ATGR, jurnal foto III

COB Berca

Focul Viu

ATGR, part III

Duminică, 04 Ianuarie.

A nins iar azi. Puțin, nu-i de speriat. Trebuie să ies, îmi place orașul liniștit pe care abia-l întrezăresc prin perdeaua densă de fulgi de zăpadă, parcă țesută de o mână măiastră. Natura, căci ea este meșterul iscusit care le potrivește pe toate – știe cum să mă atragă, chiar și-atunci când simt că aș vrea să mă înfund într-un colț al casei, din care să asist nepăsător la spectacolul de-afară; sau să plec departe de iureșul și zgomotul cotidian, să nu mai zăbovesc niciun minut aici, în capcana orașului. Oraș ce tinde să ne dilueze personalitățile, să ne țină încorsetați în aria unor cutume pe care nu le-am acceptat niciodată, ci doar ne-au fost impuse ca un dat. Să ne transforme în triști spectatori ai unei tranziții interminabile, de al cărei început nici nu ne mai amintim prea bine... De ce oare când suntem în natură, pe-un vârf de munte sau la malul mării, ne simțim mai liberi?

Ei, hai, că nu-i totul așa gri cum ți se năzare, pare a spune Natura, ia uite ce albă-i ninsoarea asta, îți place?... Sigur că da, culorile gri sunt estompate fără efort, neaua albă și deasă are un efect similar cu cel al unei zile însorite asupra mea. Zi de ianuarie, desigur. Mă scutur de imaginile critice și, pe alocuri, pesimiste și-mi iau avânt spre ușă. Refuz destinul de roboțel gri, vreau să fiu măcar unul alb. J S-a mai încălzit un pic azi, s-a dus gerul ce ne-a ținut închiși în case în prima zi a Anului Nou. Dar oamenilor încă nu le vine a crede, e pustiu pe străzi. Oare preferă să mai stea un pic la gura sobei, cu o carte bună și un ceai fierbinte în mână? Cu gândul la un astfel de ceai, ies timid în vântul tăricel de-afară ce ține isonul primei zăpezi a lui 2015.