norii cenușii și îndesați de deasupra noastră păreau că au de gând să ne însoțească până în nord, departe, în inima Bucovinei. A urmat Mănăstirea Văratec, unul dintre cele mai mari așezăminte monahale de maici din România. Aici s-a retras poeta Veronicla Micle, la scurt timp după moartea lui Eminescu; nesuportând singurătatea după trecerea în neființă a sufletului său pereche, s-a sinucis în vara lui 1889, îngerând o cantitate însemnată de arsenic. Cu toate acestea, datorită unui medic inimos care a consemnat o altă cauză a decesului, a fost înmormântată, la umbra unui brad, în cimitirul mănăstirii. Tot la Văratec s-a retras și academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, în ultimii săi ani de viață, călugărindu-se sub numele de Maica Benedicta. 
Și pentru că Văratecul este un sat component al comunei Agapia, nu puteam rata, desigur, vizita la Mănăstirea Agapia, un alt obiectiv turistic de sorginte monahală, al doilea ca mărime din țară, în ceea ce privește numărul de maici pe care le găzduiește. Celebrele ghivece de flori cu mușcate superbe agățate de balustradele balcoanelor de lemn ce decorează camerele incintei (incintă pe două niveluri care înconjoară de jur-împrejur biserica mănăstirii) lipseau acum, nefiind anotimpul propice expunerii lor; deși primăvară, frigul își arăta colții cu îndârjire la momentul vizitei noastre, "asortat" cu-o ploaie rece, cu stropi mici și deși, ca un duș prelung de toamnă, mai degrabă.
La nici 10 km depărtare, am ajuns la Târgu-Neamț. După ce l-am salutat discret pe Ion Creangă la Humuleștii săi pe care i-a făcut celebri în ale sale "Amintiri din copilărie", ne-am îndreptat pașii spre Cetatea Neamțului. La distanță de 9 ani în timp de la ultima mea vizită aici, am găsit o cu totul altă față a cetății domnitorilor moldoveni. Printr-un proiect cu finanțare europeană derulat în perioada 2007-2009, cetatea a fost complet restaurată, arătând în prezent ca un obiectiv turistic cu nimic mai prejos decât oricare altul similar din Europa. Bravo, iată că se poate. Au fost amenajate 21 de încăperi, printre care sala de sfat și judecată, sala armelor, închisoarea, camera de provizii, sala de mese etc. În unele camere este recreată atmosfera din vremurile trecute, când cetatea era locuită. În încăperea ce servea ca închisoare se află 4 manechine imaginând răufăcători, legați cu lanțuri. O notă de 10 și ghidului nostru șugubăț care ne-a plimbat prin camerele cetății, dovedind cunoștințe enciclopedice despre istoria sitului, prezentate savuros, în dulcele grai moldovenesc, asortate la tot pasul și cu legende care mai de care mai haioase.
Ultimul obiectiv al zilei – Mănăstirea Voroneț, denumită adeseori și Capela Sixtină a Estului, una dintre cele mai valoroase creații a lui Ștefan cel Mare. Și-aici am avut parte de un ghid deosebit, în persoana unei maici dedicate trup și suflet sfântului lăcaș, care a știut să captiveze impecabil audiența. Pictura interioară datează din vremea lui Ștefan cel Mare, în vreme ce pictura exterioară, datând din timpul domniei lui Petru Rareș, este realizată la un nivel artistic unic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei feudale moldovenești. La exterior predomină scenele biblice largi, unde albastrul și verdele sunt culorile predominate, iar pe fațada vestică putem admira celebra frescă a Judecății de Apoi, desăvârșit prezentată și explicată de măicuța noastră ghid.
Cazarea la Best Western Bucovina s-a făcut rapid, în ciuda numărului impresionant de persoane din care era alcătuit grupul nostru. Un hotel bun spre foarte bun, confortabil, bine încălzit, baie modernă, tot ce-ți dorești pentru o ședere cât mai plăcută. După ce i-am urat un sincer "La mulți ani!" liderului nostru de grup (la restaurant Artemie J), a cărui zi de naștere nu putea trece nemarcată corespunzător, cu muzică live și voie bună, ne-am retras la cabina de somn de la hotel Bucovina, dormind bușteam până-n zorii dimineții următoare.
Lungul drum spre casă a mai avut câteva puncte majore de atracție. Primul – telegondola de pe Cozla, de la Piatra-Neamț. Deși trecusem de nenumărate ori pe sub ea în preumblările mele prin Țara Moldovei, nu mă învrednicisem până acum să fac o tură până sus. Și cum legile lui Murphy nu dau greș niciodată, am pățit-o și eu la Piatra... deși cu o zi înainte umblasem echipat corespunzător (cu bocancii-n picioare, pregătit de mers prin natură), acum o lăsasem mai moale, considerând că vom vizita doar obiective la scara autocarului, fără alți vulcani sau focuri vii la care să ne mai mișcam mai cu talent.J Mare greșeală!... Pentru că zăpada mieilor, aia de aprilie, a început să se arate timid în Piatra, iar sus pe Cozla prezenta chiar grosimi apreciabile. Iar vântul pătrunzător ce sufla pe creasta muntelui, îmi picura un frig adevărat pe șira spinării, mai ceva ca-n tura de la Diham, din ianuarie!.. M-am bucurat nespus când s-a dat semnalul de coborâre, cred c-am prins una din primele gondole și i-am dat brânci urgent la vale. J
Mai departe, traseul ne-a dus prin Cheile Bicazului, unde am admirat din nou măreția muntelui, dar și forța tenace a apei care a tăiat în piatră un asemenea defileu. Următorul popas a fost la Hotel Turist din Lacu Roșu, unde masa de prânz a fost servită în ritm alert, de popotă, prilej cu care am apreciat încă o dată valoarea bucătăriei ardelene. Evident, nu puteam rata ședința foto de pe malul lacului, precum și-un "langoș" tradițional secuiesc. De-aici până acasă doar Brașovul ne-a mai atras cu luminile lui de noapte, dar l-am salutat voios din fuga autocarului. Iar după câteva ore bune de marș, am debarcat cu bine, în miez de noapte, pe meleaguri bucureștene.

Aplicația 8, Mai 2014 – ultima aplicație a ciclului școlar pe care urma să-l finalizăm cu examenul de ghid. Aceeași organizare, excursie întinsă pe 2 zile, cu plecare de noapte din București, cu diferența că ieșirea programată avea să ne ducă într-o altă țară, una pe care eu o apreciez în mod deosebit, și nu numai din punct de vedere turistic – respectiv, Bulgaria.
Un incident neplăcut a marcat decisiv această excursie, afectând, într-o mare măsură și programul excursiei. Chiar la intrare în Bulgaria, unul din cele 3 autocare ale expediței noastre pe meleaguri bulgare a lovit pe cineva care traversa drumul de centură de la Ruse prin loc nepermis. Având în vedere ocupația sa (să spunem doar că e una dintre cele mai vechi profesiuni din lume), persoana nu voia să fie chemată nici Ambulanța, nici Poliția. În fine, în astfel de situații nu prea te joci, așa că șoferul a sunat mai întâi la 112, Ambulanța apărând în scurt timp, apoi, împreună cu ghidul, a intrat în Ruse, pentru a găsi un judecător (sau procuror) de instrucție care să certifice printr-un document scris faptul că persoana în cauză poartă vina accidentului și că șoferul nostru este liber să plece. Evident că niciun judecător, fie el bulgar, român sau neamț nu putea fi încântat de-un eveniment produs in zi de vineri, la o oră mica din noapte, prin urmare totul a durat mai bine de 4 ore; în prealabil, s-a decis transbordarea pasagerilor din autocarul cu pricina în celelalte două, care au făcut un lung repaos la popasul Byala, toată lumea așteptând cu înfrigurare sosirea șoferului și a ghidului, după vizita la procuratura din Ruse. Dar, totu-i bine când se termină cu bine, așă că pe la 4,00 dimineața coloana s-a pus din nou în mișcare, cu destinația Sofia.
Vizita de noapte a catedralei Alexander Nevski s-a transformat în vizită de zi, autocarele ajungând în capitala Bulgariei pe la ora 9,00. Da, catedrala este impresionantă, măreață și parcă te face să te simți un pion neînsemnat în fața Divinității; reprezintă o bijuterie din punct de vedere arhitectural (stil bizantin, inspirată de Sfânta Sofia din Istanbul) – mândria ortodoxiei bulgare, dedicate unui țar rus, având în vedere sprijinul acordat de Rusia pentru câștigarea independenței după cele 5 secole de dominație otomană. După circa o oră, îmbarcarea și cap-compas Borovets, ținta noastră finală pentru acea zi, unde urma să aibă loc și cazarea grupului (la Hotel Rila). Hotelul este unul dintre cele mai plăcute și printre cele mai ieftine stabilimente de acest gen din Borovets, având dimensiuni impresionante – câteva sute de camere, amplasate în 3 corpuri de clădire, cu o piscină generoasă acoperită cu un imens tavan transparent din sticlă, astfel încât să poți privi spre crestele masivului Rila în timp ce faci o baie bine-venită după o zi de schi, să zicem.

Planul de bătaie al acestei excursii prevedea, inițial, și-un traseu de munte fain, cu ascensiunea celor mai temerari dintre noi (printre care intenționam să mă număr și eu) a celui mai înalt vârf al Balcanilor, vârful Musala, cu o înălțime de 2.925 m. Cum planul de-acasă nu se potrivește, de cele mai multe ori, cu cel din târg, și noi a trebuit să improvizăm din mers, având în vedere că telegondola din Borovets, care urma să ne urce până la Yastrebets, la 2300 m altitudine, era în revizie după un sezon de schi destul de încărcat în iarna ce tocmai se gătase. Ori să pleci de la cca 1.390 m altitudine pe jos până pe Musala, pe-un traseu de circa 8-9 ore, la ora 14,30 – nu prea îmi ardea de o așa aventură. Cum spune o lege nescrisă a muntelui – trebuie să-ți (re)cunoști limitele, dacă nu vrei necazuri. Așa că, după ce-am urcat cu un alt teleschi până la aprox. 1700 m, ne-am mulțumit cu o scurtă drumeție pe o cărare de munte a cărei destinație finală nu am identificat-o. Ne-am pierdut pașii prin pădure, traversând câteva pârâiașe repezi cu un debit respectabil (sus, în munți, stratul de zăpadă părea destul de serios încă), admirând brazii falnici ai bulgarilor, la fel de verzi și de frumoși ca ai noștri – după care ne-am întors la hotel. Din grupul nostru au existat, totuși, amatori de senzații tari care au atins vârful Musala după un efort susținut de cca 5 ore la dus, plus încă vreo 4 la întors. Toată stima pentru curajul și îndrăzneala lor, oamenii veniseră cu un scop bine definit în Bulgaria și pe care l-au atins, în cele din urmă.
Evident, nu puteam rata șansa unei noi întâlniri cu deliciile bucătăriei bulgărești, lucru ce s-a petrecut la unul din nenumăratele restaurante din Borovets, chiar vis-a-vis de hotelul nostru, foamea insinuându-se ușor după ce am făcut un tur de stațiune printr-o ploaie enervantă și sâcâitoare. Din păcate, am observat că Borovets-ul era cam pustiu la jumătatea lunii mai, perioada de întretăiere a finalului de sezon hibernal cu începutul celui estival fiind cauza principală, mă gândesc. Desigur, nici vremea din week-end-ul cu pricina nu a fost de natură să te îmbie la o ieșire în natură, nicidecum la vreo drumeție montană.
A doua zi, ne-am întors spre casă, pe altă rută decât cea clasică, folosită în ziua precedentă. Am ieșit prin Kostenets direct în autostrada Trakia, pe care am mers până la Stara Zagora, după care am virat stânga pe E85, către Kazanlâk. Aici am vizitat singurul obiectiv turistic al zilei – mormintele descoperite în celebra Vale a Regilor Traci, mai precis, cele de la Kazanlâk (oraș unde se desfășoară în luna mai și un inedit festival al trandafirilor). Există în Bulgaria cca 1500 tumuli (morminte), dar cercetate sunt doar câteva zeci. Astăzi, ele sunt incluse în patrimonial mondial UNESCO şi sunt extrem de bine conservate. Iar cel vizitat de noi la Kazanlâk are chiar o replică la scară, pe care o pot vizita turiștii, pentru ca originalul să fie cât mai puțin expus.
De-aici, prin pasul Shipka, străbătând serpentinele amețitoare străjuite de păduri neguroase, prin frig și nelipsita ploaie mocănească, drumul ne-a purtat liniștit către București, unde am ajuns bine cu toții, fără alte întâmplări deosebite.

Cam asta a fost istoria școlii de ghizi urmate la cursul organizat de ATGR. A fost o experiență interesantă, întinsă pe câteva luni bune, de-a lungul cărora am cunoscut o mulțime de oameni frumoși la suflet, pasionați de munte și de călătorii, cărora le mulțumesc pentru toate cele trăite împreună. Dacă aș repeta-o? Fără ezitare, da. Sper să-i revăd curând pe toți și poate, cândva, să fim colegi în cele ale ghidăriei. J

Dan
18.01.2015

4 comentarii:

  1. Dane, dragule, știu ca ți-am mai zis dar mi-e greu sa mă abțin: jos pălăria pentru continua înclinație spre a visa lucruri frumoase care să-ți umple viața și neostenita determinare cu care-ți împlinești aceste vise.
    Mult respect, prietene!

    RăspundețiȘtergere
  2. Îți mulțumesc, Ștefan. Știi, desigur, că sentimentul e reciproc.
    Școala asta de ghizi o aveam în minte demult, din vremea când eram student. Fie și din lipsă de informație, fie doar că eram mai împrăștiat la vremea respectivă, am tot amânat. Dar, cum bine spune-o vorbă veche, mai bine mai târziu, decât niciodată, nu? :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Măi „ ghidușule” , câte locuri frumoase ai văzut tu ! Mare parte dintre ele și eu , Dane . Este o meserie frumoasă, trebuie să-ți placă și să ai oarece dispoziție pentru a împărtăși altora din cunoștințele tale . Restul curge de la sine . Îți doresc mult succes , prietene !

    RăspundețiȘtergere
  4. Îți mulțumesc, Radu.
    Da, să știi că și eu vizitasem în trecut majoritatea locurilor prin care ne-au plimbat cu prilejul aplicațiilor. Cu câteva excepții, desigur. Dintre acestea - un plus pentru salina Turda, care merită văzută, indiferent de polemicile politicianiste. E un exemplu că, DA, se poate, dacă banii de la UE sunt corect investiți (gestionați).
    Cât despre noua calificare - never say never, nu?.. :)))

    RăspundețiȘtergere