Translate

marți, 3 septembrie 2013

Dor de Munte / Piatra Mare - De ziua Tatălui

"Și aș da totul, totul, și locul meu din rai,
Ca viața mea întreagă să fie o zi de mai!"
Cu versurile lui Pittiș însoțindu-ne din nou la drum, ne-am pornit într-o, evident, frumoasă zi de mai, către Brașov, să căutăm ceva cărări prietenoase, însorite, dar mai ales facile (gândeam eu atunci, ușor naiv) pe care să ne încercăm/testăm din nou abilitățile de montaniarzi. Mai degrabă, de trekkeri de-ăștia sezonieri (de vară, of course), iubitori de mișcare în natură - că iarna nu prea ne încumetăm să-i provocăm pe uriașii adormiți sub mantia groasă de zăpadă, așternută generos pe crestele lor semețe. Trebuie să avem măcar respect față de munte, dacă forță să-i facem față în alte anotimpuri (mai reci), nu.
Un gând ascuns adânc într-un colțișor al minții, rămas captiv acolo de vreo șapte ani, cam de când ne-am bucurat ultima dată de frumusețile Pietrei Mari parcurgând cărarea lejeră până la 7 Scări (la doar câțiva pași de Brașov - uff, cât îi invidiez pe oamenii ăștia!) - s-a trezit acum din hibernare, când căutam destinații apropiate (sau relativ apropiate, depinde cum privești harta) de marele Oraș, pentru a ne satisface dorința nebună de mers pe munte. Prin urmare, a ieșit timid la lumină și a întrebat abia șoptit în jur - "cine ar vrea să mergem sus, în Piatra Mare"? Măi, e greu traseul, crede-mă, îmi spunea conștiința de cititor avizat de bloguri montaniarde. N-ai văzut pe Alpinet? Ba da, dar cât de greu să fie?... Foarte-foarte greu, șoptea o alta voce, din proximitate, ceva mai tare, de data asta (cealaltă conștiință, aia care mi-e pereche de... atâția ani!.. dar cu vechi state de călător pe munte). Crede-mă, c-am fost acolo de două ori. Ok, te cred (zâmbind superior în sinea mea - mda, normal, cineva trebuie să-l protejeze și pe junior, daca nu mama, atunci cine, eu? :)). Mihai, tu te bagi?... Ăăă, da, desigur. Doar noi doi? Atât, că restul au mai fost și știu despre ce e vorba. Mergem numai noi, inconștienții. Nu suntem antrenați, ok, dar așa ne facem mâna (citește piciorul) să abordăm și Făgărașul, nu urcând câteva trepte la intrarea în bloc, în fiecare zi... Așa-i? :)
12.05.2013, ora 06,30 - demarăm. Nu chiar așa devreme pe cât ne propuseserăm cu o seară înainte, dar e bine, totuși. Avem drum întins până la Brașov, fără probleme cu aglomerația de week-end. Normal, toți ăilalți au plecat de vineri, sensul nostru e liber azi, doar e duminică. :) Pe drum, la EuropaFM, un promo insistent ne dezvăluie că ziua de 12 Mai a fost declarată Ziua Tatălui. Oau!.. ce tare!.. Mihai, de ziua mea îți fac cadou o drumeție montană. Nu-i grozav? Hmm... dacă spui tu!?.. :) La Dâmbu Morii cotim scurt dreapta, apoi mai mergem câteva sute de metri pâna zărim bariera de intrare în masiv și parcarea relativ aglomerată din dreptul ei. Undeva, departe de aceasta, parcăm și noi, atenți să nu găsim la întoarcere vreun marcaj pe ușa noastră cu vopsea de la ușa vecinului neglijent (marcaj turistic, normal! :)). Găsim și-un frăsinel care va ține-un pic de umbră mașinuței noastre dragi, dacă vipia va arde tare la amiaz'.. Nu cred să fie cazul, pe-aici, la poala muntelui, căldura nu-i atât de toropitoare ca-n Oraș. Orașul are amplificatoarele lui de căldură, artificiale, desigur - asfaltul, betonul, lipsa vegetației (de ce nu?, tot mâna omului e responsabilă). Muntele e la polul opus, pe post de "răcitor" al văilor și zonelor învecinate. Cele 33-34° anunțate pentru azi în Oraș par o legendă aici - o citești sau o asculți, dar nu o crezi. Clar, nu ne vor ajunge din urmă, e imposibil. Aici, în regatul Muntelui, timpul unei zile nu-i este suficient Soarelui să încălzească la același nivel, poate doar dacă ziua ar avea 27-28 de ore ar putea ajunge la performanțele atinse în Oraș; la Munte, timpul curge ancestral în alt ritm, unul sensibil mai încet... ardelenesc, aș zice, ținând cont de zona în care ne aflăm. :)
Ne echipăm cu bocancii din dotare, luăm rucsacii în spate, apoi stăm să studiem puțin harta traseelor turistice afișată la intrare, lângă bariera de acces. Chiar dacă ești tobă de pe net, documentarea la fața locului e un "must do" de care nu trebuie să uiți niciodată - verifici marcajele care-și mai schimbă culorile față de ce-ai găsit în ghidul editat la Editura Sport-Turism în 1968 :), vezi ce cabane mai sunt în picioare (se știe, ard cabanele noastre mai ceva ca surcelele), unde ai refugii, ce popasuri loc de belvedere vei întâlni etc. Canionul 7 Scări 3/4 - 1 oră, scrie pe-un indicator. Marcaj - bandă galbenă. Cabana Piatra Mare 3 - 3 1/2 ore. Ohoo, e ceva. Chiar mă bucur că traseul nu-i prea scurt, vreau să simt c-am fost la munte, nu în parc. Dacă voiam o incursiune de-o juma' de oră cel mult, mergeam la Urlătoarea - nu că acolo n-ar fi frumos, dimpotrivă, este, dar nici nu s-au încheiat bine primele două strofe din "Vis de primăvară", c-ai și ajuns la destinație! :). Gata, am studiat harta, am reținut timpii și marcajele - la drum!.. 
Prima parte a traseului e lejeră, nu te supune vreunui efort deosebit. Drum forestier, pantă aproape inexistentă, ce mai, suntem la promenadă. Parcă Muntele se joacă-un pic cu noi, ne ademenește la intrare ca o sirenă din mitologia greacă, ne vrăjește cu frumusețile lui ascunse adânc în inima masivului. Vă place, da? Urmați-mă, hai, îndrăzniți, nu vă fie teamă, nu-i greu. Sunt prietenul vostru. Și după asta... lăsați orice speranță, voi, cei care intrați... :)))
În 5-10 minute de mers lejer suntem deja protejați de umbra pădurii. Drumul forestier ia sfârșit, intrăm pe cărarea propriu-zisă. Lume încă puțină, probabil nu s-au pornit și amatorii de grătar. E loc și pentru ei, în poiana de la intrare în pădure, pe marginea pârâului. Vântul adie încetișor, Soarele nu mai pătrunde până la sol, razele lui nu ne mai ating. Temperatura - ideală pentru ce ne-am propus. Ajungem la Canion, la 7 Scări. 45-50 de minute, ne-am mișcat bine, suntem în grafic. Ne echipăm cu ceva jachete anti-ploaie, prin canion cascadele nărăvașe curg foarte aproape de scări, iar apa izbită puternic de pereții de calcar împroașcă o perdea fină de stropi către aventurierii ce se încumetă să-l străbată pe verticală. Dacă ai "noroc", ieși ud bine la capătul superior al canionului. Ultimele poze înainte de escaladă și... stupoare!... o plăcuță metalică agățată la nivelul primei scări ne avertizează că traseul prin canion este impracticabil și ne recomandă călduros ruta ocolitoare. Da, există și așa ceva. Canionul nu s-a născut cu scări metalice de acces, deși pare greu de crezut. :) Pe-acolo, înainte de amenajare, urcau doar cei bine echipați și antrenați, adică alpiniștii. Muritorii de rând, comme nous, ocolesc. Băieți cuminți, fără bravade inutile (promise și la plecare), nu ne-aventurăm. Dacă scrie acolo, apăi așa o fi, oamenii ăștia știu ce vorbesc... poate-o scară cu câteva trepte lipsă (multe, încât să n-o poți urca) sau poate vreuna fâlfâind desprinsă din perete, care te poate bascula în hăul de dedesubt fără scrupule... cine știe ?! Aiurea, nimic de genul ăsta... aveam s-o aflăm la întoarcere, când, poposind ușor epuizați (bine, fie, corect spus era "destul de epuizați" :)) pe băncuța amenajată la intrarea în canion, am intrat în vorbă cu câțiva tineri care abia își trăgeau sufletul după coborârea pe traseul ocolitor. Văzându-le sandalele/șlapii din picioare mi-am dat seama că nu coborau din vârf (ar fi fost culmea!), așa că i-am întrebat dacă au urcat prin canion. La răspunsul lor afirmativ, am mai plusat cu întrebarea firească dacă e ceva în neregulă cu scările. Evident că nu, altfel nu ar fi reușit performanța de a ajunge sus și înapoi pe ruta de ocolire, ținând cont și de "echiparea" amintită. Probabil anunțul care ne-a făcut să ocolim la urcare este pus pentru liniștea administratorilor Parcului Natural, în caz că cineva pățește ceva în canion (turiștii în papuci sau pantofarii, cum li se mai spune în jargonul montaniarzilor). Dacă ar fi fost scris "traseu interzis iarna", ar fi fost mult mai corect.
Eheeei... de-aici, de la canion în sus, povestea se scrie altfel, dragii mei. Panta începe să crească simțitor, pulsul așijderea. Gata cu joaca, începe urcușul adevărat. Consecutiv, ritmul de marș scade simțitor, traseul e numai ascendent, pașii vin mai greu unul în urma celuilalt. Trebuie să calci atent, simți pietroaiele cum te gâdilă în talpă, uneori mai timid, alteori mai brutal, dacă nu-ți alegi cu grijă ruta. Oare cum o fi în sandale pe-aici? N-aș vrea să aflu. :) Mai "beneficiem" și de o jumătate de oră în plus de traseu, până reintrăm pe marcajul ce vine din canion, din cauza anunțului șugubăț de jos, de la intrare. Și drumul urcă, urcă, nu se joacă. Dacă o ținem tot așa, cred că depășim altitudinea maxim posibilă, ne trezim în nori. :) Nicio poiană, nicio bucată de traseu care să meargă pe curba de nivel. Pauzele se înmulțesc - deși inițial le-am stabilit la o oră, în scurt timp le-am redus la 30 de minute, apoi pe ultima bucată aproape de cabană, chiar la 10-15 minute. Realizez că antrenamentul meu e sublim, dar... continuarea clasică. :) Apa este bunul cel mai de preț pe această bucată de drum (atât de luungă), am plecat fiecare cu câte 2l în sac. Găsesc o geană de gsm în desișul pădurii și, cu răsuflarea întretăiată, mai apuc să glumesc: de ce nu mi-ai spus, frate, că e atât de greu?!... păi, dacă n-ai vrut să crezi... Succes! Mulțumesc! și vocea mi se stinge, precum gsm-ul cel norocos. Urmează un indicator - Cabana Piatra Mare 20-25 min. Am învins! :) Dacă n-am leșinat până acum, ajungem noi și la cabană!...
Ieșim din pădure și mintenaș dăm în poiana în care cabana tronează triumfător. Peisajul e de poveste, Soarele ne face cu ochiul ștrengărește, vântul adie doar cât e necesar să ne răcorească după efortul susținut. Lângă cabană, un termometru în aer liber ne arată și temperatura exactă - 19°C, ideală pentru o zi petrecută pe munte. La mică depărtare, spre pădure, găsim și-un izvor cu-o apă incredibil de limpede și rece... n-aș da-o pentru tot Heineken-ul din lume. :) Zărim și o ruină a fostei cabane - o mică bucată dintr-un perete de cărămidă. Sincer, eu aș elimina-o din decor, arată hidos. Și nu e niciun vreun memorial, ca la Hiroshima (sau Belgrad, mai recent); nu are ce scoate în evidență, poate doar neglijența celor care au permis ca un incendiu s-o mistuie în '91 (abia în 2003 a fost reconstruită). Sau poate mă înșel eu și nu-i văd valoarea artistică, deși am impresia că sunt destul de tolerant în ceea ce privește arta, fie ea abstractă sau nu.
Pauză. Lungă, 30 de minute, nu 5, ca pe traseu. Un sandviș, poate și mai multe :), plus o bucată de ciocolată, o merităm din plin. Lume multă în poiană, n-aș fi zis când urcam din greu prin pădure. Altfel, față de coloratura pestriță care atinge doar canionul. Aș bea un ceai, dar nu-i nimeni la cabană, e închisă. Nu are serviciu de permanență, dacă vrei să stai peste noapte, te programezi din timp c-un telefon, că omul nu urcă din Săcele în fiecare zi (credeți-mă, îl înțeleg perfect :)). Nu e cazul nostru, luni trebuie s-ajugem fiecare în treaba lui - care pe la serviciu, care pe la școală...
Mai mergem până-n vârf sau o luăm la vale?... Mergem, că doar de-aia am venit. Ne încurajează un indicator cu marcajul noii destinații (bandă roșie) - Vf. Piatra Mare - 45 min. Hai!.. Pare mai ușor de-acum. Sau poate ciocolata ne-a dat puteri noi, nebănuite. Ajungem rapid la capătul traseului, în exact 45 de minute. Mai precis, în vârful cel mai înalt al masivului. Suntem la 1844m!... Știu, altitudinea nu pare una care să impresioneze, dar dificultatea traseului compensează din plin acest "neajuns". :)
Priveliștea de sus ce ți se oferă cu generozitate din Vârful Piatra Mare, într-o zi senină de mai - îți taie răsuflarea, îți bucură sufletul nespus. De-o parte Predealul, de cealaltă Brașovul, iar de jur-împrejur o serie de alte minunății - Postăvarul, Ciucașul, Bucegii. Aș rămâne aici defintiv, agățat la granița dintre pământ și cer, departe, tot mai departe, de Orașul care ne biruie năzuința...
Ce dor mi-a fost de Munte!..

Dan
03.09.2013 




















































6 comentarii:

  1. Minunate fotografii ...dar si o descriere frumoasa a traseului , Dan ! Mi-am amintit - din cauza ta- de un traseu asemanator pe care l-am facut in urma cu vreo 25 de ani de la Paltinis pana pe varful Cindrelului. Din obcina in obcina pana la Iezere. La intoarcere a mers mai usor ...dar a doua zi dimineata ...parca am fi coborat de pe cai nu din pat . :) )))))

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulțumesc, Radu. Îți spun sincer, mă bucur că am ajuns în vârf, dar nu m-aș mai încumeta așa curând pe traseul ăsta.
    Îmi plac mai mult traseele de creastă din Bucegi, cu plecare din Babele, totul pare mai accesibil, după ce te debarcă telecabina la 2200m.:)

    RăspundețiȘtergere
  3. Dan, iti propun un traseu frumos si un loc spectaculos, tot in masivul Piatra Mare: canionul si cascada Tamina.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. A fost una din variantele de lucru, guess who. :)
      Urcare pe la 7 Scări, din Dâmbu Morii, coborâre prin canionul Tamina, spre Timiș. Dar depindea mult de cum stam la capitolul antrenament (nu prea strălucit, recunosc), nu voiam să forțăm aiurea (plus cei câțiva km de mers pe jos, înapoi către mașinuța noastră dragă).
      Rămâne pe data viitoare. Sau pe sezonul viitor, uitându-mă pe geam, la ploaia asta rece... Te bagi? :))

      Ștergere
  4. Ati descris frumos traseul. L-am facut si eu anul acesta.Felicitari pentru poze. Va doresc cat mai multe trasee montane. Cu respect.

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc la fel. Toate cele bune.

    RăspundețiȘtergere