Martie nu este
numai luna mărțișorului... sau prima lună a primăverii... sau a apariției
ghioceilor, a dezmorțirii naturii, a reluării ciclului vieții după lunga
hibernare... (de fapt, dacă îmi amintesc cum râcâiam parbrizul mașinii la
începutul săptămânii, aș zice că este, mai degrabă, o lună de iarnă). Nu.
Pentru mine este, din păcate, și luna în care dau piept cu DITL-ul de sector.
De ce mă doboară fericirea așa subit? Motivele sunt simple, nici nu trebuie să
mă gândesc prea mult.
Primul - faptul că în fiecare an administrația publică se simte datoare să mă mai ciupească cu câțiva lei. Nu mulți, dar suficient cât să-și mai cârpească găurile din buget pe seama noastră, a plebei plătitoare de taxe și impozite. Că ăilalți, ciocoii, au avut grijă să-și plimbe bănuții pe la vreo CP din Elveția sau pe la vreo bancă în Cipru (auch!.. proastă inspirație!). Impozitul pe casă (două bucăți, că de-un an primăria a decis că fiecare soț participă cu jumătate din sumă, așa-i corect.. păi, unul să muncească și-altul să huzurească?), apoi pe locul de parcare (frate, ca valoare e juma' din primul - probabil că dac-aș vrea să-l cumpăr, ar trebui să vând o cameră!), apoi pe mașinuță. Eheei, aici mă fraieresc băieții cum vor, profită de amețeala asta legislativă din domeniul auto la maxim. So, suma depinde de anul ieșirii mașinii pe poarta fabricii, dacă ai euro n-șpe, de capacitatea cilindrică, numărul de roți și de parasolare, culoarea ochilor proprietarului etc.
Dan,
30.03.2013
Primul - faptul că în fiecare an administrația publică se simte datoare să mă mai ciupească cu câțiva lei. Nu mulți, dar suficient cât să-și mai cârpească găurile din buget pe seama noastră, a plebei plătitoare de taxe și impozite. Că ăilalți, ciocoii, au avut grijă să-și plimbe bănuții pe la vreo CP din Elveția sau pe la vreo bancă în Cipru (auch!.. proastă inspirație!). Impozitul pe casă (două bucăți, că de-un an primăria a decis că fiecare soț participă cu jumătate din sumă, așa-i corect.. păi, unul să muncească și-altul să huzurească?), apoi pe locul de parcare (frate, ca valoare e juma' din primul - probabil că dac-aș vrea să-l cumpăr, ar trebui să vând o cameră!), apoi pe mașinuță. Eheei, aici mă fraieresc băieții cum vor, profită de amețeala asta legislativă din domeniul auto la maxim. So, suma depinde de anul ieșirii mașinii pe poarta fabricii, dacă ai euro n-șpe, de capacitatea cilindrică, numărul de roți și de parasolare, culoarea ochilor proprietarului etc.
Al doilea motiv -
faptul că, indiferent de progresele sau modernizările făcute în sediile
finanțelor publice din sectorul pe raza căruia binevoiesc să locuiesc, COADA la
casierie nu piere niciodată. Paranteză care se impune - "iubesc"
coada la nebunie. Am niște amintiri minunate de dinaintea lui '89, cu celebrele
cozi omniprezente, la orice. La pâine, la portocale, la frizerie, la biletele de
meci la Petrolul. Și poate că nu am fost unul dintre cei mai loviți de
fenomenul "coada", m-ar bate Ăl de Sus dacă m-aș plânge prea tare; dar
mi-a fost de-ajuns pentru o (foarte) lungă perioadă de timp. Consecința
experiențelor trăite în trecut este că acum nu prea mai am răbdare; de exemplu,
dacă stau la coadă la un bancomat și sunt mai mult de 1-2 indivizi în fața mea,
plec. Pentru că unul din ei, precis că habar n-are să-l folosească (și mai zăbovește
la un scurt training cu bodigardul, ori îl întreabă pe ăla din spate - îi spune
și pinul, ce mai contează că el, de fapt, n-are-un șfanț în cont!) sau are de
plătit la bancomat facturile de electricitate/gaz/mobil/tv ale locatarilor unui întreg cvartal de blocuri din Balta Albă.
Am avut impresia
că au pierit, la un moment dat, cozile, dar nu, n-a fost să fie. Coada e hidra
cu șapte capete, chiar dacă ai impresia că a fost eradicată, lovește când nu
te-aștepți. De obicei, când ți-e lumea mai dragă. Nu poate fi învinsă. Cel
puțin, nu aici, la DITL. Anul trecut, două ore am răbdat în frig, m-a
lovit o migrenă de-am zăcut apoi o zi. De ce? Pentru că aveam de obținut un certificat de atestare fiscală (un papirus
care dovedește că nu sunt dator statului român) și-asta e lucrare serioasă, nu
jucărie. Anul ăsta, numai o oră. Progresăm, nu? (mama lui de internet, cu
ghișeul lui punct ro cu tot, că n-am reușit să mă loghez!).
Înăuntru, lume ca
în divanul Ad-Hoc de la Unirea din '59. Pentru că, în aceeași sală, se stă la
coadă să intri pe mâna unui inspector fiscal (și-acolo se stă, credeți-mă pe
cuvânt, nimeni nu e pregătit cu tot ce trebuie din prima înfățișare) și la o altă
coadă, la casierie. Mă rog, aici parcă se mișcă mai bine treaba, doar îți iau
banii, așa că trebuie lucrat rapid (să nu te răzgândești). La un moment dat, un
răcnet tulbură zumzetul nedefinit al sălii:
- Al cui e
copilul ăsta?!... că mi-a restartat calculatorul! Al cui e??
Duduia respectivă
ieșise pentru un minut de la pupitru să caute ceva la o colegă, în vecinătate. O
znamă de copil neastâmpărat, abia descoperind tainele mersului biped, se
strecurase pe sub biroul ei și apăsase pe chestiile alea mici și sclipicioase, butoanele de pe hard.
Deh, vigilența cam lasă de dorit.
Dintr-un colț al
încăperii, întrerupându-se dintr-o foarte importantă convorbire pe mobil (unde
dezbătea aprins noutățile din seara precedentă de la "Inimă de țigan"),
îi răspunde iritată mama autorului năzbâtiei cu pricina:
- Al meu, doamnă,
ce țipați așa?!... ce-a făcut, că n-a omorât pe nimeni?..
- Ai grijă de el,
nu-l mai lăsa să umble nesupravegheat. Nu înțelegi că mi-a restartat programul?
Am pierdut tot ce-am lucrat înainte și trebuie s-o iau de la cap. Și-acum toată
lumea așteaptă mai mult, mai zice ea, încercând să-și facă aliați în sală. Că de
responsabilizat, e clar că n-are pe cine.
- Păi, dacă
trebuie să stau atât pentru o hârtie, ce să fac? E copil, n-are răbdare.
Tupeu maxim. Ceva
de genul - hai lăsați-mă în față, că eu n-am de gând să pierd timpul la coadă.
Dacă nu, aveți grijă de pc-uri.
- Ce adresă? întreabă
o altă inspectoare. De la
degheasepece, pentru alocația copilului (oau, ce dexteritate în pronunțarea
acronimului, DGASPC!). Sunt caz social.
Altfel, nici prin
gând nu-i trecea să ia copilul în brațe. Zgâmboiul zburda liber și-și vedea în
continuare liniștit de prospectarea zonei de birouri. După un minut, apare un
bodigard cu el atârnând de-o mână, după ce-l extrăsese de sub un alt birou,
șurubărind din nou pe la un calculator.
- Măi, femeie, ai
grijă de el, nu vezi că e în pericol? Dacă îi cade vreun dulap în cap? Ai văzut
copilul ăla la bancă? (un caz îngrozitor, într-o unitate BT din Cluj, cu
final tragic).
- Ce-a pățit,
doar n-a murit?!..
- Ba chiar asta s-a întâmplat. Ai grijă de el!
Nimic, nici de
data asta. Una dintre inspectoare, sătulă probabil de prezența distinsei doamne
cu copil mic (fără să fiu răutăcios, având posibile/probabile ascendențe în satele
din Valea Indului, dar îmbrăcată modern, gen rocker - bocanci, blugi, pe cap un
fes de schi de sub care ieșea o coadă lungă de păr negru și bogat, dar cam
soios, rucsac în spate), cedează și o cheamă să-i rezolve problema, desigur, cu bunăvoința celui care
așteptase normal la coadă. Niciun mulțumesc, că nu obișnuiește. Se
așează, cotrobăie prin sac, scoate una-alta, copilul din nou liber ca
pasărea cerului. Niște bunici din sală, probabil impresionați de grija maternă
deosebită acordată copilului, îl mai țin de-o mânuță, mai încearcă
să-i devieze traseul (care invariabil, duce spre zona de pc-uri). Copilul nu
vrea să cedeze, începe să țipe, că, deh, e copil. Exasperată, inspectoarea îi
strigă:
- Uite ce e, eu
îți fac lucrarea peste rând, tu măcar ai grijă de copil!
- Da' ce face?
- Deranjează pe
cei din sală și pe ceilalți colegi ai mei.
De-abia acum catadicsește
să îl ia în brațe. Copilul nu mai are răbdare, țipă din ce în ce mai tare.
Ce-ai mă, ce vrei? îl gratulează mama. Adeverința e gata, dar ea nu e atentă, caută
biberonul prin rucsac. Cad vreo două cutiuțe pe jos, se apleacă să le strângă,
dar nu-i dă biberonul prichindelului. Care deja îl văzuse și țipa și mai tare,
neînțelegând de ce mama întârzie procedura. Ridică privirea, vede hârtia
pregătită pentru ea în mâna inspectoarei (care asista la scenă, fără să o
grăbească), o ia, după care, cu un tupeu extrem, îi răspunde:
- Offf, da' ce
vreți să facă omul mai întâi?!... că doar n-am 50 de mâini!...
Asta în loc de
mulțumesc, din nou. Inspectoarea rămâne interzisă, mai îngaimă doar un "hai, du-te!",
își dă seamă că n-are ce să mai aștepte din partea ei.
Într-un final, strânge tot, ia adeverința și dă să plece. Se
mai oprește o dată, scoate niște ochelari de soare din rucsac (oglindă, ca ai lui T1000
în Terminator II) pe care-i pune pe ochi, deși afară e înnorat bine, ia copilul
brusc de mână, provocându-i un nou acces de plans, după care iese pe ușă, tot
bodogănind: "ce gură mare are lumea asta, dom'le!..."
Nimeni nu mai zice nimic.
De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.
Dan,
30.03.2013
Dar, în toată vânzoleala asta, femeia cu copilul măcar a dat banii la ghişeu? Sau a plecat cu chitanţa fără să mai plătească? :)))
RăspundețiȘtergereNu, nu a fost nevoie să plătească pentru adeverința respectivă. Probabil, fiind un caz social, nu se taxează eliberarea fiecărei hârtiuțe.
RăspundețiȘtergerePoate că femeia avea dreptate în ce spunea, nu o blamez, știm cu toții cât de încâlcite sunt căile legislației autohtone. Dar a "impresionat" modul în care avea grijă de copil...
Le-aș lua pe rând. Pentru că iată, iară „păcătuiești” SPUNÂND ceva. Punând, adică, pe masă cel puțin două-trei teme pe care tare-ar fi păcat să le las nescărmănate.
RăspundețiȘtergereTaxele.
Așa, teoretic vorbind, sunt obolul meu cel mic care, adunat cu obolul tău cel mic și-al altora ca noi, pune cărămidă peste cărămidă ca să creeze un habitat mai bun mie, ție și altora ca noi. În practică, obolul meu cel mic, adunat cu obolul tău cel mic și-al altora ca noi, pune cărămidă peste cărămidă ca să creeze un habitat mai bun ălora pe care noi i-am investit prin vot... bleah, dă-i în zurgălăi de tâlhari, nu vreau să pedalez pe tema asta că n-am Emetiral la îndemână.
Cozile.
Ar trebui să facem o oarecare delimitare. Eu aș remarca, scuzați, că nu toate cozile sunt la fel. Păi, dacă vorbim de cozile de la circa financiară (mă rog, cum îi zici tu DI... ) plin de semnificații mi se pare coada pensionarilor abia treziți din mahmureala revelionului care se-nghesuie la ghișee ca să umple conturile celor care le fură sistematic obolul. Astea mi se par a fi cozile fundamentate pe un reflex de tip Pavlov. Numai că e o relație total inversă: câinele reacționând ca urmare a unui reflex firesc, abia aștepta să primească ceva. Spre deosebire de ăștilalți care se calcă excitați în picioare ca să li se ia. Să mă ierți, mi-e greu să nu remarc cât de inteligent e câinele.
Pe urmă cred că ar merita dezvoltat subiectul pe felia „coadă de tip feisbuc”. Adică aglomerarea aparent ordonată ca fenomen de socializare. N-ai idee câte relații interumane se nasc și se dezvoltă la o coadă. Câte informații noi circulă, câte bârfe nefondate se clarifică, câte leacuri neștiute sunt împărtășite.
Și-ar mai fi, după mintea mea, coada cea nouă de tip „noua economie de piață”. Asta înfiripată în fața bancomatelor ori a oricăror vectori contemporani purtători de nou și de progres în slujba țugulanului.
Gata cu coada că m-am lăbărțat.
Minoritaraîncurând majoritara cu puradelul? E doar o chestiune pură de educație. Exponentul (în cazul acesta, femela) unei categorii de concetățeni pentru care „vă rog” și mulțumesc” (ca și multe alte construcții verbale din aceeași categorie) sunt sintagme klingoniene complet necunoscute, inabordabile și, în orice caz, inutile.
Grav e că nu-i musai ca exponentul să fie țigan.
Ștefan, despre taxe, numai de bine. :)) Sunt convins că e precum spui. Dacă s-ar simți ceva prin jurul meu (orice, o cât de mică schimbare în bine, să spunem), poate că nu m-aș mai consuma atât, când văd diferențele de sume, de la an la an. În plus, desigur, în minus nu cred că se va întâmpla vreodată. Degeaba s-a redenumit instituția respectivă, din circă financiară în DITL... cozile au rămas aceleași. Și da, cred că mai potrivită era vechea denumire, având în vedere circul de care are parte cetățeanul, de fiecare dată când ajunge în curtea lor.
RăspundețiȘtergereN-am vrut să zic nimic de pensionari, dar m-a bătut așa, un gând, să știi. Exact la modul în care se înghesuie din priza zi lucrătoare a anului la circă, pentru plata impozitelor, voiam să fac referire. Degeaba se transmite pe toate canalele media că au aceeași reducere (5-10%) pe tot intervalul cuprins între 01.01 și 31.03... nimic, tot rup ușa DITL-urilor din prima zi, expunându-se inutil unui frig/ger/vânt de miez de iarnă. De ce, ca să dai bani? Ții minte când primăria a mărit de vreo trei ori chiria pe locul de parcare și apoi s-a revenit la suma din anul precedent? (s-a decis în instanță, parcă). Dar cine a dat banii înainte, aleluia. Lasă, tataie, că regularizăm la anul, nu-ți mai bate capul. Să zicem c-așa a fost, nu i-a păcălit. Dar banii au stat un an de zile în contul lor, nu în contul proprietarului de drept. Crezi că a învățat cineva ceva din asta? Ei, aș!...
Când am ajuns acolo și am văzut coada, prima întrebare pusă unui badigard a fost: așa e mereu sau am eu ghinion azi? A zâmbit condescendent - așa e până la 31 martie. :)
Știu și despre partea cu socializarea, de obicei mă abțin. Dar sunt pe fază și mă amuz ascultând discuțiile din jur. Am constatat că bârfele sunt la putere (mai ales despre cei apropiați - cumnați, soacre etc.), apetitul pentru politică s-a mai domolit în ultima vreme.
Din păcate, în ultima vreme lipsa de bunsimț a devenit cutuma cea mai reprezentativă pentru nația noastră (să nu aruncăm pisica moartă doar în curtea etniei cu pricina). La americani, am rămas sincer uimit de frecvența cu care își cereau scuze, pentru orice mic incident pe care eu, probabil, l-aș fi trecut din start cu vederea - o atingere involuntară de braț, pentru faptul că la Macy's nu-mi accepta cardul, pentru cafeaua din avion (bine, pentru porcăria aia scuzele erau chiar obligatorii :))) etc.